România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mişcarea lui Sofronie 1759-1762

     Mişcarea lui Sofronie - nu întâmplător am numit-o aşa, fiindcă deşi mişcarea se leagă de el şi îi poartă numele, nu putem trece cu vederea liniile ei divergente ce s-au manifestat între atitudinea echivocă a lui Sofronie, poziţia ţărănimii şi a lui Dionisie Novacovici, episcopul sârb de la Buda. În cadrul aceleiaşi mişcări remarcăm tendinţe diferite. Totuşi, la urma urmei, figura lui Sofronie a fost dominantă, el este prezent în tratativele şi rapoartele guberniului transilvănean şi ale generalului Bucow, pe el îl urmează ţărănimea şi îl susţine în acţiunile lui de restabilire a ortodoxiei. Se pune întrebarea dacă Sofronie a fost sau nu un conducător al ţărănimii. Până la un anumit punct putem spune ca da. Atunci când Sofronie bate în retragere, în faţa proporţiilor la care ajunse mişcarea, ţărănimea îşi face singură dreptate. Sofronie ajunsese la un moment dat "un adevărat stăpân al unei părţi din Transilvania", al unor categorii sociale, dar călugărul nu a speculat această nouă situaţie, el va înclina spre o atitudine conciliatorie, de retractare, de limitare a acţiunilor în cadru strict confesional.

     Din acest moment Sofronie încetează de a mai fi un conducător al aspiraţiilor maselor. De altfel, Sofronie nu era atât reprezentant al ţăranilor, cât mai ales al bisericii. Obiectivele sale îl făceau să oscileze între acţiune şi împăcare. Desigur, poporul a mers alături de Sofronie, l-a susţinut în acţiunea lui de restabilire a ortodoxiei, dar şi-a urmat calea singur atunci când conducătorul a bătut în retragere. Prin aderarea la Unire, clerul a dobândit de drept o situaţie privilegiată, scăpa de iobăgie. Mai mult, unii preoţi uniţi ajungeau să dispună de sesii parohiale, de fâneţe şi mori, alţii, destul de numeroşi, reuşeau să dobândească titluri şi proprietăţi nobiliare, credincioşii lor rămânând însă în inumana condiţie socială de ţărani - de aici furia împotriva preoţilor uniţi. Cu toată atitudinea echivocă a lui Sofronie, numele lui s-a împletit în conştiinţa iobagilor cu cauza ţăranilor. Deşi dispăruse de mult din ţară, în numele lui tot mai circulau acte, "scrisori sofroniene".

     Biserica ortodoxă se organiza în cadrele legalităţii, însă mişcările ţărăneşti nu vor înceta. Imperialii se zăpăcesc în faţa amplorii, încearcă tot felul de soluţii pentru a câştiga timp şi în cele din urmă, recunoscându-şi înfrângerea, acordă maselor de religie ortodoxă toleranţă religioasă, şi în sfârşit chiar autorizaţia de a crea o ierarhie bisericească proprie.

     Mişcarea ţărănească, privită dintr-un unghi de vedere strict confesional, are şi o semnificaţie naţională: ortodocşii luptă şi ei ca şi uniţii în numele românilor, "al neamului românesc din Transilvania. " Luptând pentru ortodoxie, luptă de fapt pentru "legea românească", lege distinctiv naţională, care se leagă de totalitatea poporului românesc. Ţăranii luptă împotriva unirii, conştient sau instinctiv împotriva abaterii de la legea românească, împotriva înstrăinării, ruperii de marea unitate. De altfel, în timpul şi după mişcare se întreţin vii legături cu ţara Românească şi cu Moldova, circulă tot mai intens preoţii, călugării, cărţile. Întreţin emigrările populare peste Carpaţi, migraţiuni datorate unor puternice cauze social-economice, care contribuie şi ele sensibil la izbucnirea acestor mişcări religioase şi sociale.

     Acţiunea lui Sofronie are şi un pronunţat caracter politic. Masele de români nu puteau fi însă implicate direct în lupta politică. Programul de luptă politică venea de sus, era conceput intelectual. Masele nu puteau fi străine de el, ele nu puteau concepe acum perspectivele îndepărtate ale politicii naţionale, nu vedeau rostul unirii ca instrument de ridicare culturală şi politică. În ochii lor, problema se punea invers, pornea de la situaţia proprie economico-socială. Înfruntând unirea ele dau o ripostă masivă unei opere politice a regimului.

     Mişcarea ortodoxă are şi un profund caracter popular, e străbătută şi de o conştiinţă de neam naţională şi tradiţională. A fost însă înăbuşită datorită faptului că ţăranii s-au mişcat izolat, neorganizat în cea mai mare parte, cu excepţia domeniului Zlatna. Aceasta a fost atât de amplă, viguroasă şi solidară încât autorităţile civile şi militare, au fost silite să capituleze înaintea ei recunoscându-şi neputinţa de a o împiedica şi reprima în toiul cuceririi şi răspândirii ei. Mişcarea nu a fost anarhică, lipsită de un program bine definit şi de o conducere conştientă, ci o acţiune organizată, care a fost răspândită în Transilvania de ţărani, luptători pentru drepturile lor religioase şi sociale, pentru libertatea lor, pentru cucerirea drepturilor fireşti ale poporului român. Mişcarea dintre anii 1759-1762 a fost una dintre cele mai mari mişcări dinaintea răscoalei lui Horea, a îmbrăcat formă religioasă (anti-uniaţiei) dar cu un profund conţinut social. Situaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, explică şi caracterul confesional al mişcării. Religia ortodoxă fiind religia majorităţii populaţiei, ea fiind     persecutată, masele luptau împotriva dominaţiei nobiliare şi habsburgice, furia lor rasfrângându-se asupra clerului unit. Doi ani mai târziu, la fel va izbucni mişcarea ţăranilor secui şi maghiari pornită împotriva aceleiaşi dominaţii străine pusă la cale de factori externi.

     Mişcarea din 1759-1762 se desfăşoară pe două planuri paralele care se interferează. Pe un plan răzvrătirea ţăranilor neuniţi împotriva uniţilor, consideraţi trădători ai religiei majorităţii poporului romăn, prin trecerea la biserica unită considerată pilon de nădejde al dominaţiei feudale şi habsburgice, şi pe un alt plan, răzvrătirea ţăranilor uniţi, care îşi dau seama că promisiunile (privilegiile social-economice) care au constituit mobilul înscrierii la noua religie, s-au dovedit speranţe iluzorii. Ca atare, în cursul acestor conflicte dintre uniţi şi neuniţi, un număr mare de ţărani vor părăsi biserica unită, de voie sau cu forţa. Aceasta constituie cauza adevărată a părăsirii unirii, nu numai instigaţiile sau agitaţiile provocate de ortodocşi. De acest lucru îşi vor da seama mai târziu şi autorităţile locale, care vor recunoaşte că mişcarea de rezistenţă împotriva unirii s-a datorat nu din fanatism religios, ci din motive sociale şi politice, naţionale. Astfel în scrisoarea din 12 august 1761 (manuscrisul 279, pagina 21-24) episcopul unit Petru Pavel Aron, explică clar motivele pentru care uniţii îşi părăsec tabăra. O statistică a autorităţilor imperiale din 1762 înregistrează în principatul Transilvania 127.712 familii ortodoxe şi 25.174 unite din cele 152.886 familii româneşti anchetate, în schimb 2238 de preoţi uniţi şi 1380 ortodocşią. Unirea se găseşte într-o gravă înfrângere, dar şi-au păstrat cadrele.

     În privinţa acordării libertăţii religioase, pe seama confesiuni ortodoxe, Maria Tereza şi gen. Bucow n-au crezut de cuviinţă că trebuie să îşi respecte cuvântul dat. După lungi dezbateri se publică patenta din 16 noiembrie 1762, patentă prin care se acorda românilor ortodocşi doar o toleranţă condiţionată. În acest sens, s-au dat instrucţiuni şi lui Dionisie Novacovici numit episcop în 6 noiembrie 1762. Decretul regal îl face atent; el trebuie să ştie că numirea lui s-a făcut din graţie regală şi dacă va abuza de puterea care i s-a încredinţat va fi înlăturat fără a mai avea succesori. Episcopul să nu îngăduie emisari străini spre a face tulburări, să nu se opună în vreun fel propagandei religioase catolice, să nu cuteze a îndemna pe uniţi, nici pe faţă nici pe ascuns să se lepede de unire şi nici să facă ceva împotriva religiilor recepte. Dar ceea ce e şi mai important, îl previne, că privilegiile naţiuni ilirice, concese pentru Ungaria şi părţile ei anexe, nu au fost niciodată şi nu vor fi extinse şi asupra Transilvaniei. Prin urmare, clerul neunit nu are să se bucure de imunitatea clerului naţiunilor ilirice, ci are să rămână şi de acum încolo în starea de până acum. Nici în anul 1763, spiritele nu erau încă liniştite, se mai întâlnesc şi acum ici-colo violenţe, acţiuni contra uniţilor. Astfel în februarie 1763 în Ponor, comitatul Clujului, pe când uniţii ţineau un sinod în casa parohiala neuniţii au năvălit cu furci de fier, au luat cu puterea cheile bisericii care fusese restituită de comisia aulică a uniţilor. ˛

     Episcopul Dionisie Novacovici pune în aplicare şi respectă instrucţiunile primite de la împărăteasă. Astfel printr-o circulară dată la Răşinari la 15 iulie 1763 aminteşte şi cere respectarea "poruncilor împărătesei". Neîmplinirea făgăduielilor de ştergere a iobăgiei şi de acordare a unor privilegii, va duce la izbucnirea unor noi răzvrătiri, cum a fost cea din 1763 a grănicerilor români din Năsăud sau a grănicerilor secui din 1764.ł De altfel, trei lucruri importante caracterizează guvernarea lui Adolf Bucow între 1761-1764: mişcările religioase ale românilor şi rolul lor în înfrângerea acestora; înfiinţarea regimentelor de graniţă; alcăturiea unui nou "sistem de contribuţie".4 Sofronie nu rezistă, instinctul lui politic era completat de sfaturile unor persoane sigure care făcuseră studiile în stăinătate şi care se întorseseră. În calitate de secretar, figura fiul unui protopop din Braşov, Eustatiu Grid şi Dimitrie Eustatievici, viitor autor de gramatică şi traducător, care pentru moment readuseră din Râmnic o ediţie românească a textului privilegiilor ilirice.5

     Încă din 10/21II/1761 Sofronie ştia "că s-a dat voie de viaţă în ortodoxie pentru românii din Ardeal" şi că "maica împăratului'' a trimis şi un "arhiereu pravoslavnic''6. Prin proclamaţia publicată la această dată Sofronie anunţa că împărăteasa a permis exercitarea legii ortodoxe, că ea singură interzicea injuriile între cele două tabere religioase, că lăsa uniţiilor bisericile, casele şi pământurile care le aparţinuseră, că la Curte s-a decis în sfârşit numirea unui episcop ortodox. Proclamaţia era semnată de "popa Sofronie Vicaras'' împreună cu popa Gheorghe al Abrudului "al şcolii de la Carlovat''. La 30 martie Bucow a trecut frontiera Transilvanei, iar la 15 aprilie a intrat în Sibiu. În 7 aprilie 1761 o delegaţie de 40 de români, în frunte cu protopopul Ioan din Săliste, s-a prezentat la Sibiu cu un memoriu în care cer în numele tuturor românilor din Transilvania liberul exerciţiu al religiei ortodoxe, să li se dea un episcop "de lege grecească să fie eliberaţi cei închişi şi să nu se mai întemniţeze şi chinuie oameni, căci nu mai pot suferi atâtea chinuri ale temniţei''7. Cer ca şi preoţii neuniţi să fie scutiţi de contribuţiuni, cer să li se lase bisericile şi pământurile bisericeşti pe care ei le-au cumpărat: "bisericile mai vechi au fost clădite de strămoşii noştri de fiii şi nepoţii lor, când nu se ştia încă nimic în Transilvania despre unire''.8 Cer în sfârşit ca Sofronie să fie noul episcop şi să nu sufere nici o prigonire. Generalul dădu răspuns împăciuitor… dacă vor dovedi "supunere şi pace'', în ce-l priveşte Sofronie trebuie să vină el în faţa comisiei, ca să fie întărit în misiunea sa.

     Proclamaţia dată de Bucow în 9 aprilie 1761, tipărită în nemţeşte şi româneşte "către uniţii în ţara Ardealului românesc norod'', are acelaşi ton liniştitor. Invită la Sibiu, 26 aprilie 1761, câte un delegat din fiecare district pentru a prezenta Camerei aulice doleanţele. Episcopul Dionisie Novacovici a profitat de prilej şi s-a arătat poporului pentru        a-i îndemna să se abţină de la tulburări. Între timp, gen. Bucow căutase un mijloc de întrevedere cu Sofronie, prin omul de încredere al lui Bucow, căp. Luchsenstein cu care s-a întâlnit de mai multe ori la Zlatna sau împrejurimile oraşului.

     Plecarea lui Sofronie din Zlatna întâmpină greutăţi nu atât din partea lui Sofronie, cât din partea românilor care nu îl lăsau să plece. Ca atare, fu trimisă o trupă de ostaşi împărăteşti sub comanda unui capitan Augustin Bunea spune că puţin a lipsit "ca aceşti soldaţi să îşi pună capul în Zlatna''.9 Lucrurile se aranjează însă astfel încât, călugarul să vină însoţit la Sibiu nu numai de ostaşi ci şi de o ceată mare de români. La 1 mai 1761 Sofronie a sosit la Sibiu însoţit de o delegaţie de 500 ţărani. Se înfăţişase întâi înaintea episcopului Dionisie Novacovi, pentru ca a doua zi să se înfăţişeze gen. Bucow. Acesta îl asigură pe Sofronie că o comisie care va sosi în ziua de 1 mai 1761 la Sălişte le va face dreptate. Asigurările de împăciuire cu care a venit comisia şi promisiunile îl dezarmează şi pe el.

     În urma înţelegerii dintre el şi Bucow s-a redactat o proclamaţie în latineşte pe care Sofronie a iscălit-o în româneşte, de data aceasta astfel: "eu popa Sofronie din iosagul Zlacui neunit, de lege grecească, după rânduiala bisericii răsăritului acestea mai sus am însemnat, din cinstita Comisie am înţeles, care are dat numele meu şi a tot neamului românesc neunit''. Proclamaţia dată în numele lui, vorbeşte de aceleaşi bune intenţii de pace, de libertate religioasă ba şi de scutirea preoţilor ortodocşi, nu de dare în genere, dar de darea capului, doar cu condiţia de a fi paşnici şi a asculta de general şi de episcopul Dionisie. Spune, de asemenea, că li se vor da privilegii ca braşovenilor, iar cei arestaţi vor fi eliberaţi aşa cum fu de altfel popa Ioan din Sadu. Cu aceasta Sofronie plecă. Plecă şi mulţimea care aştepta în afara zidului cetăţii Sibiului. Sofronie s-a reîntors în munţii Apuseni unde a aşteptat în linişte ancheta comisiei, dar mai ţinu câteva sinoade,  "se vede însă că aceste sinoade nu au purces întru toate conform actului subscris la Sibiu, altfel nu ar fi fost condamnat din partea Comisiei aulice şi nu ar fi fugit în Muntenia din faţa trupelor generalul Bucow care pătrund în munţii Apuseni în mijlocul anul 1761''.10 Comisia îşi începu lucrările de "dismembrare'' adică de separare a uniţilor de neuniţi în urma unor conscripţii amănunţite prin organele administrative. Atitudinii împăciutoare, cuvintelor blânde, acum le ia locul severitatea generalului. Dismembrarea trebuia făcută în aşa fel ca să fie salvată unirea. Urmează o perioada grea, tulbure de suferinţe de o parte şi alta - uniţi şi ortodocşi "tot mai mult se aud glasurile ţăranilor uniţi şi neuniţi revoltaţi împotriva legilor favorabile doar celor trei naţiuni'', ei parcă s-ar afla pe pământ străin şi nu au loc al lor şi nici nu au dreptul de a-şi ridica capetele, iar legile ţării servesc numai pe cei nobili.11 Tot mai mult se ridică glasurile împotriva unirii care a rămas doar o promisiune iluzorie ei "neavând drepturi nu pot fi consideraţi oameni''.12 Chiar uniţi ei nu sunt scoşi din starea în care erau, când nu-şi pot achita decima sunt puşi în lanţuri. Ca atare şi neuniţii neobţinând privilegiile promise se ridică la luptă13, când sunt prinşi şi întemniţaţi, fără judecată.14 Stăpân pe situaţie Bucow în vara anului 1761 aplică una din măsurile sale brutale şi anume arderea mănăstirilor şi schiturilor din lemn şi dărâmarea celor de piatră. Sofronie însuşi plecase dintr-un asemenea schit. Primele care căzuseră fură mănăstirile ţării Oltului. Nu scapă nici schitul lui Sofronie din Cioara. Tot acum este distrusă şi mănăstirea Prislopului despre care aflăm amănunte într-o cronică în versuri "Plângerea Sf. Mănăstirii scrisă de călugărul Efrem, care face un rechizitoriu violent la adresa celor ce au pornit prigonirea Prislopului'', şi îndeamnă la întoarcere:

"Şi neamul nostru de vrăşmăşie

Să se întoarcă iarăşi la frăţie,

Căci precum românii prin viţă se alege,

Se cade să fie toţi la o lege.

La legea cea strămoşească

Iar nu la legea papistăşească,

Căci nu va fi spre un folos

Naţia ce se s-au scos.

Ci numai ca să ne răsnească

De fraţi din ţara românească

Şi din ţara moldovinească

Ba încă şi între noi din Ardeal

Să bage pe cel viclean

Să nu ne mai putem înţelege…. . ''

 Preamăreşte în schimb, pe ctitorii mănăstirilor din toate trei ţările, punând în frunte ctitoria lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia:

"Zic numai una,

Cea mai aleasă din toate

Care au fost în gloate

Din Bălgrad mitropolia

Scaunul ţării şi tăria

Pe care au zidit

Mihai Voda viteazul, cel preavestit.

Că era preavoslavie adevarată între

Aceste trei ţări şi o credinţă

Dreaptă într-o sfântă troiţă. ''

     Conştiinţa de neam, credinţa în necesitatea unităţii lui e evidentă. Pe o cale sau alta, această conştiinţă în rândul poporului este mereu în creştere.

     Odată cu mănăstirea veche de la Silvaş din districtul Haţegului au ars mănăstirile şi schiturile din districtul Făgăraşului şi mult altele "a înverşunat şi mai mult şi înstrăinat pe români de la catolicism"15, mulţi români fug peste graniţă, orice fugă peste graniţă însemnă o scadere a "erarium viu'' deci o pagubă în finanţele ţării. Ca atare, guvernul opreşte cu "groaznice ameninţări" emigrarea peste munţi şi se iau aspre măsuri împotriva vechilor tovarăşi ai lui Sofronie, precum protopopul Simion din Bălgrad învinuit că a dat de veste întoarcerea tulburătorului"16, punerea sub pază a trecătorilor, care leagă Transilvania de Banat, Muntenia şi Moldova unde se cercetează dacă sunt scoase sau aduse "cărţi infame" gramaticele lui Coresi etc.17 În ceea ce-l priveşte pe Sofronie el n-a aşteptat sfârşitul anchetei înteprinse de Bucow. După cum am mai văzut, la intrarea lui Bucow în Apuseni, el se ascunde. Se pare că din luna septembrie 1761 el se refugiază în Ţara Romanească. În august 1761 Sofronie se mai află încă la Zlatna. Se pare că oficiali din unele sate încă îl ajută. Aflăm acest lucru dintr-o informaţie, pe care o trimite nobilul Gabriel Ranta din Abrud, baronului Dietrich, care spune: "întorcându-se ieri acasă imediat a fost chemat de primarul Zarand şi Grigorie din Abrud, pentru a vorbi despre Sofronie, că în cazul în care va veni, să aibă unde dormi şi să ştie dacă poate rămâne la aceştia''.18

     În faţa trupelor generalului, a energiei cu care acesta procedează împotriva celor ce rezistau, Sofronie găsise oportun să se refugieze în Muntenia însoţit de un număr mare de români.19 La sfârşitul lunii august 1761 Sofronie fuge la Râmnic şi apoi la mănăstirea domnească din Argeş unde este ridicat în funcţia de arhimandrit. Aici îşi va depăna restul zilelor lângă Nicolae Pop Balomireanu fostul vicar al episcopului Ioan Inochentie Micu - fugit în Muntenia încă din anul 1748. Între anii 1765-1771 ajunge egumen la Vieros, însărcinat cu supravegherea băjenarilor ardeleni.20

     Bucow, în acest timp, caută să prindă căpeteniile răscoalei şi să le pedepsească. La 9 septembrie 1761 Bucow osândeşte pe fostul secretar al lui Sofronie, popa Gheorghe din Abrud la zece ani muncă silnică, iar pe Sofronie la 5 ani de închisoare. Mai mult chiar, s-a pus un premiu de 50 de galbeni, mai târziu de 100 galbeni, pentru prinderea lui fiindcă întreţine mai departe legături cu aderenţii săi de peste munţi.21 Autorităţile austriece urmăresc cu deosebită atenţie activităţile lui Sofronie din Muntenia, care era aşteptat în Transilvania să vină "cu o puternică armată". De aici întărirea pazei graniţei cu şi mai mare straşnicie.

     Din Ţara Românească trimite scrisori şi emisari nu numai el, dar şi în numele lui "literae sophronianae''. Sofronie apare, după cum spun actele oficiale, ba ici ba colo, are corespondenţe cu cei din Transilvania, e urmărit mulţi ani, se pun premii pe capul lui. În 1764 este oprit schimbul de scrisori. O scrisoare adresată prin noiemrie 1762 sătenilor şi preoţilor din Şard, îndeamnă printre altele: "de aceea nu staţi uniţi şi gătiţi-vă de război… ci cumpăraţi-vă puşti şi pistoale… grabiţi-vă căci nu ştiţi ceasul când va veni şi porunce''.22 O scrisoare fu găsită şi la Ighiu în 21 noiembrie 1762 adresată din Ţara Româneasca de Ismail feciorul lui Silvester Comănesc: "pocăiţi-vă, nu prădaţi, nu robiţi, nu bateţi… şi uniţii să se veselească cu neuniţii şi nimeni să nu hulească unul pre altul''23. Aceste scrisori sofroniene, dacă au sau nu legătură cu Sofronie e de mai puţină importanţă. Important e faptul că exprimă noile forme de luptă, depăşind mişcarea de până aici. În 1765 autorităţile militare se pare că încearcă să-l prindă pe Sofronie în munţii Apuseni24. În 19 ianuarie 1765 căpitanul Hamer raportează că Sofronie a plecat din Almaşul Mare, fiind urmărit pas cu pas de informatori siguri. Schimbându-şi hainele călugăreşti ca şi călugărul Efrem din Cioara, Sofronie a dispărut fără urme.

     În concluzie, mişcarea condusă de călugărul Sofronie în perioada 1759-1762 constituie o pagină din istoria luptei poporului român pentru drepturi sociale şi naţionale.

     Această mişcare a constituit, încă de la sfârşitul secolului XVIII, obiect de cercetare în lucrările reprezentative ale curentului cultural-ideologic-iluminist, curent cunoscut sub denumirea de Şcoala Ardeleană, contribuind la cristalizarea unor puncte de vedere ale istoriografiei noastre în legătură cu această problemă.

     Subiectul acesta va fi tratat într-o temă următoare.                  

Prof. Melania Mutu Colegiul Ec. "Dionisie Pop Marţian" Alba Iulia

 

Note bibliografice

1. David Prodan - Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, pag. 212

2. Augustin Bunea - Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, pag. 251

3. Ştefan Pascu - Mişcări ţărăneşti în Europa sec. XV-XX, pag. 38

4. Ştefan Pascu - Istoria României, vol. 3, pag. 403

5. Nicolae Iorga - Istoria Literaturii Române, vol. 2 pag. 132

6. Nicolae Iorga - Istoria Bisericii Române, vol. 2 pag. 136

7. David Prodan - Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967 pag. 212

8. Silviu Dragomir - Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. 2, Sibiu, 1930, pag. 224

9. Augustin Bunea - Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie, pag. 209

10. Augustin Bunea - Op cit. pagina 212

11. Protocol 1761/1762 - mss. lat. 279 fila 39

12. Idem - Protocol 1761/1762 - mss. Lat. 279 fila 39

13. Ibidem - fila 146

14. Protocol 1761/1762 - mss. Lat. 279 fila 40

15. Nicolae Iorga - Istoria literaturii române, pag. 130

16. Gheorghe Bariţiu - Parţi alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, Sibiu, 1889, p. 451

17. Nicolae Iorga - Istoria bisericii românesti, vol. 2 pag. 136

18. Protocol 1761/1762 - mss. lat. 279 fila 21-24

19. Protocol 1761/1762 - mss. lat. 279 fila 27-28

20. Viorica Pop - Din legăturile spirituale ale românilor în secolul XVIII

21. Viorica Pop - Acta Musei Napocensis V, 1968

22. David Prodan - op. cit., pag. 215

23. Ibidem - David Prodan, op. cit., pag. 215

24. Ibidem