România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

La Piatra Craivii – istorie care aşteaptă încă

     Să recapitulăm: 2004 – 1592 = 412! Exact cu 412 ani în urmă Mihai Viteazul era oaspetele principelui Sigismund Bathory, ca apoi, în 1595 să-şi timită familia, pe Doamna Stanca şi fiul său Pătraşcu la Alba Iulia, unde au fost găzduiţi de Maria Cristina, soţia principelui, care, aşa cum descrie scriitorul Dozsa Danielu într-o carte, organizează o serbare grandioasă în onoarea celor doi. Locul marii manifestări de simpatie faţă de familia viteazului Mihai a fost ales chiar la poalele de la Piatra Craivii, ce aduceau a manuscris fără grai, a ruine brumate de chipul dacic al pietrei şi muntelui, ce privegheau până departe imensitatea singurătăţii, tăcerii şi melancoliei încrustate adânc pe fiecare formă de bolovani şi ţărână cu limbile mumificate. Şi toate acestea doar la o azvârlitură de săgeată de Alba Iulia, la 20 de kilometri. Dacă ar fi să ne imaginăm tot fastul acelei serbări câmpeneşti am avea în vedere că Principele şi Principesa Sigismund a adus pe scena decorului natural artişti de mâna întâi de la curte, dansatori, interpreţi, care au încercat să demonstreze inegalabila lor măiestrie. Numai că lucrurile, spun  cronicile vii ale vremii, au stat doar până la un punct aşa, pentrucă, aproape din senin platoul acela verde, ca o poiană, a răsunat de oşteni de-ai lui Mihai, conduşi de căpitanul Baba Novac, care îmbrăcaţi în costume populare de căluşari au început să joce, să se aştearnă în cercuri şi cerculeţe peste liniştea clocotitoare, îndrăcindu-se după fiecare figură executată de dansatori, solişti sau în grup, chiuind, astfel încât noutatea, repeziciunea şi ineditul, frumuseţea şi fantezia, uimirea şi încântarea au făcut un singur strigăt de bucurie, un tablou nemaivăzut de principe, în faţa căruia aplauzele erau stoluri de păsări şi frunze. Un dans străbun, „tot atât de vechi ca poporul român” se prelingea în suflet ca un răsărit de soare, ca un obicei crescut din amestecul de lut şi rugăciune.

     De acolo, de sus, din depărtările senine o piatră uriaşă, mai bine spus un dinte de la dantura unui uriaş, sau poate vârful aripei a unui animal străbun însufleţea cu acel ritm nemaivăzut al dansatorilor, cu priveliştea altui timp străvechi în care dacii îşi încrustau libertatea şi vitejia direct pe razele luminii, pe linia orizontului. De fapt, Sigismund n-a ales întâmplător Piatra Craivii, poalele ei de legendă, poate că a vrut să-i dea de gândit lui Mihai, poate că nu… Oricum, de întâlnirea Pietrei cu albastrul cerului se vedea Alba Iulia gospodărindu-şi bucuriile şi tristeţile pe spinarea „Mamutului”, pe rădăcinile lui prelungite seminţe şi lance de Dor, în Mureş şi mai departe în moartea şi nemoartea lui Decebal, care, cu siguranţă, devenise respiraţia cea mai înaltă şi mai fierbinte a dacilor liberi, a ritualului de neîngenunchiere, apărând „râu şi ram” de hoardele cotropitoare, de lungul drum al romanilor spre strălucire şi bestialitate purtând în suflet chipul lui Zamolxe şi Burebista, cea-au patronat aceeaşi sfântă lumină, purtătoare de miere, must şi viţă de vie, de virtuţi autohtone.

     Priveau ochiul acela de piatră, de duh de Craiva şi el urca în cer aripă de înger ocrotitoare a sufletului românesc, domesticind deopotrivă deal, vale, răzor, hotar, iarbă, Doină, Dor, şi repetam un vers, o strofă din poezia latină „Consolatiae al Liviam” de la începutul secolului I î.e.n. şi care glăsuia aşa:

     „Dunărea cea violentă şi îndepărtatul Appulus dacic, un duşman care nu e depărtat de Pontul Euxin”…

     În care se făceau referiri la incursiunile dese ale lui Tiberius şi Drusus, la unul dintre atacurile acestora era semnalată şi participarea unei uniuni tribale cu numele APPULI, întâmplată undeva prin Dobrogea în jurul anului 15 î.e.n. Ce-ţi decojeşte parcă, pentru o clipă misterul de la Piatra Craivii, aceal APOULON devenit certificatul de naştere al Albei Iulia.

     Îţi sare în ajutor geograful Alexandru Ptolomeu, cu lucrarea sa „Geographia” (îndreptar geografic), în care în lista oraşelor dacice, care îşi păstrau încă originea autohtonă, el consemnează oraşul APOULON (Apulon), construit la Piatra Craivii nestemată. Atestarea aceasta avea să devină o albie strămoşească, începând cu 1960, anul începerii săpăturilor de la Piatra Craivii de către muzeografi, arheologi de la Muzeul Unirii, care au descoperit fortificaţia dacică la altitudinea de 1083 m, datând din a doua jumătate a secolului II-î.e.n. – până la cucerirea romană.

     Piatra Craivii a început să vorbească, tăcerea ei descojindu-se cu fiecare săpătură profilându-se o descoperire credibilă, ca o filă a portretului nostru de limbă şi credinţă, reliefându-se cele 11 terase de mai târziu ce ornamentează pantele stâncii, care devin pe neaşteptate degete de OM întinse peste generaţii sprijinindu-se direct pe începuturile noastre de neam. Mii de obiecte, mici, mari săreau din rugină şi uitare ca nişte bucurii şi răni,        aerisindu-şi carnea de tăcere. Mii de obiecte mari, mici, importante, subţiri, mai groase, adevărate palme pironite pe destinul dacic, obiecte de uz casnic, de luptă, de îmbrăcăminte, au luat drumul Albei Iulii, Muzeului Unirii, dar şi al capitalei, urzind un teritoriu aparte cu sufletul dacic nestrămutat. Nici nu-ţi vine să crezi că Piatra Craivii este o lume, o fantastică lume ce înoadă anotimpuri şi obiceiuri, tradiţii, flăcări şi veghe la hotare, victorii şi înfrângeri, hărţi şi paşii Ampoiului ai Mureşului, ai romanilor, turcilor, tătarilor, hunilor, ungurilor, ai lui Mihai Viteazul, dar şi ai lăncii lui Horia. Piatra Craivii a pogorât la şes doar cu felul în care şi-a aplecat fruntea să ne binecuvinteze, ca urmaşi. Şi Decebal ştie lucrul acesta. În fiecare descoperire a arheologilor albaiulieni, şi nu numai, triumfă calităţile excepţionale de agricultori, meşteri neîntrecuţi în olărit, ceramică, prelucrarea lemnului şi al fierului, a vânătorii, ospitalităţii, ale dacilor liberi, stratul nostru de părinţi, de credinţă şi iubire.

     Răsfoieşti aevea „Îndreptarul geografic” ptolometian şi ai în faţă coordonatele stabilite de autor care corespund oraşului de azi Alba Iulia, Apulumul vechi construit de romani. Aerul tare al Apusenilor te furnică la nesfârşit. Miile de obiecte piatracraiviene îţi saltă între degete ca mirabile seminţe, şi te întrebi: ce s-a făcut de la acele săpături până azi? A mai fost cineva de la muzeu, de la muzee, să reîmprospăteze tăcerea destrămată sub pojghiţa anotimpurilor, să vadă cum lăcrimează acele unice şi tulburătoare terase, tot atâtea rânduri rescrise pe pagina albă a sufletului. Îţi este imposibil să te mulţumeşti cu delăsarea, incertitudinile, să nu te loveşti cu capul de Piatra Craivii, să auzi din adâncuri cum îţi cade în suflet un izvor viu purtător de propria-ţi biografie! Tăcând, lăsând-o în pace, să credem că-i conservăm imensitatea În nici un caz! Aşteptăm o linie dreaptă între Muzeul Naţional al Unirii, Primăria Cricău, firme arheologice, muzeografi, pe care mândria noastră să urce mereu spre o altfel de lumină purificatoare, cerul acela dacic purtător de amprente ale iubirii, nestrămutării, integrării europene prin cultură şi civilizaţie! Ne temem de ceva? Nicidecum! Doar de propria noastră timiditate (să nu zicem „laşitate”), indiferenţă. Să purcedem, aşadar, ca anul acesta să redescoperim o mare iubire, o mare istorie, care la Piatra Craivii aşteaptă încă să fie înfiată de noi toţi, unde altfel clar „Decebal n-a fost înfrânt, se ştie

     El şi dacii singuri s-au aplecat în moarte.

     Aveau pe umeri soarta unei patrii

     Şi peste vremuri trebuiau s-o poarte.”

     Să recapitulăm: Piatra Craivii este certificatul de naştere al Albei Iulii. Să ne bucurăm şi să nu ne lăsăm copleşiţi de false idealuri, să ne îmbrăcăm în propia noastră biografie, şi cu ea, să intrăm, adică să înaintăm prin Europa.

Piatra Craivii -vedere de ansamblu a piscului cu cetatea dacica

 

Stânca cioplită oblic pentru protejarea SANCTUARULUI de pe versantul vestic (vezi foto 1 coperta 4) al cetaţii dacice de la PIATRA CRAIVII

 

Zidul (lungime 3,50 m ; înălţime 1,5-1,75m) descoperite la PIATRA CRAIVII

 Ion AIUDEANU