România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Anul "Ştefan cel Mare"

     “Nu ştiu unii cum sunt”, dar eu când pronunţ numele lui Ştefan cel Mare, mă trezesc cu o ţară a minunilor moldave pe buze, trecută nu o dată prin foc şi sabie de liftele păgâne, dar tot de atâtea ori apărată cu sângele gliei strămoşeşti prelins pe tăişul săbiilor, pumnalelor, securilor, coaselor, arcurilor, lăncilor, tunurilor.

     Din neamul Muşatinilor se trăgea, era nepot al domnitorului Alexandru, supranumit “cel Bun” şi fiul lui Bogdan Vodă... Domnise aproape cincizeci de ani. Era năvalnic, prin venele lui curgeau râurile, datinile şi obiceiurile Moldovei, cântecele ei şi Codrii Cosminului şi mănăstirile şi brazdele trase de plug pe obrajii primăverii. Şi-a dezvelit pieptul să vadă otomanii cât e de greu să străpungi un asemenea munte de cremene, şi-a sufulcat coatele să simtă cei din Est şi Vest, din Nord şi Sud cât de brăzdate sunt iubirea de moşie, de ce sunt flăcări aprinse la hotare, de ce atât de iute la mânie erau, şi-a limpezit ochii în bogăţiile moldave, în sudoarea Limbii Române şi-a ţâşnit din adâncurile lor o lumină aparte hrănitoare şi protectoare: lumina unei ţări neîngenunchiate. Şi astfel, a devenit Sfânt, dacă sfântă se cheamă biruinţa, dacă sfântă rămâne ridicarea unei biserici, a unei mănăstiri ca manuscrise de lemn, piatră şi dumnezeire lăsate urmaşilor, urmaşilor săi, fişă de biografie!

     Au trecut cinci veacuri şi o umbră voievodală umbla de-a lungul şi de-a latul Moldovei, Basarabiei, Nistrului, Bucovinei, încărcându-se de întrebări, unele fără răspuns. Ea ne salută, reamintindu-ne că “Moldova nu e a mea...”, că e a noastră. Cum Rugăciunea este a inimii fără de sfârşit. Noi o salutăm încredinţând-o că 2004 este “ANUL ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.  

     Dar nu e de ajuns! Judeţul Alba, prin Cetatea de Baltă şi nu numai, respiră şi prin paşii lui de tânăr voievod. Ar trebui acolo, pe acel teritoriu mirific, să ridicăm un însemn al veşniciei, poate un parc, poate o Expoziţie arheologică permanentă, să dăm numele lui unor instituţii de cultură, fără teamă, fără frică, doar cu iubirea pe masă.

     O ţară care are un asemenea stâlp apărător al creştinităţii merită să i se rostească Numele cu Literă mare. Aşa-i, Ţara mea? Ce părere ai, Mărite Ştefan?

                                                                                      Ion Mărgineanu