România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cuvântarea şi rezoluţia de unire prezentate de Vasile Goldiş la istorica Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918

- ecouri în presa vremii -

În istorica cetate a Bălgradului, la 1 Decembrie 1918, s-a finalizat procesul istoric al creerii statului naţional unitar român, prin unirea Transilvaniei cu România. “Visul neîmplinit până acum, (spunea ziarul «România Nouă», din Chişinău) de dorul căreia ne-au răposat şi moşii şi părinţii, ia astăzi aievea fiinţă, în simbolica cetate de pe malul Murăşului, unde el se mai înfiripase odată pentru scurtă vreme” – aluzie la marea dar meteorica realizare a lui Mihai Viteazul.

Ultima etapă în realizarea României Mari, înfăptuită la Alba Iulia, a venit după unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România, în acelaşi istoric an 1918, şi a fost pregătită minuţios de către Consiliul Naţional Român Central, în care un rol important l-a avut cărturarul şi marele patriot român Vasile Goldiş. El a redactat în forma finală şi cunoscută “Declaraţia de la Oradea”, citită apoi, de Al. Vaida-Voievod în parlamentul de la Budapesta, prin care românii ardeleni îşi afirmau dreptul la autodeterminare. Membru marcant al P.N.R. din Transilvania, V. Goldiş a fost unul dintre politicienii români ardeleni care au statuat principiile “noului activism”, începând din anul 1905, care îndemna pe fruntaşii români să participe la viaţa electorală şi politică din Austro-Ungaria (chiar în ciuda limitelor impuse de guvernanţii unguri românilor) pentru a putea obţine unele drepturi politice pentru poporul nostru obidit în propria lui ţară.

Pentru întreaga sa activitate culturală pusă în slujba realizării idealului unităţii naţionale, lui V. Goldiş i s-a acordat cinstea de a prezenta, în cadrul adunării de unire de la Aba Iulia, rezoluţia acestui mare for reprezentativ de unire a Transilvaniei cu România, rezoluţie întocmită de el şi de “grupul arădean”, din care mai făceau parte Ştefan Ciceo Pop şi Ioan Suciu (Şt. Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, 1968, pp. 374 şi urm.). Proiectul cuprindea hotărârea de unire a Transilvaniei cu România dar şi o serie de principii şi deziderate, pentru viaţa social-politică a României Mari, temeinic dezbătute de fruntaşii romani la diferite adunări pregătitoare.

La Alba Iulia, pe lângă cei 1228 delegaţi ai Adunării Reprezentative, “s-au revărsat... peste 100.000 de români din toate părţile Transilvaniei într-un entuziasm general”. (Şt. Pascu, Marea Adunare Naţională..., 1968, p.376). Desigur, presa vremii din Transilvania şi din restul României a abordat cum se cuvenea acest mare eveniment naţional, acordându-i spaţii largi, mai ales, rezoluţiei de unire precedată de discursul festiv şi solemn al lui V. Goldiş. Adresându-se “Măritei Adunări Naţionale”, V. Goldiş schiţează în cuvinte alese istoria dramatică şi eroică a poporului nostru de-a lungul veacurilor. El subliniează obârşia dacică şi romanică a românilor, le admiră trăinicia în ciuda vicisitudinilor trăite. Se apleacă, desigur, asupra clipei strălucitoare a faptei lui Mihai Viteazul care a dat tărie rezistenţei naţiunii române.

În cuvântare, V. Goldş insistă asupra luptelor naţiunii române pentru emanciparea naţională şi socială de la 1848 şi stăruie asupra momentului istoric de la 1859, asupra unirii Moldovei cu Muntenia, făurite sub “bunul şi luminatul Cuza”. (1918 la români; Documentele Unirii, 1989, vol. X, p. 268). Se opreşte, apoi, asupra războiului mondial cu atâtea sacrificii umane şi materiale, dar şi cu biruinţa ideii de unitate naţională. Pe baza acestei idei naţiunea română aleargă “în braţele dulcei sale mame”. V. Goldiş mai arată că unirea românilor într-un singur stat pretinde asigurarea pe seama tuturor persoanelor a aceloraşi drepturi şi îndatoriri.

Presa maghiară din Ardeal a comentat pe larg aceste probleme. Astfel, ziarul “Áradi Közlöny”, arăta, în numărul său din 3 decembrie 1918, că V. Goldiş a afirmat în cuvântarea sa, că “românii au încercat să ajungă la o înţelegere cu ungurii (strigăte: Jos ungurii!). Dar ungurii, în ciuda bunăvoinţei manifestate de români au continuat să-i apese şi să-i asuprească. Acum însă, a sosit clipa de mult aşteptată: clipa în care naţiunea română, va putea să alerge fericită în braţele primitoare al ţării mame”. Ziarul amintit, arăta că aceste cuvinte ale lui V. Godiş au fost primite cu “ovaţii şi urale însufleţite, oamenii fluturându-şi în aer pălăriile”. Ziarul maghiar constata, cu uşurare, am spune noi, că V. Goldiş promitea că românii vor acorda aceleaşi drepturi şi libertăţi “tuturor naţiunilor care vor convieţui alături de noi, deoarece copiii, nu trebuie să ispăşească păcatele părinţilor”. (Áradi Közlöny – Arad – 3 dec. 1918, traducere din limba maghiară în Documentele Unirii..., 1989, p. 348). Pomenitul ziar se opreşte apoi, pe larg, la rezoluţia de unire citită de V. Goldiş şi arată că în articolul 1 se spune: “Adunarea Naţională a Românilor din Ardeal, Banat şi Ungaria (şi nu în Transilvania, cum se scrie în procesul verbal al Adunării – n.n.) ţinută la 1 decembrie 1918, declară unirea cu România a tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei”. (Ibidem, pp. 348-350)

Ziarul “Kolozsvari Hirláp”, din 3 decembrie 1918, arată cu onestitate, că “hotărârile românilor de la Mare Adunare Naţională de la Alba Iulia, nu constituie nici o surpriză pentru noi (adică pentru maghiari! – n.n.) datorită celor întâmplate anterior. Proiectul de hotărâre adoptat declară unirea tuturor românilor, alipirea tuturor teritoriilor locuite de români la România şi proclamă dreptul inalienabil al românilor asupra Banatului şi asupra teritoriului dintre “Mureş, Tisa şi Dunăre”. (1918 la români; documentele unirii..., p. 350). Şi acest ziar arată că “hotărârea declară şi deplina libertate naţională pentru toate naţionalităţile existente pe teritoriul aflat sub stăpânirea românilor”. apoi ziarul îşi îndeamnă conaţionalii unguri “să primim în deplină linişte cele întâmplate... şi cu deplină încredere cele declarate de conducătorii români, că vor respecta toate drepturile naţionale ale naţionalităţilor aflate sub stăpânirea lor”.

În alte ziare ungureşti însă, cum ar fi “Nagyszebeni Reggeli Ujság” din Sibiu, tot din 3 decembrie 1918, întâlnim accente mai dramatice în tonul relatării celor spuse în hotărârea de unire: “Ardealul are să fie ocupat! O spunem nu ca să înspăimântăm ci ca să liniştim. Iubim şi noi ţărişoara Ardealului. Ne vine greu să ne împăcăm cu gândul că un popor străin (de români – n.n.) intră pe pământul acesta. Dar se apropie ca prieten..., şi de aceea şi noi, maghiarii ardeleni îi primim prieteneşte. Nu înălţăm jăluiri la cer. Politica noastră rea de naţionalităţi... a creat situaţia pe care trebuie să o suportăm acum. Românii formează majoritatea covârşitoare în Ardeal şi principiile lui Wilson, drepte în temelia lor, cer imperiul pe seama românilor. Iar nouă, ungurilor, ne este iertat să plângem pentru pierderea Ardealului”. Nu facem nici un comentariu! Subliniem totuşi, francheţea cu care gazetarii unguri recunosc, în sfârşit, adevărul despre Ardeal şi despre politica naţională obtuză faţă de români dusă de autorităţile austro-ungare. De remarcat că ziarul românesc “Telegraful român” (Sibiu) traduce în româneşte, în numărul său din 4 decembrie 1918, cele relatate de ziarul “Nagyszebeni Rggeli Ujsad” pomenit mai sus (1918 al români... 1989, p, 350).

Desigur că presa românească din Ardeal şi din vechiul regat tratează cu alt ton hotărârea de unire de la Alba Iulia, primită cu entuziasm şi însufleţire patriotică. Astfel, ziarul “Viitorul” din Bucureşti, în numărul 3180 din 4 decembrie 1918, arăta: “Necurmat această ţară a arătat ce poate o naţiune când vrea. Şi ea a voit. Ea a dat, deşi încătuşată atâta amar de vreme, numeroase dovezi de destoinicie politică şi culturală şi naţională. Această unire a ei cu România în politică, în cugete şi simţiri, este cel mai mare act în viaţa nemului românesc!” În cuvinte asemănătoare de un înălţător patriotism, ziarul “Izbânda” din Bucureşti, în numărul său din 4 decembrie 1918 titra: “Duminică împuterniciţii românilor de peste munţi au hotărât şi ei, unirea cu România. Este actul solemn care consacră pe veci împlinirea celui mai sfânt ideal al neamului românesc”. Ziarul “Glasul Ardealului” din Braşov, în numerele sale din 4 şi 6 decembrie 1918, se ocupă, pe larg, de defăşurarea şedinţei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi de istorica ei hotărâre de unire. El arată că nu se putea găsi un loc mai nimerit, pentru proclamarea României Mari, decât Alba Iulia “această meccă a neamului românesc... loc udat cu sfântul sânge al martirilor Horea, Cloşca şi Crişan”. Arată, de asemenea, că numeroşi fruntaşi români, printre care şi Vasile Goldiş au fost aplaudaţi îndelung la intrarea în sala de şedinţe, iar cuvântarea lui Vasile Goldiş a suscitat un puternic entuziasm.

Ziarul “Libertatea” din Orăştie arată că rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România a fost dată de o adunare larg reprezentativă, aleasă democratic, “din delegaţia care să reprezinte, în mod oficios, toate straturile poporului român de la vlădică până la opincă, încât nimeni - şi mai ales ungurii – să nu poată zice nici mâc, că nu ar fi reprezentat tot poporul la adunare”. Vorbind despre rezoluţia de unire aprobată de Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, ziarul “Foaia Sibiului”, în numărul 2 din 8 decembrie 1918, arăta: “Sufletele marilor apostoli, în frunte cu umbra nerăzbunatului Mihai, ne-au luminat gândurile, ne-au întărit voinţa şi au scos din mii de piepturi dorinţa neclintită ce stăpâneşte întreaga suflare românească: unirea tuturor românilor cu o singură stăpânire românească”.

Diferite ziare româneşti, precum “Timpul nou” din Viena, în numărul 4 din 8 decembrie 1918, “Libertatea” (Orăştie), “Românul”, din Arad în numerele 29 şi 30 din 14 şi 15 decembrie 1918, şi multe alte publicaţii au arătat că hotărârea de unire adoptată de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi, a avut aprobare entuziastă, imediată, a unei impresionante adunări populare de peste 100.000 de oameni, care a dat un caracter plebiscitar hotărârii de unire a Transilvaniei cu România (1918 la români..., 1989, pp. 353-363).

Desigur că, pe lângă presa vremii şi istoriografia noastră, de după 1919, a acordat o atenţie deosebită hotărârii de unire din 1 decembrie 1918 şi a remarcat entuziasmul şi deplina satisfacţie cu care a fost primită de poporul român. Academicianul Ştefan Pascu arăta într-o mare lucrare a sa că slujbele religioase ce se oficiau în ziua de duminică (1 decembrie 1918) sau a doua şi a treia zi, “erau însufleţite de intonarea marseillaise-ei lui A. Mureşianu (adică a imnului “Deşteaptă-te române!” cântate de întreaga asistenţă)”. Totodată, în alte adunări populare mai mici, dar la fel de entuziaste ţinute în alte oraşe ca: Oradea, Beiuş, Arad, Timişoara, Deva, Turda, Cluj, etc., fruntaşii români vesteau poporului marile hotărâri de la Alba Iulia îndemnându-i la râvnă şi muncă, pentru a face din ţara unită “ţara împlinirilor năzuinţelor noastre de veacuri” (Şt. Pascu, Marea Adunare Naţională..., 1968, p. 328).

Desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român la 1 Decembrie 1918, a avut o mare însemnătate pentru destinele naţiunii române contemporane, deschizând perspectiva dezvoltării pe multiple planuri a societăţii româneşti, România începând să se afirme tot mai puternic în concertul popoarelor europene.

 

              Prof. Mircea Popa