|
Să recapitulăm: 2004 –
1592 = 412! Exact cu 412 ani în urmă Mihai Viteazul era oaspetele
principelui Sigismund Bathory, ca apoi, în 1595 să-şi timită
familia, pe Doamna Stanca şi fiul său Pătraşcu la Alba
Iulia, unde au fost găzduiţi de Maria Cristina, soţia
principelui, care, aşa cum descrie scriitorul Dozsa Danielu într-o
carte, organizează o serbare grandioasă în onoarea celor doi.
Locul marii manifestări de simpatie faţă de familia
viteazului Mihai a fost ales chiar la poalele de la Piatra Craivii, ce
aduceau a manuscris fără grai, a ruine brumate de chipul dacic
al pietrei şi muntelui, ce privegheau până departe imensitatea
singurătăţii, tăcerii şi melancoliei încrustate
adânc pe fiecare formă de bolovani şi ţărână cu
limbile mumificate. Şi toate acestea doar la o azvârlitură de săgeată
de Alba Iulia, la 20 de kilometri. Dacă ar fi să ne imaginăm
tot fastul acelei serbări câmpeneşti am avea în vedere că
Principele şi Principesa Sigismund a adus pe scena decorului natural
artişti de mâna întâi de la curte, dansatori, interpreţi,
care au încercat să demonstreze inegalabila lor măiestrie.
Numai că lucrurile, spun cronicile
vii ale vremii, au stat doar până la un punct aşa, pentrucă,
aproape din senin platoul acela verde, ca o poiană, a răsunat de
oşteni de-ai lui Mihai, conduşi de căpitanul Baba Novac,
care îmbrăcaţi în costume populare de căluşari au început
să joce, să se aştearnă în cercuri şi cerculeţe
peste liniştea clocotitoare, îndrăcindu-se după fiecare
figură executată de dansatori, solişti sau în grup,
chiuind, astfel încât noutatea, repeziciunea şi ineditul, frumuseţea
şi fantezia, uimirea şi încântarea au făcut un singur
strigăt de bucurie, un tablou nemaivăzut de principe, în faţa
căruia aplauzele erau stoluri de păsări şi frunze. Un
dans străbun, „tot atât de vechi ca poporul român” se prelingea
în suflet ca un răsărit de soare, ca un obicei crescut din
amestecul de lut şi rugăciune.
De acolo, de sus, din depărtările
senine o piatră uriaşă, mai bine spus un dinte de la
dantura unui uriaş, sau poate vârful aripei a unui animal străbun
însufleţea cu acel ritm nemaivăzut al dansatorilor, cu priveliştea
altui timp străvechi în care dacii îşi încrustau libertatea
şi vitejia direct pe razele luminii, pe linia orizontului. De fapt,
Sigismund n-a ales întâmplător Piatra Craivii, poalele ei de legendă,
poate că a vrut să-i dea de gândit lui Mihai, poate că nu…
Oricum, de întâlnirea Pietrei cu albastrul cerului se vedea Alba Iulia
gospodărindu-şi bucuriile şi tristeţile pe spinarea
„Mamutului”, pe rădăcinile lui prelungite seminţe
şi lance de Dor, în Mureş şi mai departe în moartea
şi nemoartea lui Decebal, care, cu siguranţă, devenise
respiraţia cea mai înaltă şi mai fierbinte a dacilor
liberi, a ritualului de neîngenunchiere, apărând „râu şi
ram” de hoardele cotropitoare, de lungul drum al romanilor spre strălucire
şi bestialitate purtând în suflet chipul lui Zamolxe şi
Burebista, cea-au patronat aceeaşi sfântă lumină, purtătoare
de miere, must şi viţă de vie, de virtuţi autohtone.
Priveau
ochiul acela de piatră, de duh de Craiva şi el urca în cer aripă
de înger ocrotitoare a sufletului românesc, domesticind deopotrivă
deal, vale, răzor, hotar, iarbă, Doină, Dor, şi
repetam un vers, o strofă din poezia latină „Consolatiae al
Liviam” de la începutul secolului I î.e.n. şi care glăsuia aşa:
„Dunărea cea violentă
şi îndepărtatul Appulus dacic, un duşman care nu e depărtat
de Pontul Euxin”…
În care se făceau referiri la
incursiunile dese ale lui Tiberius şi Drusus, la unul dintre
atacurile acestora era semnalată şi participarea unei uniuni
tribale cu numele APPULI, întâmplată undeva prin Dobrogea în jurul
anului 15 î.e.n. Ce-ţi decojeşte parcă, pentru o clipă
misterul de la Piatra Craivii, aceal APOULON devenit certificatul de naştere
al Albei Iulia.
Îţi sare în ajutor geograful
Alexandru Ptolomeu, cu lucrarea sa „Geographia” (îndreptar geografic),
în care în lista oraşelor dacice, care îşi păstrau încă
originea autohtonă, el consemnează oraşul APOULON (Apulon),
construit la Piatra Craivii nestemată. Atestarea aceasta avea să
devină o albie strămoşească, începând cu 1960, anul
începerii săpăturilor de la Piatra Craivii de către
muzeografi, arheologi de la Muzeul Unirii, care au descoperit fortificaţia
dacică la altitudinea de 1083 m, datând din a doua jumătate a
secolului II-î.e.n. – până la cucerirea romană.
Piatra Craivii a început să
vorbească, tăcerea ei descojindu-se cu fiecare săpătură
profilându-se o descoperire credibilă, ca o filă a portretului
nostru de limbă şi credinţă, reliefându-se cele 11
terase de mai târziu ce ornamentează pantele stâncii, care devin pe
neaşteptate degete de OM întinse peste generaţii sprijinindu-se
direct pe începuturile noastre de neam. Mii de obiecte, mici, mari săreau
din rugină şi uitare ca nişte bucurii şi răni,
aerisindu-şi carnea de tăcere. Mii de obiecte mari, mici,
importante, subţiri, mai groase, adevărate palme pironite pe
destinul dacic, obiecte de uz casnic, de luptă, de îmbrăcăminte,
au luat drumul Albei Iulii, Muzeului Unirii, dar şi al capitalei,
urzind un teritoriu aparte cu sufletul dacic nestrămutat. Nici nu-ţi
vine să crezi că Piatra Craivii este o lume, o fantastică
lume ce înoadă anotimpuri şi obiceiuri, tradiţii, flăcări
şi veghe la hotare, victorii şi înfrângeri, hărţi
şi paşii Ampoiului ai Mureşului, ai romanilor, turcilor, tătarilor,
hunilor, ungurilor, ai lui Mihai Viteazul, dar şi ai lăncii lui
Horia. Piatra Craivii a pogorât la şes doar cu felul în care şi-a
aplecat fruntea să ne binecuvinteze, ca urmaşi. Şi Decebal ştie lucrul acesta. În fiecare
descoperire a arheologilor albaiulieni, şi nu numai, triumfă
calităţile excepţionale de agricultori, meşteri neîntrecuţi
în olărit, ceramică, prelucrarea lemnului şi al fierului,
a vânătorii, ospitalităţii, ale dacilor liberi, stratul
nostru de părinţi, de credinţă şi iubire.
Răsfoieşti aevea „Îndreptarul geografic”
ptolometian şi ai în faţă coordonatele stabilite de autor
care corespund oraşului de azi Alba Iulia, Apulumul vechi construit
de romani. Aerul tare al Apusenilor te furnică la nesfârşit.
Miile de obiecte piatracraiviene îţi saltă între degete ca
mirabile seminţe, şi te întrebi: ce s-a făcut de la acele
săpături până azi? A mai fost cineva de la muzeu, de la
muzee, să reîmprospăteze tăcerea destrămată sub
pojghiţa anotimpurilor, să vadă cum lăcrimează
acele unice şi tulburătoare terase, tot atâtea rânduri
rescrise pe pagina albă a sufletului. Îţi este imposibil să
te mulţumeşti cu delăsarea, incertitudinile, să nu te
loveşti cu capul de Piatra Craivii, să auzi din adâncuri cum îţi
cade în suflet un izvor viu purtător de propria-ţi biografie! Tăcând,
lăsând-o în pace, să credem că-i conservăm
imensitatea În nici un caz! Aşteptăm o linie dreaptă între
Muzeul Naţional al Unirii, Primăria Cricău, firme
arheologice, muzeografi, pe care mândria noastră să urce mereu
spre o altfel de lumină purificatoare, cerul acela dacic purtător
de amprente ale iubirii, nestrămutării, integrării europene
prin cultură şi civilizaţie! Ne temem de ceva? Nicidecum! Doar de
propria noastră timiditate (să nu zicem „laşitate”),
indiferenţă. Să purcedem, aşadar, ca anul acesta să
redescoperim o mare iubire, o mare istorie, care la Piatra Craivii aşteaptă
încă să fie înfiată de noi toţi, unde altfel clar
„Decebal n-a fost înfrânt, se ştie
El şi dacii singuri s-au
aplecat în moarte.
Aveau pe umeri soarta unei patrii
Şi peste vremuri trebuiau s-o
poarte.”
Să recapitulăm: Piatra
Craivii este certificatul de naştere al Albei Iulii. Să ne bucurăm
şi să nu ne lăsăm copleşiţi de false
idealuri, să ne îmbrăcăm în propia noastră biografie,
şi cu ea, să intrăm, adică să înaintăm prin
Europa.
 |
|
Piatra
Craivii -vedere de ansamblu a piscului cu cetatea dacica |
|
 |
|
Stânca
cioplită oblic pentru protejarea SANCTUARULUI de pe versantul
vestic (vezi foto 1 coperta 4) al cetaţii dacice de la PIATRA
CRAIVII |
 |
|
Zidul
(lungime 3,50 m ; înălţime 1,5-1,75m) descoperite
la PIATRA CRAIVII |
Ion
AIUDEANU
|
|
