Etapele premergătoare

     Primul război mondial a însemnat pentru Ungaria ocazia de a reduce la tăcere elita naţionalităţilor trimiţându-i pe front. “În timp ce soldaţii aparţinând naţionalităţilor neungare erau decretaţi carne de tun - dintre mobilizaţii români 93Î erau pe front, imensa majoritate a soldaţilor de origine ungară erau reţinuţi acasă, ca mobilizaţi pe loc în diverse administraţii, îndeosebi la căile ferate şi poştă, în industriile de război şi în garnizoanele păstrate pentru paza internă, spre a preveni eventualele răzvrătiti. Din aproape 500.000 români (ardeleni) mobilizaţi, au fost pe front 449.796, iar numai 34.579 au fost sedentari sau auxiliari. Pe câmpul de luptă au murit 41.739 români şi încă 11.275 au pierit în spitale, în pribegie şi în temniţe. Au rămas după urma rănilor căpătate în lupte 24.406 invalizi. Dacă mai adăugăm 38.630 de văduve şi 79.226 orfani de război, avem icoana completă  jertfelor aduse de populaţia română a Ardealului în primul războiul mondial”...

     “Miile de morminte româneşti sunt mărturia sângelui vărsat în mod inutil de către feciorii ardeleni şi ale criminalelor intenţii ale statului Austro-Ungar. Pe celebrul munte San Gabriele, regimentul austro-ungar 50 din Alba Iulia, compus exclusiv din români, a fost cu desăvârşire distrus. În timpul memorabilelor lupte din vara anului 1917. Regimentul 43 Caransebeş şi 61 Timişoara şi-au lăsat mai mult de jumătate din soldaţii lor români în pământul ce forma “zona di guerra” italiană”.1

     După intrarea României în război sunt luate măsuri draconice: românilor li se refuza dreptul de a cumpăra pământ; în zonele de graniţă locuite de români sunt colonizaţi unguri şi ceangăi aduşi din Moldova; legea electorală reduce procentajul votanţilor români; Appónyi “suprimă învăţământul confesional autohton al şcolilor române, instituie comisari ai guvernului cu puteri discreţionare şi creează de-a lungul frontierei româneşti o zonă culturală, în care statifică (devin şcoli de stat) toate şcolile primare româneşti”... “Oraşele şi satele ardeleneşti erau golite de toţi intelectualii şi fruntaşii care-şi păstrează credinţa lor şi nu se prosternaseră în ţărână înaintea tiranilor. Convoaie întregi de români erau îndreptate spre locurile de deportare din pusta ungurească, sau umpleau temniţele ungureşti. Numai în temniţa din Cluj s-au perindat timp de doi ani 26.000 români. O sută treizeci şi doi de preoţi au fost smulşi de la altarele lor şi din mijlocul credincioşilor, dintre aceştia, unsprezece nu s-au mai înapoiat, ci au îngroşat rândul mucenicilor neamului”.2

     Românilor nu le era permis nici să-şi venereze martirii neamului. Cei care cutezau să încalce această interdicţie aveau soarta lui Ioan Almăşan din Abrud. Aceasta avea ca icoană chipurile martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, sub care ardea o candelă. Descoperit de autorităţile ungureşti din Abrud, este arestat, i se leagă cu un lanţ icoana în spate şi este purtat de acasă (azi str. Detunata nr. 40) prin oraş - ca să-l vadă lumea - până la gară. Cu trenul a fost dus în Ungaria unde a fost întemniţat în  închisoarea de la Şopron.3

     Intoleranţa şi cruzimea ungurilor era fără margini şi părea de nestăvilit. S-a întâmplat, însă, că a intrat în război S.U.A.. Forţa economică şi militară a SUA a fost determinantă în obţinerea victoriei asupra Germaniei şi Austro-Ungariei.

     Noi ca români aveam obligaţia să nu uităm că: “În cursul primului război mondial, Gogu Constantinescu a construit un “sintetizator” de mare ingeniozitate (“Constantinescu Fire Control Gear”), bazat pe sonicitate, care asigura o sincronizare perfectă - prima realizare de acest fel din lume - între tirul mitralierei şi rotaţia elicei de avion. S-au construit atunci peste 50.000 de aparate de acest fel 9cunoscute după iniţialele G.C.) utilizte cu un deosebit succes. În vreme ce elicea se învârtea cu peste 35 de turaţii pe secundă, se putea trage, prin ea”, chiar cu mai multe mitraliere deodată”.4

     Autorităţile britanice şi americane îi solicită fabricarea a circa 40.000 bucăţi din noul său dispozitiv de sincronizare a tirului mitralierei, printre  palele elicei de avion: în timpul zborului, se puteau trage “prin elice” până la 2400 gloanţe pe minut, fără ca aceasta să fie cumva deteriorată”...

     Acestei invenţii - după cum vor mărturisii contemporani ai primului război mondial - i se datorează, în parte, superioritatea aviaţiei aliate asupra celei germane”5

     Spiritul de solidaritate naţională a românilor de pretutindeni s-a manifestat puternic în S.U.A. “La 22 sept. 1916, românii din New York şi oraşele învecinate cer, în cadrul unei întruniri, preşedintelui SUA. Woodrow Wilson, ajutorul şi aprobarea pentru “formarea unei legiuni române sub comandă americană”... După intrarea SUA în război “în cadrul unităţilor americane care au luptat în vestul Europei s-au aflat numeroşi luptători de origine română. Încă din primele luni de la intrarea SUA în război, aproape 18.000 de cetăţeni americani de origine română au făcut cereri de înrolare”6

     După ce s-a introdus “serviciul militar obligatoriu, pentru cetăţenii SUA şi acordarea cetăţeniei nord-americane tuturor emigranţilor înrolaţi în unităţile de voluntari, la 9 mai 1918, a făcut ca numărul românilor aflaţi sub arme în Statele Unite, în toamna lui 1918, să se ridice la circa 32.000-35.000 soldaţi”.7

     Germania s-a înşelat când a crezut că are să spargă blocada economică cu ajutorul submarinelor. În timp ce pentru Germania şi Austro-Ungaria lipsa acută de alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte şi materii prime pentru arsenalul de război nu mai putea fi rezolvată, în tabăra adversă venea SUA cu un potenţial economic şi militar de nebănuit.

     Cei mai cuprinşi de panică au fost austriecii şi ungurii că li se destramă imperiu. Guvernanţii se gândesc să acorde popoarele monarhiei “deplină viaţă naţională” în cadrul “autoguvernării federative”.8

     Împăratul Austro-Ungariei - care se credea iubit de popoarele sale - a publicat la 3/16 oct. 1918 un manifest către “Popoarele mele credincioase”, prin care se anunţa că: “Austria va deveni, în sensul dorinţei popoarelor ei, un stat federativ, în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie în cuprinsul teritoriului său”. Acest stat avea dreptul “să conlucreze prin sfaturi naţionale compuse din parlamentul fiecărei naţiuni care să reprezinte interesele popoarelor unul faţă de altul şi faţă de guvernul meu”.9

     La acest apel au răspuns românii ardeleni şi bucovineni refugiaţi la Iaşi în 6/18 oct. 1918 declarând: “Românii ardeleni şi bucovineni, aflaţi pe teritoriul Regatului român, în numele nostru şi al fraţilor subjugaţi de acasă, a căror conştiinţă e siluită şi deci în imposibilitate de a se manifesta liber, declarăm cele ce urmează: 1. Cerem să fim liberi de sub jugul monarhiei Austro-Ungare şi suntem hotărâţi să luptăm prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber. Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ţinut în cea mai ruşinoasă robie. Toate încercările de federalizare ale casei de habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară”.10

     La 11/24 oct. 1918 românii din Bucovina în frunte cu Sextil Puşcariu de la Universitatea din Cernăuţi cer: “Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti. Nu mai vrem să cerşim de la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în schimbul jertfelor de sânge aduse în acest război - jertfe mai dureroase decât ale altor popoare. Pretindem: ca împreună cu fraţii noştrii din Transilvania şi Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul, care ne convine nouă în cadrul românismului. Cerem să putem aduce la Congresul de pace postulate ale noastre prin reprezentanţii aleşi de noi înşine din mijlocul naţiunii noastre”.11

     În 12 oct. 1918 are loc şedinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român care a formulat o “Declaraţie de principii” în care se spunea că: “nu recunoaştem îndreptăţirea acestui parlament (de la Budapesta) şi acestui guvern să se considere ca reprezentant al naţiunii române”, apărarea intereselor ei “naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori desemnaţi de propria lor adunare naţională... Aşadar afară de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”... Toate deciziile luate fără aprobarea românilor “le declarăm ca nule şi fără valoare care nu leagă întru nimic naţiunea română”.12

     Alexandru Vaida-Voievod declara în parlamentul de la Budapesta că: “problema noastră nu e altceva decât o latură a democraţiei; dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a se soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale şi în cadre naţionale e cu putinţă o dezvoltare în direcţia normală a acestei consolidări”... Dorinţa popoarelor de eliberare naţională... “e acum o problemă internaţională, e problema de onoare a omenirii, care trebuie cinstit rezolvată”... “Şi atunci când cu drepturi egale fiind, ne vom întâlni ca naţiuni egale, vom putea să ne întindem mâna şi pentru viitor, dar între oprimatori şi oprimaţi de când e lumea n-au putut să fie raporturi sincere”13

     Ca urmare a notei ultimative dată de români guvernului de la Budapesta pentru predarea administraţiei teritoriilor lucuite de români încep la 13 nov. 1918 tratativele de la Arad.

     Despre eşecul tratativelor de la Arad prefectul jud. Arad, dr. Varjossi Lajos a spus: “Eu găsesc cât se poate de natural ca un popor plin de demnitate să nu mai vrea să tolereze robia - cum nici noi (ungurii) nu am tolarat-o faţă de Austria. Întreaga mea convingere sociologică s-ar revolta la gândul ca vreuna dintre naţionalităţi să trăiască în dependenţă şi servitute faţă de Ungaria”14

     După eşuarea tratativelor româno-ungare de la Arad, Consiliul Naţional Român Central elaborează “regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale”.

     Desăvârşirea formării statului naţional unitar începea să intre în faza finală, “celelalte deziderate se vor face când vom vorbi de o singură naţiune română, de un singur teritoriu românesc, când o ingură stăpânire va lua frânele ocârmuirii în mână şi nici un român nu va mai fi sub oblăduirea străină... Un singur program şi o singură ţintă urmărim: elaborarea tuturor energiilor de sub jugul sub care gem azi şi concentrarea tuturor forţelor în serviciul acestei ţări”, spuneau cei din Blaj.15

     La 1 dec. 1918, cei 1228 delegaţi aleşi în circumscripţiile electorale din judeţele Transilvaniei cât şi delegaţi ai tuturor organizaţiilor economice, politice, culturale, religioase, militare şi sportive româneşti de pe întreg teritoriul Transilvaniei, hotărăsc Unirea Transilvaniei cu România. Hotărârea delegaţilor este primită cu mare entuziasm de către cei peste 100.000 de români sosiţi la Alba Iulia.16

     Adunarea de la Alba Iulia s-a desfăşurat în linişte. Gărzile naţionale române, care aveau sarcina să asigure ordinea, nu au avut probleme.

     “Un obstacol cu totul nedorit în pregătirile, şi mai ales în acţiunile concrete de preluare şi apoi de organizare a administraţiei româneşti în Transilvania l-a constituit convenţia militară încheiată la Belgrad în  13 noiembrie 1918 între generalul francez Franchet d’Esperey, comandantul trupelor aliate din Orient şi guvernul maghiar, condus de contele Károlyi.

     Convenţia militară de la Belgrad care se voise, în concepţia guvernului francez, o completare a armistiţiului general încheiat cu monarhia dualistă la 3 noiembrie 1918 la Villa Giusti, prin prevederile sale, nu numai militare, a cauzat multe neajunsuri poporului român şi celui cehoslovac”... “Convenţia militară stipula că trupele maghiare trebuiau să se retragă în termen de 8 zile la nord de o linie demarcaţională care pornea de pe cursul superior al Someşului Mare, trecea prin Bistriţa, Mureş-Sat (cătun contopit comunei Suseni, jud. Mureş), urma cursul Mureşului până la confluenţa cu Tisa”.. “Administraţia civilă va rămâne în mâinile guvernului actual” (maghiar).17

     În spiritul adevărului istoric se cuvine să prezentăm şi ce s-a întâmplat dincolo de linia de demarcaţie.

     “Comuna Beliş (Iosika falva) este un sat de moţi în Munţii Apuseni, situat în spre izvorul Someşului, la o depărtare de 35 km de Huedin (jud. Cluj)... “În anul 1918 peste întreaga regiune era stăpân necontestat magnatul ungur Ioan Urmanczy, de origine armean, cu întinse legături în guvernul de la Budapesta. Proprietăţile lui se întindeau asupra mai multor comune de moţi, cuprinzând cca. 28.000 iugăre, cea mai mare parte păduri de brad de o valoare imensă.

     În timp ce populaţia românească îşi dădea tributul ei de sânge pe fronturi, sângerând din belşug, aruncată intenţionat în luptele cele mai grele, acasă bătrânii şi femeile erau tributarii lui Urmanczy, iobagi moderni. Alături de aceşti moţi oropsiţi, la exploatările forestiere ale lui Urmanczy şi ale societăţii forestiere “Kalotoszegi” (din Călăţele) mai munceau câteva sute de robi: prizonieri de război sârbi, italieni şi ruşi, trataţi şi mai neomenos decât populaţia băştinaşă.

     În ziua de 3 noiembrie 1918 proprietarul Ioan Urmanczy aflând că înainte cu trei zile la Budapesta a izbucnit revoluţia, a părăsit castelul de la Beliş plecând la Budapesta”... “Prizonierii de război de la intreprinderea forestieră din Beliş au lăsat imediat lucrul şi s-au prezentat la direcţiunea intreprinderii, cerând să li se dea alimente de drum şi să fie lăsaţi să plece acasă. Au fost refuzaţi. Furia acestor bieţi oameni a izbucnit atunci împotriva exploata­torilor lor neomenoşi. Au dat asalt magaziei de alimente, au omorât pe magazioner, a luat fiecare din alimente cât a vrut, pe urmă au dat foc întreprinderii şi depozitului de lemn, au jefuit castelul lui Urmanczy şi a doua zi nici urmă nu mai era de ei”...

     La Budapesta Urmanczy formează un detaşament  de voluntari care sosesc la Beliş şi încep masacrarea moţilor învinuiţi de incendiu şi jaf. Sunt batjocoriţi şi împuşcaţi toţi cei care le-au apărut în cale.

     Grozăviile comise de detaşament au fost atât de înspăimântătoare, încât au îngrozit pe însuşi căpitanul Ditrich, care a dispus arderea cadavrelor spre a se şterge urmele masacrului oribil. Au fost sechestraţi trei ţărani din comună, care cu ajutorul unui car cu boi au adunat cadavrele şi unul dintre ei a fost forţat să le arunce în jăratecul depozitului de cherestea incendiat. Au fost aruncaţi în foc 25 moţi, între care cinci femei. Nu se ştie precis nici azi numărul celor ce au fost asasinaţi. Se ştie însă sigur, că numărul lor a fost mai mare de 45".

     Iată acum povesteşte momentele de groază trăite de Todea Gheorghe Dadu (64 ani) “Mergând cu soldaţii după mine, de-a lungul drumului am văzut cu groază oameni din sat şi străini împuşcaţi şi rezemaţi de stâlpi. Unii dintre ei aveau câte o sticlă în mână pe care le-o pusese în mâinile lor soldaţii, după ce i-au împuşcat, bătându-şi astfel joc de ei. Am sosit la locul unde astăzi se găseşte crucea. Atunci în acel loc ardea o magazie şi un jăratec înalt de un metru răspândea o căldură ca în iad. Căpitanul a trimis prin comună un car că să adune pe cei împuşcaţi. Ne-au adus 25 de cadavre. Căpitanul s-a răstit la mine: Pe aceştia ai să-i arunci în foc, sau vei fi şi tu împuşcat. Într-o clipă mă trecuseră fiorii morţii. Cadavrele pline de sânge mă făcură să mă gândesc, la copiii mei, care puteau rămâne orfani dacă mă împotriveam. Tremurând, şi ne mai ştiind ce fac, am luat unul şi l-am aruncat în foc. În căldura îngrozitoare, corpul nefericitului s-a umflat într-o clipă, apoi a început să sfârâie şi în câteva momente s-a răspândit un miros pe care n-am să-l uit niciodată... care m-a scos din minţi de groază.

     Am luat apoi al doilea, apoi pe al treilea corp. Unii dintre ei mi se părea că mai mişcau. Ezitam. În momentul următor simţii în coaste vârful ascuţit şi rece al baionetei. Am ridicat corpul, am întoprs capul în altă parte şi i-am dat drumul în jăratec. Mi se părea că mai aud un geamăt slab, apoi sfârâitul cărnii care ardea. Aşa am aruncat în foc 25 de cadavre. în urmă au mai fost aruncate în jăratec şi altele”.

     Neagu Nicolae (de 71 ani) mărturiseşte că: “înainte de a fi aruncaţi în foc, morţii au fost jefuiţi de soldaţi. Li s-au luat banii, ceasurile, hainele şi cizmele mai bune... Soldaţii au continuat să jefuiască pe urmă şi pe la casele oamenilor. Aproape de la toate casele au furat câte ceva. Pentru ca să fure mai lesne înspăimântau lumea, trăgând focuri de armă. Când toţi fugeau îngroziţi la pădure, veneau soldaţii şi tâlhăreau. Lui Neagu Onuţ al Simi i-au furat porcii, hainele şi cismele noi din cui. Tot aşa la Tripon Nicolae al Gligi i-au furat tot din casă, au spart lăzile încuiate şi au luat tot ce era mai de preţ"18.

     Din Bihor, Roman Ciorogariu se adresa Conferinţei de pace de la Paris cu următoarea doleanţă "Toată lumea e plină de ştiri alarmante despre stările din Biharia. Fie-ne permis şi nouă, legitimilor reprezentanţi ai poporului românesc, din acest comitat, să dezvăluim adevărata stare din Biharia, ca să se curme abuzul ce se face"… "Ca din senin ne-am pomenit cu trupe neregulate ungureşti, în diferite culori, dar toate înarmate şi îmbrăcate bine, mai presus de toate turmentate contra românilor"… "S-a început goana după preoţi şi învăţători români, după steaguri româneşti şi jafuri şi omoruri înfiorătoare. Vizuinile munţilor şi oraşelor s-au umplut de preoţi şi intelectuali refugiaţi, cum au scăpat din ghiarele acelor bande, într-o cămaşă şi o haină, expuşi boalelor, de spaimă şi de frig şi pieirii".

     Din lipsă de spaţiu nu putem cita toate sursele bibliografice, rezumându-ne doar la "Calvarul Bihorului". Extragem din această lucrare numele martirilor, pe localităţi.

     Bălnaca (com Şuncuiuş). Ţăranii Gheorghe Groza şi Mitru Ungur au fost puşi să-şi sape groapa, apoi i-au împuşcat. În Bălanca şase ţărani au fost puşi să-şi sape groapa şi împuşcaţi deasupra ei"…

     Beiuş. Dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş. În noaptea de ¾ aprilie 1919, fură ridicaţi de la casele lor, şi cu un tren special, format numai pentru ei, au fost duşi în satul Lunca, la 19 km depărtare de Beiuş, şi în cursul acelei nopţi, mutilaţi în modul cel mai neomenesc, cu ochii scoşi şi capetele zdrobite; încă vii fură aruncaţi pesteolaltă, într-o groapă săpată în albia pârâului Vărzarilor, ce curge sub grădinile gospodarilor din Lunca. Dezgropaţi după sosirea armatei române, erau înfiorător maltrataţi. Ceafa şi aproape corpul întreg a fost zdrobit într-un mod bestial. Creer, oase, păr şi sânge, erau amestecate. Mâna dreaptă (a lui Ciordaş) era frântă în mai multe locuri iar ochii erau scoşi".

     Beliu (com. jud. Arad). În ziua de 4 nov. 1918, locuitorul Mateoc Nicolaie, tată a 3 copii, a fost împuşcat pe podul din mijlocul comunei, de către comandantul gardei maghiare, Mezei Silard (român ungurizat, învăţător în sat).

     Beznea (Delureni, com. Bratea). A fost ucis Brânduş Mihai, ţăran, în etate de 45 de ani, pentru că n-a voit să dea căruţa bolşevicilor.

partea a 2 -a