România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Pătrunderea scrierii în Dacia Preromană

     Pătrunderea alfabetului înainte de ocuparea Daciei de către romani, se pare că a avut loc numai spre sfârşitul secolului I e.n. ceea ce este indicat ca verosimil sau probabil, dacă nu chiar sigur prin literele greceşti de pe diferitele blocuri din zidurile de incintă ale cetăţii mari de la Grădiştea de Munte (Sarmizegetusa Regia) relevate încă de M.J. Ackuer pe la 1830, apoi mai aproape de anii noştri, mai numeroase au fost descoperite în săpăturile româneşti din anul 1950 şi următorii ani, de asemenea câte o literă, două sau trei (dar nu mai multe în acelaşi rând, în acelaşi «cuvânt» sau formula): LO; II; O; A; BI; N; H; HO; OA; ZO; etc.

     Ele au ieşit la iveală dintr-un singur loc de pe terasa cu sanctuare, cazute fără îndoială din zidul ce susţinea terasa interioară. De dimensiuni aproape egale, aceste blocuri foarte îngrijit lucrate, aveau o faţă deosebit de bine finisată, pe care într-un colt (de obicei cel drept) al blocului se aflau săpate 1-3 litere greceşti, aşezate una sub alta. Nici un bloc n-a putut fi găsit în poziţia lui originală din zid, toate fiind căzute. Este însă limpede că blocurile fuseseră aşezate în zidurile de apărare a terasei astfel, încât literele de pe diferite blocuri alcătuiau rânduri verticale ce trebuiau citite de sus în jos. Nu încape nici o îndoială că aceste litere dispuse în felul arătat formau cuvinte şi nu erau semne de potrivirea blocurilor. Avem de a face, evident cu nişte însemnări cu caracter religios sau politic, conţinând nume de regi, preoţi, zei sau eroi ce formau acolo pe faţa netedă a zidului de lângă sanctuarul cel mare un «album» solemn, un fel de pomelnic, expus vederii tuturor în piaţeta ce preceda sanctuarul cel mare rotund. Ar fi util şi necesar a căuta analogii în lumea elenistică şi greco-pontică pentru asemenea «scriere», înainte de a se putea afirma ceva durabil asupra caracterului şi destinaţiei acestor «inscripţii daco-greceşti» (Istoria României; I; 327-329).

     Epigrafele de mai sus aşteaptă cu îndelungată   răbdare să fie publicate şi interpretare cu o ilustrare integrală. Cum s-a spus, ele dovedesc cunoaşterea scrierii la daco-geţi, indiferent de rostul şi destinaţia lor concretă (religioasă, magico-politică ori, eventual numai practica, pentru zidari, arhitecţi, constructori) şi indiferent de persoanele care le-au comandat ori le-au gravat (meşteri greci «pontici» sau chiar meşteri daci).

     Scrierea latină luată de la romani ori adusă de aceştia şi agenţii lor (constructori, tehnicieni, meşteri, etc.) cam în aceiaşi perioadă de sfârşit a statului liber dac, nu cu mult înaintea cuceririi Daciei prin armatele Romei este probată direct de ştampila aplicată invers, de trei sau patru ori cu litere inversate, de la dreapta spre stânga, pe vasul mare în formă de pâlnie descoperit în aceeaşi aşezare dacică din apropierea cetăţii de pe dealul Grădiştii, capitala Daciei libere: DECEBALUS şi PER SCORILO (un fragment semnalat încă din «săpăturile arheologice din a. 1803; ActaMN; III; 1966, p. 110 după un manuscris; fragment dispărut), trei şi cea mai mare parte a fragmentelor vasului descoperite în săpăturile sistematice din anii 1954 (SCV; VI; 1966; p. 57 şi 200-201; Istoria României, I, p. 329, C. Daicoviciu; cu interpretarea ca inscripţie în limba dacică «Decebalus fiul lui Scorilo», acceptată de unii (V. Goergiev, Trakuskiiat Ezic; Sofia, 1957, p. 25-26 «Decebalus fiul lui Scorilo» per ar însemna «fiu; copil» din «puero», latineşte puer cf. «Limba traco-geţilor, ed. II; p. 115), dar contestată de alţii (considerând-o ca un text epigrafic integral latinesc adică roman ca scriere şi conţinut lingvistic deopotrivă); pare a fi o «marcă» a fabricantului (figulus) cu numele Decebalus (poate chiar ultimul mare rege al dacilor în calitatea sa de proprietar al unor «officinae» de olărie, ceramică, care lucra prin (por) sclavul (ori libertul sau, meşter ceramist, poate vre-un tehnician venit din Moesia, sau daco-get format în marile ateliere romane) cu numele tipic daco-get Scorilus. Destinaţia acestui vas de tip original şi până acum unic între descoperirile arheologice în zona sud-estică a Europei, dar de fabricaţie (tehnica «olărească», lut) autentic daco-getică (evident influenţată de cea greco-romană) nu se cunoaşte, poate să fi fost de natură mai curând cultural-religioasă decât direct practica-gospodărească (un fel de recipient) rezervor de cereale ori alte provizii nu putea să fie, având gura largă, deschisă, fară un dispozitiv de închidere cum sunt de exemplu chiupurile de cereale şi cu capac (operculum). Din lipsa totală, deocamdată, de analogii, s-ar putea menţiona, cu rezerva cuvenită o asemănare generică (vrednică totuşi de a fi luată în seamă, ca un punct de început) cu vasul mare din care se face «ultima distribuţie de apă» a dacilor asediaţi în burgul principal din cursul celui de al doilea război daco-roman, scena cu nr. CXX/CXXI/CXXII de pe Columna lui Traian de la Roma unde dacii sunt înfăţiţaţi, cum s-a observat (Sargeţia; III; 1956. p. 47-48) bând apă cu ceştile dintr-un vas de dimensiuni mari (un fel de căldare) dar prea mic totuşi faţă de mulţimea celor însetaţi, unii căzuţi şi leşinaţi de sete, alţii morţi. Această scenă a fost mai demult interpretată ca «sinucidere cu otravă» şi dramatizată în atare sens de mulţi erudiţi (Pârvan, ş.a.).

     Faptul că scrierea s-a propagat, fiind cunoscută în unele cercuri din Dacia (păturile de sus, aristrocraţia, "oamenii de carte", fruntaşii triburilor şi gintelor) şi la alte popoare învecinate din zonele de la stânga Dunării de Jos este arătat şi de "mesajul" trimis împăratului Ulpiu Traian de către tribul burilor (germanici) şi de alţi aliaţi, scris pe o mare ciupercă (burete) cu litere greceşti, episod care a fost pus în legătură (adică socotit identic) de cei mai mulţi cercetători cu scena nr. IX de pe Columnă înfăţişând un «barbar» călăreţ căzut de pe catârul său tocmai în faţa împăratului roman şi ţinând în chip de disc (scut) un taler mare «punctat» (ciuperca?) Dio Cassius LXVIII, 8.

     La curtea lui Decebalus existau grămătici pentru corespondenţa latină (Cass.Dio, LXVII, 7; Decebalus trimite o scrisoare, desigur în latineşte, împăratului Domitianus (cf.Ist.Rom.; I; 327).

     Existând astfel de relaţii personale directe şi interese între indivizi şi populaţii, triburi şi ginţi eterogene şi eteroglote, apare cu totul firesc să se fi impus ca ceva absolut necesar şi un mijloc de comunicare şi comprehensiune reciprocă şi faţă de autorităţile militare şi administrative romane. Atare limba este mai probabil ca cel puţin începând din sec. I e.n. era limba latină, pe care o cunoşteau nu numai majoritatea provincialilor din Dalmaţia, Moesia riverană şi alte zone, dar probabil şi unii dintre daco-geţi al căror idiom strămoşesc de tip «satem» indo-european se deosebea net de limba latină (centum), fiind foarte apropiat, dacă nu chiar identic cu al geto-moesilor, tribalilor şi al altor seminţii sud-tracice încevinate.

     Ca limba latină era cunoscută unora dintre daco-geţi în vremea lui Decebalus şi probabil chiar mai înainte o indica faptul că solii regelui dac trimişi în cursul ostilităţilor din anii 101-102; 105-106 la împăratul Traianus erau daci, fie «nobili» tarabostes, fie numai oameni de rând, care trebuiau să fi vorbit limba latină, nefiind deloc probabil că la statul major roman era înţeleasă limba dacă afară poate de vre-un interpret - în timp ce cu un secol şi jumătate înainte, regele Burebista, neavând între sfetnici ori supuşii săi un «diplomat» cunoscător de «limbi internaţionale» (latina, greaca) recurse la serviciile grecului Dionysopolitan Acornion spre a purta tratative cu romanii.

     Ca o concluzie de ordin general, din materialele arheologice, numismatice şi epigrafic-literare analizate sumar mai sus este de reţinut faptul cert că în Dacia preromană nu era deloc, înainte de anul 101 e.n., o «terra incognita» pentru romani, căci aici s-au răspândit larg produsele, mărfurile, uneltele, monedele, negustorii şi oamenii din Imperiu, ca şi limba latină cu scrierea greco-romană, mult înainte de a fi încercat să pătrundă peste Dunăre coloanele armatelor romane şi de a începe marea încleştare care a durat patru ani, între împărăţia Romei şi puterea militară a daco-geţilor, individual sau în grupe prin lumea romană.

     Între contactele «paşnice» dintre romani şi populaţie, respectiv autorităţile Daciei libere, din timpul lui Domitianus, poate fi amintită în cadrul acţiunilor militare contra marcomanilor, qvazilor şi sarmaţilor, trecerea unui corp expeditionar sub comanda tribunului Caius Velius Rufus (decorat pentru acte de bravură contra acelor barbari) prin regatul lui Decebalus; trecerea care a trebuit să o permită regele dac aflat în situaţie «clientelară» şi care presupune între altele existenţa unor căi de comunicaţie şi cunoaştere perfectă a terenului din cuprinsul statului dac, împreună cu măsurile minime de securitate. Dar nici teritoriile romane, în primul rând provinciile sud-est europene şi Italia nu erau necunoscute pentru dacii din Carpaţi, iar contactele lor cu această lume romană fiind vechi şi continue, după vre-o două secole de relaţii intense, daco-geţii vor fi manifestat chiar un fel de «receptivitate» nu numai firească ci şi necesară faţă de cultura şi limba latină, care nu erau pentru ei nişte noutăţi ori elemente de «surpriză».

prof. dr. Cloşca Băluţă