România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Uniunea europeanã de la idee la realitate

     Ideea unei Europe unite a apărut încă în evul mediu. După mai multe încercări de refacere a vechiului Imperiu Roman, ideea de unitate europeană reapare la umanişti. Cel care a fundamentat conceptul de "Europa" a fost Erasmus din Rotterdam, el identificând două căi posibile de realizare a unităţii europene la acea vreme:

     1. lupta pentru apărarea civilizaţiei europene în faţa pericolului otoman;

     2. toleranţa între stat şi aplecarea spre conceptele creştine ale fericirii, iubirii şi păcii.

     La începutul secolului al XVII-lea, contele de Sully, ministrul de finanţe al regelui Franţei Henric al VI-lea, propune "Marele Proiect" prin care iniţia o uniune fomată  din 15 state (6 regate ereditare, 6 puteri elective şi 3 republici federaliste). Această uniune se baza pe cadrul politic şi religios şi trebuia să fie condusă de un consiliu general pentru a evita unele probleme litigioase.

     În secolul al XVIII-lea abatele Saint-Pierre susţinea ideea unei Europe federale axată pe statul naţiune, iar în 1815 la Viena ia fiinţă Sfânta Alianţă, primul organism ce reunea mai multe state şi viza viitorul politico-strategic al Europei.

     În perioada paşoptistă, preluând ideea lui Giuseppe Mazzini, ziarele italiene şi franceze lansau din nou termenul de unitate europeană, dar mai ales de Statele Unite ale Europei. Astfel între 1831-1832 ziarul "Europeanul" susţinea ideea federalizării europene, iar în februarie 1848 "Monitorul" parizian susţine ideea că în curând se va realiza visul Statelor Unite ale Europei.

     În cadrul Congresului de la Paris din 1856, Victor Hugo expune idealul unificării în câteva idei ce se vor dovedi de viitor. El spune că va veni o zi când războiul se va dovedi absurd şi imposibil, pentru că atât francezii cât şi ruşii, italienii, englezii, germanii, toate naţiunile vor constitui "fraternitatea europeană". Tot el susţinea că Europa se va îndrepta spre un comerţ liber şi neîngrădit de bariere statale, în timp ce ideile şi valorile vor fi deschise.

     Apar apoi socialiştii care susţin ideea unei Europe Internaţionaliste, cei care au teoretizat aceste idei au fost Karl Marx şi Friederich Engels, tot ei fiind şi creatorii socialismului ştiinţific.

     Una din cauzele care au stat la baza dezbinării europene a fost naţionalismul. Însă dezvoltarea şi modernizarea au dus la interdependenţa economică a lumii la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar Primul Război Mondial a demonstrat lumii că naţionalismul nu este compatibil cu economia modernă şi că dezvoltarea nu se poate realiza decât într-un climat de pace bazat pe cooperare şi încredere reciprocă, că Europa este un organism economic funcţional în care fiecare stat îşi are rolul său şi nu poate fi îndepărtat fără ca organismul per ansamblu să nu aibe de suferit. De aceea după 1919 reapare ideea de unitate europeană, iar prima organizaţie ce îşi propune cooperarea internaţională, securitate şi apărarea păcii va fi Societatea Naţiunilor înfiinţată în 1919 la Paris. Însă refuzul SUA de a recunoaşte existenţa acestei organizaţii a făcut ca eficacitatea ei să fie redusă, iar contradicţiile franco-britanice, ca şi pretenţiile revizioniste ale unor state i-au micşorat şi mai mult şansele de reuşită.

     În anul 1924 contele Condenhove Kalergi, diplomat austro-ungar, invocând mai multe perioade (greacă, romană, perioada lui Carol cel Mare, perioada papilor, epoca lui Napoleon), în care s-a încercat o unificare a Europei, într-un manifest către parlamentul francez el susţine că trebuie să se realizeze înţelegeri şi tratate, să existe arbitraj care să calmeze disputele de la graniţă.

     Plecând de la aceste proiecte, ministrul de externe al Franţei, Aristide Briand, prezintă în 1930 în cadrul unei reuniuni la Geneva, unde au participat 27 de sate, proiectul său de realizare a unităţii europene cunoscut sub numele de "Memorandumul Briand", ce punea următoarele probleme:

     - formarea unui organism de conducere;

     - scăredea taxelor vamale, reglementări cu privire la circulaţia între ţări, ajutorarea regiunilor slab dezvoltate, cooperare culturală.

     Divizarea Europei după al Doilea Război Mondial a readus ideea unităţii în prim-plan. Artizanii primelor proiecte de unificare după 1945 au fost Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, Paul-Henri Spaak, Winston Churchill şi nu în ultimul rând Jean Monnet. Datorită activităţii lor şi altora ca ei, în 1949 se vor înfiinţa două organisme ce vor marca viitorul politic şi economic al Europei; este vorba de Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) şi de Consiliul Europei, iar din 1950 începe practic construcţia Uniunii Europene, odată cu declaraţia făcută la 9 mai, de către ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, în care explica clar motivele şi dorinţa de a trăi împreună în Europa, "Noi  întindem mâna inamicilor de ieri, nu pentru iertare, ci pentru a construi împreună Europa de mâine".

     Consiliul Europei creat în anul 1949 a reprezentat materializarea voinţei istorice a popoarelor europene de a trăi într-o Europă a unităţii, cooperării şi înţelegerii. Într-un discurs celebru, pronunţat la Zürich în anul 1946, Winston Churchill propunea constituirea unei structuri care să garanteze libertatea şi prosperitatea statelor europene, sugerând înfiinţarea unui "Consiliu al Europei".

     La 5 mai 1949, la Londra, zece state - Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia - semnau tratatul prin care se înfiinţa Consiliul Europei.

     Statutul Consiliului Europei, semnat cu acest prilej, defineşte cu claritate locul şi rolul instituţiei. Consitituit din dorinţa întăririi unităţii continentului şi al garantării demnităţii cetăţenilor Europei, prin respectarea valorilor umane fundamentale, democraţia, drepturile omului, Consiliul Europei va cuprinde, treptat, în cei peste 50 de ani de existenţă, toate statele libere de pe continentul nostru. Anul 1989, an de referinţă în istoria Europei, va marca decisiv şi istoria Consiliului Europei. Dispariţia Zidului Berlinului şi a regimurilor comuniste totalitare vor crea condiţiile primirii de noi state din Centrul şi Estul Europei.

     Sediul Consiliului Europei, ales în mod simbolic, este oraşul Strasbourg. Actualul Palat al Europei, un monumental edificiu, a fost inaugurat la 27 ianuarie 1977 de către preşedintele de pe atunci al Franţei, Valery Giscard Estaing.

     România a devenit membră a Consiliului Europei la data de 7 octombrie 1993, odată cu depunerea instrumentului de aderare la Statutul organizaţiei.

     În prezent, România este reprezentată în toate structurile organizatorice ale Consiliului Europei şi a dovedit că este un factor important în demersurile Consiliului de a instaura stabilitatea, democraţia şi securitatea în Sud-Estul Europei şi în întreaga zonă balcanică.

     Un stat poate să devină membru al Consiliului Europei cu condiţia acceptării principiului supremaţiei legii.

     Obiectivele Consiliului Europei sunt:

     - apărarea drepturilor omului şi principiilor democratice;

     - găsirea de soluţii pentru problemele majore cu care este confruntată societatea europeană (discriminarea faţă de minorităţi, abuzul de droguri, corupţia, protecţia mediului etc.);

     - promovarea conştientizării identităţii europene şi dezvoltarea înţelegerii reciproce între popoare şi culturi diferite;

     - sprijinirea statelor din Estul şi Centrul Europei în procesul materialităţii şi consolidării reformelor politice, legislative şi constituţionale, cu ajutorul unor importante programe de cooperare.

     Programele Consiliului Europei în sfera Educaţiei şi culturii sunt coordonate de Consiliul de Cooperare Culturală şi vizează problemele educaţiei, învăţământului, culturii şi patrimoniului cultural. Ele urmăresc transmiterea către tânăra generaţie a valorilor democratice şi pregătirea acesteia pentru a trăi într-o europă pluriculturală, promovarea unei identităţi culturale europene şi protecţia patrimoniului. Consiliul acordă o deosebită importanţă problemei educaţiei considerată o investiţie de viitor a Europei.

     Consiliul Europei se defineşte ca un deschizător şi inspirator al justiţiei europene a secolului XXI. În anul 1972 adoptă imnul european, însă fiecare ţară îşi păstrează imnul naţional. Comitetul miniştrilor din Consiliul Europei a hotărât ca data de 5 mai să devină ziua Europei. Scopul acestei zile este de a implica cetăţenii mai puternic în unificarea europeană.

     Uniunea Europeană de azi este efortul de cooperare în încercarea de a reconstrui un continent distrus de război şi de a pune bazele unei societăţi sigure şi prospere.

     La 9 mai 1950 ministrul de externe ai Franţei, Ronert Schuman, marca un moment istoric, prezentând ideea unei comunităţi de interese paşnice. Actul de naştere al primei comunităţi europene a fost semnat în aprilie 1951 de către statele fondatoare: Franţa, Italia, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg. Numărul ţărilor membre a crescut în mai multe etape. În 1973, celor şase membrii fondatori li s-au alăturat Marea Britanie, Irlanda, Danemarca. În 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia. În 1992, Tratatul de la Maastricht va contura pe deplin noua entitate de tip comunitar şi supranaţional, iar în 1995 Uniunea Europeană cuprinde 15 membrii, prin includerea Austriei, Finlandei şi Suediei.

     În istoria construcţiei europene, remarcabil va rămâne, fără îndoială, Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, prin care şefii de stat şi de guverne au decis începerea negocierilor de aderare cu toate cele 12 state candidate.

    Uniunea Europeană are trei principale sfere de activitate:

     - cooperarea economică;

     - cooperare în domeniul politicii externe şi de securitate;

     - cooperarea instituţiilor naţionale în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

     Activitatea de liberă circulaţie a persoanelor în zona UE are la bază "Acordul Schengen", în baza căruia s-a convenit crearea unui spaţiu în cadrul căruia persoanele se pot deplasa liber în acest teritoriu.

     Uniunea economică şi monetară prevede constituirea unui sistem european de bănci centrale şi a Băncii Centrale Europene, cu rolul de a emite şi administra euro, moneda unică. Noua monedă euro a fost introdusă de la 1 ianuarie 1999, ca monedă de cont şi din 2002 bancnotele naţionale ale diferitelor state membre vor fi înlocuite cu euro.

     Europa are drapelul său adoptat în 1995 de Consiliul Europei. El cuprinde 12 stele aurii suprapuse pe fond albastru, dispuse asemenea orelor pe cadranul unui ceas, cele 12 stele reprezintă popoarele Europei şi simbolizează perfecţiunea şi împlinirea aspiraţiilor umanităţii. Fiecare ţară îşi păstrează propriul drapel.

     Statul care doreşte aderarea la UE trebuie să depună la Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene o cerere de aderare.

     România a depus cererea de aderare la UE în iunie 1995. Consiliul Uniunii decide dacă acordă sau nu statutul de candidat statului respectiv. România a fost acceptată ca stat candidat la Consiliul European de la Luxemburg în decembrie 1999. Din momentul în care candidatura unui stat este acceptată, acesta primeşte un ajutor din partea Uniunii, pentru a se pregăti pentru aderare şi este permanent monitorizat pentru a se vedea în ce măsură îndeplineşte criteriile aderării.

     Obiectivul major al Uniunii este să se construiască o Europă prosperă care să respecte libertatea şi identitatea tuturor popoarelor ce o alcătuiesc. Europa va putea să-şi controleze destinul şi să joace un rol important în lume unind aceste popoare aşa cum menţionează preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi: "Ceea ce avem de făcut este să construim o uniune a minţilor şi a sufletelor, bazată pe sentimentul de destin comun - conştiinţa cetăţeniei comune europene."

prof. Ioan Dorin Popescu

BIBLIOGRAFIE

Robert Schuman, Pentru Europa, Editor: Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 2003.

Prof. Ioan Leon Naroşi, Prof. Marian Banu Generaţia Integrării europene.