.................

Începând cu anul 1201 toată zona auriferă din Munţii Apuseni este menţionată cu numele de Terra Obruth.

În cuprinsul acestui ţinut este atestată aşezarea românească sub numele de Kerpenyes (1595), Kerpenis (1733), Kerpényes (1750), Kerpenyes (1760-1762), Kerpenyes, Cărpiniş (1854), Abrudkerpenycs (1913)1.

Se cuvine menţionată şi dinamica în timp a populaţiei comunei Cărpiniş. În 1854 (1325 locuitori), 1857 (1375 locuitori), 1869 (1478 locuitori), 1880 (1431 locuitori), 1890 (1393 locuitori), 1900 (1514 locuitori), 1933 ( 1516 locuitori), 1941 (1693 locuitori), 1956 (1798 locuitori), din 1968 a intrat în componenţa comunei Roşia Montană2.

Într-o statistică mai amplă din anul 1900 aflăm despre Cărpiniş următoarele: aparţinea de comitatul Alba, plasa Roşia Montană (Vereşpatachi), avea suprafaţa de 3.640 iugăre (1 iugăr =5575 m2), o populaţie civilă de 1513 şi 1 militar (total 1514). După sex erau: 778 bărbaţi şi 736 femei. După vârstă: 219 (sub 6 ani), 182 (6-11 ani), 104 (12-14 ani), 154 (15-19 ani), 394 (20-39 ani), 327 (40-59 ani), 134 (60 ani şi peste). După starea civilă: 754 necăsătoriţi, 644 căsătoriţi, 115 văduvi, 1 divorţat. După naţionalitate: 14 maghiari, 1500 români. Din totalul populaţiei numai 29 ştiau să vorbească ungureşte. După religie: 9 romano-catolici, 68 greco-catolici, 1433 ortodocşi, 3 reformaţi şi 1 unitarian. Din totalul populaţiei numai 430 ştiau să scrie şi să citească. Locuinţele erau făcute din: piatră sau cărămidă (3), vălătuci sau pământ (1), din lemn (356). Acoperişul caselor din: şindrilă sau scânduri (359), paie (1). În total erau 360 de case în Cărpiniş3.

Pentru a înţelege mai bine cauzele care i-au determinat, pe românii din Cărpeniş, să se ridice la luptă să vedem pe scurt care le-au fost stăpânii asupritori. La 1201 toată Terra Obruth a fost dată de regele ungur banului Gyula şi după el lui Zubuslaus Secuiul. În 1271, întregul ţinut a fost dăruit de ştefan al V – lea capitlului catolic transilvănean. În 1366 regele Ludovic cel Mare confirmă stăpânirea capitlului asupra Ţării Abrudului, asupra moţilor iobăgiţi.

Satele din jurul Abrudului: Abrudsat, Bucium şi Cărpiniş s-au dezvoltat ca o necesitate pentru impulsionarea mineritului. Aşa s-a întâmplat şi în timpul voievodului local menţionat pe la 1547 cu numele de Iacob.

În 1491, Abrudul (partea locuită de unguri şi germani) obţine dreptul de oraş liber. Partea românească a aşezării devine Abrudsat şi rămâne mai departe în stare de iobăgie, ca şi Cărpinişul şi Buciumul.

După Mohacs, principii Transilvaniei au secularizat moşiile episcopiei catolice şi ale capitlului, devenind stăpânii întinselor domenii din Munţii Apuseni. Au confirmat privilegiile Abrudului (din care făcea parte şi Roşia Montană şi Corna). Iată-i pe moţi ajunşi pe mâna fiscului.

Când erau în criză de bani principii zălogeau moşiile fiscului. Sigismund Báthori a donat lui Matei Szöllösy de Deva comunele româneşti Cărpiniş şi Muşca. În 1608 Matei Kósa şi Paul Fodor au răscumpărat în numele minerilor din Abrud domeniile Muşca şi Cărpiniş cu 400 de florini ungureşti. În 21 Decembrie 1611, Matei Kósa a fost pus în posesia integrală a Cărpinişului de către Gabriel Báthory. Posesia a fost confirmată în 1619 de Gabriel Bethlem.

La 4 aprilie 1604, Gheorghe Basta întăreşte drepturile Abrudului asupra satelor: Abrudsat, Bucium, Cărpiniş şi Muşca. La 7 august 1607, principele Sigismund Rákoczi donează din nou şi pe vecie Abrudului satele: Bucium, Abrudsat, Cărpiniş şi Muşca. Moţii din aceste localităţi aveau acum obligaţii nu numai faţă de Abrud ci şi faţă de principe cu produsele agricole. Aceste sate au scăpat de sub jurisdicţia Abrudului abia după 1651.

Începând cu primul urbariu (ansamblul slujbelor şi prestaţiilor datorate de iobagi stăpânului feudal) sunt menţionaţi în Cărpiniş 14 capi de familie iobagi şi 2 văduve şi 13 locuri de casă pustii. Cărpinişul avea de plătit 5 florini taxă urbarială iar pentru răscumpărarea sarcinilor câte 150 de pisete aur (1 pisetă = a 50 – a parte dintr-o marcă) plus o oaie din zece şi dacă nu erau zece, 2 dinari de fiecare.

În cele 16 gospodării din Cărpiniş existau: 8 cai, 14 boi, 44 vaci, 70 oi, 7 porci. Pe văile din sat erau 6 şteampuri cu câte 6 maiuri. Mulţi moţi de aici lucrau ca argaţi la târgoveţii din Abrud.

În 1667, Mihail Apafi scria despre moţii din Cărpiniş, Bucium şi Abrudsat că: „sunt datori faţă de noi cu 300 pisete aur pe an”, după ce au plătit tributul către sultan. Pe lângă acestea mai trebuiau să dea 36 de pisete aur administratorului din Zlatna (Ioan Batizi Şard). Predicatorul ungur din Abrud era plătit de ei cu câte 45 florini ungureşti anual.

La jefuirea celor trei sate i-au parte şi nobilii şi târgoveţii din Abrud. Satele erau jefuite prin ocuparea samavolnică a pământurilor. La aceste jafuri au luat parte şi slujbaşii domeniilor încuscriţi cu nobilii din Abrud. În 1684 erau în mâna celor din Abrud 60 de şteampuri ale românilor din Abrudsat. La fel s-a comportat şi familia Ranta din Abrud. Lacoma familie Ranta a acaparat multe locuri şi şteampuri ale ţăranilor din Cărpiniş, Bucium şi Abrudsat.

La începutul anului 1686, tributul faţă de turci era de 60 florini de poartă şi apoi încă 40 de florini.

După 1676, jugul de lemn turcesc este înlocuit cu birul german (austriac).

Numărul capilor de familie din satul Cărpiniş nu este constant. În 1652 erau 16 capi de familie iobagi. În 1691 (15), 1692 (16), 1698 (12 iobagi şi 4 jeleri), 1704 (28 iobagi şi 4 jeleri), 1714 (56 iobagi şi 10 jeleri), 1715 (42 iobagi şi 12 jeleri), 1721 (28 iobagi şi 6 jeleri), 1724 (76 iobagi şi 7 jeleri), 1731 (80 iobagi), 1746 (54 iobagi şi 1 jeler), 1750 (96 iobagi şi 14 jeleri), 1773 (175 total), 1820 (178 iobagi şi 20 jeleri).

Sustragerea de la recensământ era o formă de luptă contra asupririi. În 1773, recenzorii au descoperit în Cărpiniş 89 de capi de familie nerecenzaţi. Începând cu anul 1741 au fost interzise curăturile (defrişările). Contravenienţii se pedepseau cu o amendă de 40 florini. Urbariul din 1731 ne arată şi obligaţia de robotă datorată sticlăriei din Roşia Montană. Aceasta a fost răscumpărată cu câte 50 de florini de către fiecare sat. În zonă sunt construite tăurile (lacuri) pentru şteampuri. Se extrage tot mai mult aur de la an la an. În 1710 (13.630 pisete), 1720 (34.949 pisete), 1730 (49.450 pisete) şi în 1740 (52.195 pisete)sunt schimbate.

Pentru practicarea agriculturii în zona Cărpiniş s-au făcut mereu defrişări pentru creşterea sesiilor (lotul de pământ pe care iobagul îl deţinea de la stăpânul de moşie şi pentru folosirea căruia era supus la robotă, zeciuială şi la alte slujbe). În 1704 erau în Cărpiniş 21 de sesii, în 1715 (36 sesii), în 1731 (67 sesii), 1746 (18 sesii) iar 1750 (66 sesii). În aceeaşi ani au fost un număr diferit de capi de familie. În 1704 (32 capi de familie), în 1715 (66 capi de familie), în 1731 (80 capi de familie), în 1746 ( 55 capi de familie) şi în 1750 (116 capi de familie).

Creşterea numărului de familii a dus la fărâmiţarea sesiilor. În 1704, 21 familii aveau câte o sesie iar 11 nu aveau deloc. În 1715, 36 aveau sesii iar 4 nu aveau. În 1731, 67 aveau câte o sesie, 10 aveau ½ sesie şi 5 nu aveau nimic. În 1746, 3 aveau sesii întregi, 15 câte ½ sesie, 7 câte 1/3 sesie, 5 câte 1/4 sesie şi 11 nu aveau nimic. În 1750, 38 aveau câte o sesie, 12 câte ½ sesie, 34 câte ¼ sesie şi 6 nu aveau nimic.

În 1748 apare în Transilvania regulamentul silvic după care lemnele se dau numai cu autorizaţie. Tot în 1748 s-au construit topitoriile de aur de la Zlatna care foloseau lemne şi mangal. Tăiatul şi transportul acestora cădea în sarcina iobagilor.

Iobagii care nu mai puteau suporta obligaţiile fugeau din localitate. Din Cărpiniş au fugit în 1652 (2 iobagi), în 1691 (2 iobagi), în 1692 (2 iobagi), în 1698 (4 iobagi), în 1704 (3 iobagi), în 1715 (7 iobagi), în 1731 (2 iobagi), în 1745 (14 iobagi) şi în 1755 (9 iobagi). Cei mai mulţi fugari erau plugari.

În 1750, din Cărpiniş au fugit 9 capi de familie. Dintre fugiţi 17 erau băbaţi, 17 femei, în total 34.

Pentru păşunatul animalelor cei din Cărpiniş erau obligaţi să arendeze munţii de la baronul Gheorghe Haler din Comitatul Cluj.

În anul 1770 sunt construite 4 cuptoare de topit aur la Baia de Arieş. Ca urmare a denunţului făcut de Macavei Bota a fost numită de către Maria Tereza o comisie care a constatat că 4.333 capi de familie nu figurau în registrele contribuabililor (Zlatna – 303, Petroşeni – 37, Galaţi – 22, Feneş – 70, Presaca – 13, Abrudsat – 123, Bucium – 115, Cărpiniş – 89, Muşca – 40, Bistra – 518, Râul Mare (Arieşul Mare) – 1151,Vidra – 848,Câmpeni 978 si Buces 26.

Creşterea permanentă a obligaţiilor iobagiilor fiscului îi determina să trimită delegaţi la împăratul de la Viena. În 1779, Horea şi Cloşca din Cărpiniş, în numele comunelor cu iobagi fiscali, (Râul Mare, Vidra, Bistra şi a celorlalte comune de pe domeniul fiscal Zlatna) cu următoarea plângere:

1. li s-au luat păşunile din păduri

2. pământul lor e neproductiv şi nu-i poate hrăni

3. la topitoriile din Zlatna trebuie să transporte 3.000 de stânjeni de lemne de foc în loc de 800 ca mai înainte

4. 30 de creiţari pentru tăierea unui stânjen la distanţă mare, uneori se lucrează 9 zile la un stânjen, iar cu mai puţin de 6 creiţari pe zi nu se poate hrăni

5. pentru tăiatul lemnelor sunt scoşi 200 – 250 oameni odată, fără a se ţine seama de trebuinţele lor personale care rămân în seama bătrânilor şi a copiilor

6. sunt scoşi să sape şanţuri la distanţe de 9 zile, fără plată şi fără mâncare

7. sunt obligaţi să transporte 130 câble de orz pentru berăria din Galaţi (lângă Zlatna), ceea ce le ia 12 zile în timpul cărora îşi lasă gospodăria în voia soartei

8. sunt jecmăniţi de către proprii lor juzi

9. înainte aveau dreptul să taie lemne din pădurile vecine pentru grinzi, scânduri şi laţuri, cu care făceau negoţ pentru ca să poată trăi; acum trebuie să le cumpere cu bani.

Dacă îndrăznesc să se plângă slujbaşilor lor, îi aşteaptă puşcăria, bătaia, (şi aşa fost ucis în bătaie Gavril Todea de 80 de ani).

Comisia care ancheta plângerea celor din Vidra şi Râul Mare primeşte şi de la iobagii fiscali din Cărpiniş şi Bucium următoarele plângeri:

1. capitaţia minerilor din Cărpiniş era mai înainte de 1 florin; nu de mult i s-a mai adăugat un supliment de 20 de crăiţari aşa numita „acreşcenţă”. Înainte darea locuitorilor din Bucium era de 300 florini acum este de 1700 florini şi după fiecare florin se plăteşte 5 „acreşcenţă” (cota adiţională) de 6 creiţari.

2. sunt grevaţi cu o taxă domanială mai mare decât cea prevăzută, decât privilegiile lor

3. de 4 ani, juzii n-au mai dat socoteală de preţul produselor în natură predate armatei

4. cu titlul de cheltuieli comune pentru cele 2 sate, juzii au încasat sume însemnate în ambele sate

5. sunt împovăraţi peste măsură cu tăiatul lemnelor şi cu cositul gratuit

6. sunt obligaţi să plătească pentru locurile de mină situate în afara hotarului lor 20 de creiţari

7. ei nu îşi mai pot lărgi puţinul pământ cultivabil de care dispun, fiindcă cele mai multe păduri sunt oprite

8. sunt mânaţi la tăiatul lemnelor fără să li se dea mâncare

9. ei nu sunt opriţi de la folosirea lemnelor, dar când vor lemne de mină trebuie să slujească şi să plătească prea mult pentru ele

10. li se răpesc fâneţele

11.au prea puţine semănături, de aceea duc lipsă de alimente

12.au câte 2 juzi de fiecare sat, unul numit de domeniu iar celălalt de comitat, dar nici unul nu le poate fi de folos

Din cauza lăcomiei slujbaşilor, fiscului, iobagii recurgeau la fugă şi la răscoală. După relementarea din 1775 când au crescut zilele de robotă cu vitele de două ori, oamenii şi-au vândut vitele.

Recensământul din 1781 înregistra 92 de capi de familie fugiţi din Cărpiniş. Dintre aceştia 75 erau plugari, 8 cerşetori şi restul meseriaşi.

Uniaţia a fost combătută cu mult succes în munţii Apuseni de către călugărul Sofronie. Viena s-a văzut nevoită să recunoască biserica ortodoxă şi dreptul de a avea episcop. Pentru combaterea exceselor funcţionarilor fiscului, moţii iobagi ai fiscului împărătesc se hotărăsc să trimită delegaţii la împărat pentru rezolvarea doleanţelor. Nicola Vasile Ursu_- Horea din Crângul Fericet, aparţinând de Râul Mare, pe urmă de Albac iar azi de comuna (Arada) – Horea, însoţit de Ioan Oarga – Cloşca din Cărpiniş, încep deplasările la Viena în 1779; 1780; 1782 şi ultima în anii 1783 – 1784. deplasările delegaţiilor au fost subvenţionate de iobagii fiscului. Pentru cheltuieli Cloşca a primit câte 20 de florini de la locuitori din Bucium, Abrudsat şi Cărpiniş pentru fiecare deplasare. La 1 Aprilie 1784, Horea şi însoţitorii au fost primiţi în audienţă de împăratul Iosif al II – lea.

Pentru a stoarce cât mai mulţi bani pentru fisc şi pentru buzunarul lor au propus şi s-a aprobat, începând cu 1781, introducerea arendei. Din cauza arendei s-au dublat preţurile. Datorită arendaşilor au avut loc şi ciocnirile din târgul de la Câmpeni din 1782.

Conscrierea iobagilor pentru grăniceri din 1784 a fost ordonată de împărat şi transmisă pe cale oficială la Sibiu şi Alba Iulia şi nu prin Horea şi însoţitorii săi. Amploarea neaşteptată a luat-o conscrierea de la Alba Iulia a unui număr din ce în ce mai mare de iobagi, şi din localităţile foarte departe de graniţă, care nu puteau îndeplini sarcina de grănicer. Nobilimea a intrat în panică deoarece pierdea forţe de muncă. De notat că nu au mers să se conscrie iobagii fiscului din munţii Apuseni.

Tergiversarea definitivării situaţiei celor conscrişi a dus la nemulţumirea iobagilor. Gheorghe Golda – alias Gherghe Giurgiu-Crişan de loc din satul Vaca de lângă Brad, stabilit în Cărpiniş, Crângul Dăroaia, a organizat cu crişenii săi adunarea de la Mesteacăn în 31 octombrie 1784 şi deplasarea spre Alba Iulia pentru a fi primiţi grăniceri şi a primi arme. Urmăriţi de autorităţi sunt ajunşi noaptea la Curechiu în 1 Noiembrie 1784 şi se trage foc de armă asupra lui Crişan. Însoţitorii răspund la foc cu bâte şi pietre pentru că nu aveau arme la ei. Loviturile primite de atacatori s-a soldat cu uciderea acestora. Zadarnic a încercat Crişan să-i mai înduplece pe iobagi să mai continue drumul spre Alba Iulia fiindcă aceştia s-au hotărât să se răzbune pe nobilii care îi asupreau. Acţiunea lui Crişan şi a iobagilor însoţitori a fost o legitimă apărare.

După ce este stăpân pe Valea Crişului Alb, Crişan şi o parte din răsculaţi se îndreaptă spre Abrud - Câmpeni. La Păltiniş, lângă muntele Vâlcan pe hotarul comunei Blăjeni, apare şi Horea împreună cu Cloşca. Se ia jurământul răsculaţilor.

Iobagii se răzbună de regulă pe stăpân. În bazinul Arieşului, iobagii erau ai fiscului. Cei atacaţi sunt funcţionarii hrăporeţi ai fiscului fără deosebire de rang sau etnie.

La această răscoală preoţii satelor se împart în 2 tabere. Sunt preoţi care merg alături de răsculaţi şi botează pe cei convertiţi la credinţa românească, iar alţii se opun şi cad victime precum popa Avram Şuluţ din Cărpiniş.4

Bucăţi din trupurile lui Crişan şi Cloşca au fost expuse în Cărpiniş pentru înspăimântarea celor care ar mai îndrăzni să ceară dreptate.

Şi după această răscoală, moţii din Cărpiniş au avut de luptat cu fiscul sperând că împăratul le va da dreptate. Nu am întâlnit cazuri când moţii care au acţionat fiscul în judecată pentru încălcarea înţelegerilor să fi câştigat.

În revoluţia de la 1848 – 1849 îi găsim în primele rânduri pe cei din Cărpiniş comandaţi de vrednicul lor preot Ioan Fodorean.

Preotul Grigore Sima lui Ioan se remarcă în lupta memorandistă (1892 – 1895). Este şi învăţător şi redactor al revistei „Foişoara”.

La evenimentele din anii 1918 – 1919 se remarcă preotul Pompiliu Piso, preşedinte al Consiliului Naţional Român local. A fost delegat la Adunarea de la 1 Decembrie 1918 din partea cercului Ighiu.

Garda naţională locală a fost condusă de sublocotenentul Ionuţ Aurel şi fruntaşul Lazăr Romulus.5

Frigul, distanţa şi sărăcia au fost cauzele, că, din Cărpiniş au participat un număr mai mic la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia decât ar fi dorit.

Iată-i în imagine pe cei care au sfidat frigul şi s-au dus să fie alături de delegaţii care hotărau Unirea cu ţara Mamă.

Profesor Ilie Furduiu

Moţii din Cărpiniş (de lângă Abrud) participanţi, alături de primarul Fer Ion,

la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.

BIBLIOGRAFIE

1. Coriolan Suciu (1966) „Dicţionar Istoric al localităţilor din Transilvania”

2. Ilie Furduiu (1974), „Ţara Abrudului” lucrare de Gr. I – mss.

3. XXX „Magyar Statisztikai (1902) pentru 1900”, pp. 378 – 379

4. Tóth Zolthan (1955), „Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni până în 1848”

5. XXX „Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor”, Ed. Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, p. 346