|
Etimologic,
cuvântul derivă de la denumirea slavă a fagului (buch = fag;
Bucovina = ţara fagilor, ţara de fagi). Ţinut atestat din
cele mai vechi timpuri, locuit de triburile dacilor Costoboci şi
Carpi, pomeniţi în nordul şi nord-estul Daciei de Claudios
Ptolemaios şi Cassius Dio Cocceianus. Tot la est de Carpaţi,
tradiţia localizează "Ţara Sipeniţului"
şi "Codrii Cosminului", grupând aşezările întărite
din secolele IX-XI, idenntificate în jurul localităţii Cernăuţi,
sau "Ţara Bolohovenilor" în secolul XII, care din punct de
vedere etno-cultural, aparţin "populaţiei vechi româneşti".
Intrată apoi sub autoritatea lituano-polonezilor, ea va reveni în stăpânirea
domnilor români, sub formă de gaj, în urma împrumutului de 3000 de
ruble, acordat de domnul Moldovei, Petru Muşat în 1388 regelui
poloniei Wladyslav Jagello pentru care i s-a dat amanet voievodului
moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia.
Wladyslav trabuia să plătească datoria în trei ani, iar
neachitarea ei îl determină pe urmaşul lui Petru, Roman I, să
ocupe teritoriul în gaj. Acţiunea lui Roman era îndreptăţită
ţinând cont de faptul că suma împrumutată regelui polon,
echivala în epocă cu 493 Kg de argint sau 52 Kg de aur.
Destinul a făcut, ca peste
vremuri, această regiune să servească de mai multe ori ca
monedă de schimb între marile puteri. Astfel în urma Convenţiei1 turco-austriece din
1775 de la Constantinopol, Bucovina este cedată habsburgilor. Ea
reprezenta de fapt preţul neutralităţii austriece în războiul
ruso-turc din 1768-1774. Ideea a apărut în 1772 la Viena şi
scopul a fost încredinţat generalului Karl von Enzenberg pentru a
culege informaţii asupra Bucovinei.
După ce a fost tratată de
o comisie mixtă austro-turcă, în vara lui 1776 s-a semnat
acordul prin care Bucovina, cu 10441 Km2 şi 71770 de
suflete, a fost cedată Austriei, fiind instituită o administraţie
militară, care depindea direct de Consiliul Aulic de Război.
Primul guvernator al Bucovinei după
ocupare a fost generalul Gabriel von Splény (1775-1778), succedat de
generalul Enzenberg (1778-1786). După 10 ani, în 1786, austriecii au
recurs printr-un rescript la renunţarea administraţiei militare
în Bucovina. În acelaşi timp este alipită la Galiţia.
Populaţia românească din
Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii (1791),
unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al
memoriului fiind boierul bucovinean, Vasile Boşi.
Politica austriacă în
Bucovina viza două aspecte: 1) deznaţionalizarea, 2)
catolicizarea. Acum începe să se schimbe raportul de populaţie;
înainte de 1775 erau 77Î români şi 16Î ucraineni, 6Î evrei,
armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 15Î români.
Bazându-se pe rapoartele lui G.
Splény, istoricul Ion Nistor arăta că la monumentul anexării,
în Bucovina locuiau 11099 familii de români, 2373 familii de ruteni
şi huţuli, 526 familii de evrei, 294 familii de ţigani
şi 58 familii de armeni - totalizând 71750 persoane2. Procentual aceste
cifre ridică numărul românilor la 77,34Î în timp ce
ucrainienii reprezintă doar 16,54Î, iar 6,12Î erau evrei, armeni
şi ţigani.
Ştefan Purici3, coroborând date
preluate după P. Ţugui4, I. Popescu5, C. Ungureanu6, alcătuieşte
următorul tabel pentru reprezentarea populaţiei Bucovinei la
anul 1774; cu menţiunea că cercetătorii de mai sus au ajuns
la datele respective pe baza recensămintelor ruseşti din anii
1772, 1773 şi 1774.
Reformistul luminat promovat de
Iosif al II-lea şi bazat pe centralizare, germanizare, colonizare
şi dominaţia bisericii de către stat, urmărea de fapt
transformarea imperiului multinaţional într-un stat în care toţi
locuitorii, indiferent de etnie, să devină cetăţeni
supuşi şi utili, având aceleaşi drepturi şi obligaţii
idiferent de apartenenţa etnică sau confesională. Identificăm
aici acelaşi principiu impus cândva de romani prin "pax romana",
sau mai târziu cel al statului comunist sovietic, de a forma un cetăţean
fidel statului, "homo sovieticus", fără etnie şi
fără religie, supus statului şi conducătorului său.
Un prim pas în procesul de deznaţionalizare
a românilor a constat în desfiinţarea formelor de organizare socială
autohtone şi integrarea nobilimii bucovinene în structurile
imperiale şi în clasa dominantă austriacă - obiectivul urmărit
fiind germanizarea elitelor
autohtone şi transformarea lor într-un puternic sprijin al Casei de
Habsburg.
La 14 martie 1787 apare decretul
imperial care desfiinţa vechile ranguri şi titluri moldoveneşti,
înlocuindu-le cu titlurile de conte, baron, cavaler.7 Istoricul Mihai
Iacobescu, arăta că în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
au obţinut titlul de cavaler 165 de proprietari din Bucovina, 6
familii de boieri au obţinut titlul de baron şi exista un singur
titlu de conte,8 mulţi români
refuzând atât titluri, cât şi funcţii sau locuri în dieta
poloneză, preferând să-şi păstreze naţionalitatea
şi confesiunea.9 Îndepărtarea
autohtonilor din funcţiile administrative a fost dublată de
favorizarea de către Guberniul de la Lemberg a acaparării
proprietăţilor funciare şi a loturilor ţărăneşti
de către arendaşii veniţi din Galiţia, treptat întreaga
activitate economică fiind concentrată în mâinile meşteşugarilor
germani, evrei, armeni, poloni etc., habsburgii susţinând politica
de colonizare şi stimulând în acelaşi timp migrările în
Bucovina. Chiar împăratul Iosif al II-lea indica funcţionarilor
ca sporirea populaţiei să se facă pe toate căile,
folosind toate mijloacele dar "fără cheltuieli însemnate"10.
Curtea de la Viena era interesată
să susţină colonizarea, dar fără cheltuieli însemnate,
fapt pentru care vor fi încurajaţi să emigreze în Bucovina în
special ţărani care erau mai puţin pretenţioşi în
ceea ce priveşte scutirea de impozite şi alte privilegii, nu
cereau să li se construiască locuinţe şi veneau cu
animalele şi uneltele proprii. Coloniştii veneau din toate
teritoriile aflate sub stăpânirea imperiului austriac, dar şi
din Moldova, Ucraina şi Rusia. Cei veniţi din Transilvania
şi Moldova se aşezau de regulă în zona de la sud de Prut,
în timp ce ucrainenii vor coloniza partea dintre Prut şi Nistru, iar
ţăranii polonezi se aşează în extremitatea nordică.
Fuga ţaranilor galiţieni în Bucovina a luat o asemenea amploare
încât a îngrijorat autorităţile austriece, dovadă fiind
o scrisoare a nunţiului papal la Viena, Joseph Grampi, către
baronul Püchler, secretarul de taină al coregentului Iosif al
II-lea, căruia la 9 martie 1780 îi semnala următoarele:
"De la un timp oarecare s-a anunţat din Leopol (Lemberg - n.n.)
că un mare număr de
ţărani greco-catolici emigrează continuu din Galiţia
şi trec în Bucovina, unde, nefiind decât biserici schismatice (ortodoxe
- n.n.), ei toţi apelează în cele divine la preoţii
ţării şi prin aceasta devin în realitate schismatici, fără
să-şi dea seama".11
Una din etniile a cărei
emigrare în Bucovina a fost stipulată şi susţinută
material şi moral de către stăpânirea austriacă a
fost cea armeană, datorită faptului că erau vestiţi
comercianţi şi meşteşugari, iar Viena era interesată
să atragă comerţul din ţările turceşti, fapt
pentru care stimulează venirea lor în Bucovina.
Nu trebuie uitaţi nici ţiganii
al căror număr a crescut de la 294 de familii sedentare, în
momentul anexării (1775), la 627 de familii în anul 1800.12
În timp ce din regiunile învecinate
emigrau în Bucovina un număr mare de oameni de diferite etnii, românii
bucovineni plecau în Moldova, nedorind să rămână sub o stăpânire
străină care atenta la valorile lor spirituale, culturale şi
naţionale. Exodul românilor bucovineni a început chiar de la
anexare, dar va lua amploare după 1800, când politica Vienei de
germanizare şi catolicizare se accentuează, la acestea adăugându-se
şi recrutările pentru armata imperială, mulţi români
refuzând să se înroleze şi să lupte pentru o cauză
care le era străină, preferând să treacă în Moldova.
Între 1803 şi 1814 au trecut în Moldova peste 20000 de bucovineni13, însuşi
guvernul vienez recunoscând că numărul persoanelor care s-au
strămutat din Bucovina în Moldova, în 1815 ar fi de 16000, cei mai
mulţi emigrând pentru a nu fi recrutaţi în armata imperială.14 La 1848, locuitorii
Sucevei arătau că de la ocuparea provinciei de către
austrieci, "multe mii de suflete, astfel că se zice că mai
mult de jumătate din locuitorii săi, s-au împrăştiat
în Moldova vecină".15
Efectul politicii imperiale de
colonizare, germanizare şi catolicizare a Bucovinei a fost că,
la mijlocul secolului al XIX-lea românii nu mai reprezentau decât 40,4Î
în timp ce ucrainenii reprezentau 35,3Î, evrei 9,3Î, germanii 9,2Î,
polonezii 4,5Î.
Următoarea direcţie în
care a acţionat politica integratoare austriacă a fost împotriva
Bisericii Ortodoxe, care alături de limbă şi tradiţie
reprezenta liantul de menţinere al legăturilor între români,
şi în acelaşi timp o piedică în calea înfăptuirii
politicii austriece de deznaţionalizare şi transformare a
Bucovinei într-o provincie imperială, supusă şi utilă.
Prima încercare de introducere a
catolicismului în Bucovina are loc în 1780, când prefectul seminarului
greco-catolic din Viena, abatele Iosafat Batassich, invocând pretinsa
moarte a episcopului Dositei Herescu şi declarând „vacant”
postul de Episcop al Rădăuţiului cere prin două
memorii adresate împărătesei Maria Theresia şi respectiv
nunţiului papal J. Grampi, numirea în pretinsul post „vacant” al
unui episcop catolic sau măcar al unuia greco-catolic16. În acelaşi an
Conferinţa de la Viena (4-7 aprilie) propune ridicarea unor biserici
greco-catolice la Suceava, Cernăuţi, Siret, Sadagura, Vijniţa
şi Câmpulung Moldovenesc, însă Consiliul Aulic de Război
căruia i-au fost remise ambele proiecte, le apreciează
irealizabile, ţinând cont de realităţile din Bucovina,
dominată de ortodoxism, ca şi de posibilitatea unor reacţii
din partea Constantinopolului şi a Rusiei, cu care Austria nu dorea
înrăutăţirea relaţiilor.
Prima comunitate greco-catolică
în Bucovina a fost organizată în 1811 la Cernăuţi, când
Emisarul unit A. Stupniţki a reunit emigranţii din Galiţia,
în număr de 563 de persoane la acea dată, iar prima biserică
greco-catolică din piatră a fost ridicată la Cernăuţi
în anii 1820-1821.17
După 1780, Iosif al II-lea, în
virtutea politicii „luminate” va acorda libertate religioasă
tuturor confesiunilor prin patenta imperială din 13 octombrie 1781,
afirmând că: „Libertatea religioasă o înţeleg eu astfel
că aş primi serviciile fiecăruia, fără privire la
credinţa religioasă”18. Totuşi,
biserici catolice au fost ridicate în toate oraşele pentru a deservi
numeroşii funcţionari şi militari austrieci, şi după
cum arată M. Iacobescu,19 pentru aceste
biserici au fost luate chiar clopotele din unele biserici ortodoxe de pe lângă
mănăstirile desfiinţate, cum s-a întâmplat la Voroneţ
şi Moldoviţa în 1811, iar în posturile vacante din parohiile
ortodoxe, autorităţile habsburgice numeau preoţi
greco-catolici.20
O altă direcţie în care
habsburgii au acţionat în vederea distrugerii elementului românesc,
a fost învăţământul.
Deşi în prima fază, „Regulamentul
administraţiei bisericeşti şi al şcolilor din Bucovina”,
din 29 aprilie 1786, favoriza accesul românilor la cultură,
stabilind ca limbi de predare „numai germana sau moldoveneasca”, în
fapt el nu urmărea decât o integrare lentă a Bucovinei în
cadrele Austriei pentru a nu stârni nemulţumiri din partea populaţiei
autohtone. Însă răscoala populară din 1784 condusă de
Horea, Cloşca şi Crişan, a demonstrat Vienei că nu se
pot face experimente cultural-politice cu populaţia românească.21 De aceea, cultura
şi religia, cele mai puternice elemente ale unei conştiinţe
unitare, trebuiau controlate şi apoi desfiinţate.
În urma decretului imperial din 6 august 1786, Bucovina a
fost încorporată provinciei imperiale Galiţia. Alipirea la Galiţia
şi revocarea reformelor iosefiniste după 1790, a permis
polonezilor să pornească un adevărat război împotriva
învăţământului românesc din Bucovina. Astfel, în 1795,
locotenenţa imperială din Lemberg a dispus anularea obligativităţii
învăţământului primar. Urmarea a fost că în acel
an, în Bucovina au fost desfiinţate 11 şcoli rurale, măsură
care a lovit direct în populaţia românească.
Legea învăţământului primar, adoptată
în 1804 sub numele de „Constituţia politică a şcolilor
germane în provinciile ereditare cezaro-regeşti” prevedea că
şcolile să fie întreţinute de domeniile de pământ a
mănăstirilor, iar clerul trebuia să sprijine statul în
supravegherea şcolilor. Efectul legii a fost de fapt trecerea majorităţii
şcolilor primare sub dependenţa directă a Consistoriului
catolic din Lemberg.
În 1811 Comisia Aulică de Studii cerea guberniului
galiţian să prezinte propuneri privind înfiinţarea de
şcoli triviale în comunele rurale din Bucovina, în urma cărora
împăratul a aprobat în 24 decembrie 1813 înfiinţarea a 17
şcoli. Cu toate acestea, contrar aşteptărilor Austriei, numărul
elevilor ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut foarte
mult; în oraşul Cernăuţi, în 1829, din 3.500 copii
ortodocşi de vârstă şcolară (6-14 ani), doar 59
frecventau şcoala, iar în toată Bucovina, în anul 1831, din
41.689 copii de rit ortodox de vârstă şcolară, frecventau
şcoala după 700.22
Refuzul ortodocşilor de a studia şcolile înfiinţate
de administraţia austriacă se explică atât prin eliminarea
limbii române din procesul de instrucţie cât şi prin
catolicizarea şcolilor. La 27 iulie 1820 Consistoriul romano-catolic
de la Lemberg cerea învăţătorilor bucovineni să dea
copiilor o educaţie religios-morală şi să efectueze
ritualurile bisericeşti în stil catolic.23 În anul 1924, învăţătorilor
li se cerea să utilizeze limba maternă a elevilor numai „cât
e de lipsă pentru explicarea lecţiei (…) spre a fi înţeleasă
de şcolari, în rest să folosească doar limba germană”,24 iar în 1839,
acelaşi Consistoriu dispunea ca „şcolarii să participe în
fiecare zi la liturghie (catolică n.n.) şi numai în caz de mare
frig sau de ploaie cumplită să fie dispensaţi de la această
datorie”.25
În aceste condiţii nu e de mirare că numărul
copiilor români ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut
atât de mult. De altfel şi profesorul de teologie Mihai-Miron Călinescu
consemna mai târziu: putea oare să „lase cu bucurie şi cu zel
pre copii săi a lua parte la învăţătura în astfeliu
de şcoale, unde se propune copilului numai cât limbi străine
şi neînţelese, de astfeliu de învăţători, cari
nu-şi pute câştiga încrederea poporului şi a tinerimei
nici prin legătura năciunei nici prin cea a religiei”.26
Preoţii şi învăţătorii catolici
şi greco-catolici erau favorizaţi spre deosebire de cei ortodocşi
fiind mai bine salariaţi şi mult mai repede numiţi în funcţii.
Se încerca de asemenea, prin diverse metode, atragerea spre convertire la
unire cu biserica romano-catolică, după cum reiese dintr-o
scrisoare a unui învăţător din Suceava, Ioniţă
Botezat, adresată Episcopului ortodox al Bucovinei, în care arată
cum fiul său Samuil, încercând fără succes să obţină
un post de dascăl în orice parohie din Bucovina, este sfătuit
de pedagogul său, Panchievici, în mod semnificativ: „De vei lua
lege catolicească, apoi degrabă vei fi aşezat (…). Văzând
el atâta gonire asupra legii greceşti şi înţelegând din
unii şi alţii aceasta cum că, care nu se face catolic, nu
se pute aşeza în slujba dăscălească”, a plecat în
Moldova.27
Politica promovată de Habsburgi în Bucovina şi
materializată prin măsuri ce favorizau colonizarea,
catolicizarea şi omogenizarea societăţii prin distrugerea
elementului românesc şi crearea unei societăţi aetnice
care să servească intereselor imperiului a dat rezultate în
timp, numărul românilor reducându-se simţitor. Reducerea
numerică a românilor nu a însemnat însă şi distrugerea
românismului, din contră, a întărit şi mai mult legăturile
între români, unindu-i la greu şi mai ales la acţiuni îndreptate
împotriva măsurilor antiromâneşti şi antiortodoxe luate
de autorităţile imperiale.
Mişcarea antihabsburgică cu caracter naţional
românesc a îmbrăcat diferite forme şi s-a manifestat în multe
feluri, dar întotdeauna a avut ca deziderat afirmarea identităţii
naţionale şi egalitatea în drepturi a limbii române cu cea
germană şi bisericii ortodoxe cu cea catolică şi cea
greco-catolică.
Sprijinul puterii „protectoare a ortodoxiei” era
inexistent, Rusia urmărind de fapt propriile interese prin această
politică. Ca întotdeauna de altfel, românii au rămas singuri
în faţa vitregiilor soartei. Patrioţi de excepţie vor
perlua conducerea luptei pentru realizarea dezideratelor naţionale. Între aceştia, de cea mai bună
reputaţie se bucură peste timpuri familia Hurmuzachi. Din această
familie primul reputat este Eudosiu, care în 1786 s-a stabilit la Cernăuca.
Fiii acestui Eudocsiu, cinci băieţi şi două fete, vor
reprezenta o valoroasă generaţie pentru istoria Bucovinei.
În sprijinul Bucovinei se înscriu şi acţiunile a
numeroşi români din celelalte provincii româneşti, de remarcat
fiind intervenţiile în cadrul Dietei imperiale a delegatului românilor
din Transilvania, A. Şaguna şi a lui Al. Mocioni, delegatul
Banatului, care alături de acţiunile bucovinenilor, pe fondul
modificării situaţiei politice din Austria, au făcut ca
prin Constituţia din 26 februarie 1861, Austria să recunoască
autonomia Bucovinei, ceea ce îi permitea să aibă cinci
reprezentanţi în Dieta imperială, şi o Dietă
provincială proprie compusă din 30 de membrii.28 Tineri precum I.G.
Sbiera, A Berariu, L. Popescu, studenţi fiind la Viena, la 2 martie
1861, au lansat un apel către bucovineni, îndemnându-i să nu
voteze în Dieta provincială forţele pro-galiţiene ce încercau
să-şi asigure controlul asupra Bucovinei: „Bucovinenilor! Feriţi-vă
de toţi străinii, veneticii, bocănarii şi mişeii,
care poartă crucea în sân şi vă gogolesc cuvinte dulci de
pe limbă, iar în inima lor au pe dracul. Aceste fiinţe rele, dacă îţi
alege de deputaţi de dietă, vă vor vinde cu trup şi
suflet”.29
Autonomia provinciei a permis desfăşurarea
a unor intense activităţi culturale şi sociale care au dus
la modernizarea societăţii civile, dar şi la o mai puternică
afirmare a aspiraţiilor naţionale româneşti, culminând cu
revenirea Bucovinei la Patria Mamă, România, în 1918.
Din păcate însă,
procesul de deznaţionalizare din timpul stăpânirii austriece a
lăsat urme adânci în structura etnică a Bucovinei, ceea ce a
servit drept motiv, mai târziu, pentru alte puteri, să revednice
şi să ocupe cu forţa acest teritoriu, atât de năpăstuit
de soartă.
Profesor
Popescu Ioan Dorin
 |
|
Delegaţia
fundaţiei la mormântul lui Aron Pumnul – Cernăuţi
|
 |
|
Delegaţia fundaţiei
la mormântul lui E. Hurmuzachi – Cernăuţi |
NOTE
1. Vezi „Documente privind istoria României”, colecţia
Eudoxiu de Hurmuzacki (serie nouă) Rapoarte consulare ruse
(1770-1796), I. Bucureşti, 1962 (sub. Red. Acad. A. Oţetea), p.
106-107.
2. I. Nistor, „Istoria Bucovinei”, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1991, p. 16-17;
3. Ştefan Purici, „Mişcarea naţională
românească în Bucovina”, Ed. Humanitas, Suceava, 1998, p. 30.
4. P. Ţugui,
„Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774”, „Academica”,
Revistă de ştiinţă, cultură, artă, (Bucureşti),
1992, nr. 4(16), p. 5.
5. I. Popescu, „De ce românii din Ţara Fagilor sunt
trataţi în conformitate cu legea lui Murphi: adevărul învinge
totdeauna în trei din şapte cazuri. I. Populaţia Bucovinei de până
la răpire în lumina recensămintelor feldmareşalului Rumianţev,
„Glasul Bucovinei”, I, 1994, nr. 2, p. 17.
6. C. Ungureanu, „Populaţia Bucovinei în preajma
anexării ei de către Austria”, „Ţara Fagilor”,
Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi
– Târgu Mureş, V, 1996, p. 12.
7. Vezi textul diplomei la I. Nistor, op. cit. p. 53-55.
8. Mihai Iacobescu, „Din istoria Bucovinei”, vol. I, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 263-264.
9. Pentru amănunte, vezi Gh. Sbiera, „Familia Sbiera
după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa
autorului”, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană,
1899, p. 158.
10. Emil I. Eamandi, C. Şerban, „Contribuţii de
geografie istorică la cunoaşterea fenomenului demografic în
nord-vestul Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Suceava,
Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 495.
11. Dimitrie Onciulescu, „O încercare de catolicizare a
Bucovinei” (cu anexe documentare), Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei,
1939, p. 61.
12. Adolf Ficker, „Die Ziegeuner in der Bukovina”, „Statistische
Monatschrift”, 1880, nr. 5, p. 255.
13. Ionel Dârladă, „Conştiinţa naţională
a românilor din Bucovina”, în „Anuarul Institutului de Istorie
şi Arheologie” <A.D. Xenopol> din Iaşi, II, p.178.
14. I. Nistor, op. cit. p. 129.
15. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, File
de istorie, p. 667.
16. D. Onciulescu, op. cit., doc. nr. 2, p. 53.
17. M. Iacobescu, op. cit., p. 301.
18. D. Onciulescu, op. cit. p. 9.
19. M. Iacobescu, op. cit. p. 297.
20. Şt. Purici, op. cit. p. 86.
21. Vezi H. Hofbauer, V. Roman „Bucovina, Basarabia,
Moldova”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 24.
22. Şt. Purici, op. cit. p. 93.
23. Simeon Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor
faţă de Biserica ortodoxă - română în secolul al XIX-lea
în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Curţii
imperiale din Viena”, Cernăuţi, 1929, p. 33.
24. Ibidem, p. 35.
25. Ibidem, p. 34.
26. „Calendarul pentru ducatul Bucovinei… pentru anul
1861”, f.19.
27. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, X,
1983, p. 636.
28. Teodor Bălan, „Redobândirea unei autonomii”,
în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 63
29. Vezi textul integral în I.G. Sbiera, op. cit. p.
135-139.
|
|
