|
Marele savant istoric român D. Prodan, în cartea
sa "Răscoala lui Horia" redă un capitol foarte
interesant, acela al cauzelor şi motivaţiilor revoltei
ţărăneşti împotriva grofilor şi nobililor
unguri. Pentru a reda cât mai fidel situaţia reală a iobagilor
români a cercetat arhiva documentelor istorice, întocmite de o comisie
numită de împăratul Austriei - Iosif al II-lea - a cărei
anchetă, condusă de contele Iankovich, misiune grea, scoate la
lumină patimile unui popor asuprit peste puteri, în care mânia
şi furia nu au mai putut fi stăpânite, dând nobililor motive
de răzbunare sălbatică, chiar şi pe cei nevinovaţi.
Citez: "Astfel curg plângerile din satele comitatului Alba.
Ţăranii din Oarda de Jos şi Oarda de Sus reclamă
robotele excesive pe care trebuie să le facă săptămâna
întreagă precum şi creşterea taxei de la 1 florin 30, de
casă, la 4 florini plus robota, fiind închişi dacă refuzau
sau încercau să se mute în alt loc, ei ne fiind iobagi ci numai
jeleri cer să li se îngăduie să se strămute liber. De
la Popa Samuilă şi Popa Gheorghe preoţi neuniţi din
sat, deşi nu au deloc pământ de arătură, inspectorul,
nu se ştie sub ce titlu, pretinde câte un galben de la fiecare. Cer
să li se restituie moşia bisericii.
Corăbierii din
Oarda de Jos şi Oarda de Sus se plâng că li s-au atribuit
locuri şi erau scutiţi de taxe. Între timp locurile li s-au
luat şi taxa trebuie să o plătească. Cer ca ori să
li se dea locurile după contract, ori să fie scutiţi de taxă.
Printr-o altă suplică, datată 20 ianuarie 1785 şi întocmită
de avocatul corăbierilor regeşti, corăbierii din cele două
sate (semnate 17 nume, unele văduve) acum se plâng de-a dreptul împăratului.
Cea mai mare parte a vieţii, ei au trebuit să şi-o macine
între mii de primejdii, istovindu-se unii 40, alţii chiar şi
peste 50 de ani în slujba de corăbieri ai sării (regeşti).
Unii de infirmitate, alţii de bătrâneţe au ajuns de nu mai
sunt în stare a-şi pâinea de toate zilele. Sărăciei lor
le pune vârf faptul că domeniul episcopal refuză să le dea
pământ în câmp. Cer ca împăratul să se îndure de bătrâneţea
lor şi să-i ajute. În adresa lor cer Comisiei să le înainteze
plângerea cu opinia sa, împăratului. Iankovich o transpune cu
opinie favorabilă Tezaurariatului, iar acesta la rândul său,
tot aşa, împăratului.
Satele episcopale Tăuţ,
Meteş, Găureni, Poiana înaintează şi Comisiei plângerea
pe care au adresat-o şi împăratului împotriva greutăţilor
urbariale şi luărilor de moşii. Cer să fie ţinuţi
în vechile prestaţii, ca episcopul să nu arendeze satele, să
le ţină el, căci sub greul jug al arendaşilor ajung la
ruină
Sunt multe plângerile
individuale din Cricău împotriva abuzurilor lui Ladislau Gödffy,
provizorul contesei Adam Teleky, a judeţului nobilului Iszekutz
şi a altora: luări de vin, de vite, stoarceri de bani, bătăi,
arestări.
Satului şi
bisericii din Gârbova de Jos familia Teleky le-au luat pădurea care
era a satului şi a bisericii. Acum pentru un stânjen de lemne,
trebuie să facă 30 de zile de robotă. Dau în fiecare an
cantităţi însemnate de naturale pentru armată şi nu
ştiu cum totuşi li se impută. Au defrişat un mărăciniş
şi când să-i ia roadele a fost luat de curte. Popa Sîntion,
Popa Ion, preotul în funcţiune, respectiv cantorul, se plâng că
familia Teleky le-a luat moşia preoţească, boii şi
oile. S-au plâns împăratului, dar până acum n-au primit nici
o rezoluţie.
Ion Avram şi
Gheorge Limban arată împrejurările în care au fost aduşi
la servitute (iobăgie). Tatăl lor, Bucur Limban, a primit de la
domnul Francisc Szebeni 7 florini şi apoi a plecat în Ţara Românească.
Întors după câţiva ani, a vrut să plătească cei
7 florini cu dobândă cu tot, dar Szebeny n-a vrut să-i primească,
l-a aruncat la închisoare, până când s-a văzut silit să
promită că vrea să-i fie supus. Aşa a trebuit să-i
facă slujbă 3 zile pe săptămână, dar pământ
pentru semănătură nu i-a dat. După moartea lui Szebeny,
sora sa i-a vândut pe toţi trei împreună cu tatăl lor
doamnei Santa. Au înaintat plângerea la împărat când era la Alba
Iulia şi a venit poruncă de la Tabla comitatului să le
cerceteze pricina, dar până acum nu s-a făcut şi ei au rămas
până azi supuşi. Cer comisiei să ordoneze Tablei
cercetarea şi să-i scoată din servitute, depunând cei 7
florini.
Tot aşa expune împrejurările
în care au fost supuşi la iobăgie Popa Iancu, Iacob, Nicula
şi Dănescu din Geomal. Ei au fost înobilaţi cu diplomă
(armales) de Mihail Apafi. Cu timpul însă au fost impuşi la
dare regală. Inspectorul moşiilor episcopale le-a impus dijma.
Dregătorii episcopali din 1784 au început să-i pună la
slujbe domneşti, să le ia taxă. Cu un cuvânt îi silesc la
toate sarcinile iobăgeşti, ca şi când ar fi iobagi. Doar
pe Popa Iancu, care e preot unit, îl mai cruţă întrucâtva.
Satul episcopal Cârna
(azi Blandiana) se plânge şi el de câmpurile şi pădurile
luate, de vinul rău dat pentru crâşmărit, de naturalele
multe pe care a trebuit să le dea la porunca nobililor şi
comisarilor (290 mierţe ovăz, 29 care de fân ş.a.) de
consumaţiile şi stoarcerile executorilor, cerând să fie uşurat
de asemenea sarcini insuportabile.
De daturi şi
greutăţi asemănătoare, de bătăi se plâng
şi locuitorii satului Inuri.
Judele nobliliar a
prins pe Popa Gherman din Pâclişa care e şi preotul lor, sub
motiv să ar fi fost complice la răscoală şi aşa
biserica stă închisă de şapte săptămâni, opt
copii au rămas nebotezaţi şi patru oameni au murit fără
mângâierea celor duhovniceşti. Pe preot la cerut şi satul Pâclişa.
Ladislau Pop, dregător
pe domeniul Alba Iuliei, se plânge împotriva răsculaţilor. În
10 noiembrie aceştia i-au tăiat patru boi, fiind de faţă
locotenentul Probst. În 12 i-au înconjurat casa din Galda de Sus, i-au
prădat, l-au dus lucrurile din jurul casei. În 13 locotenentul
Probst cu mai mulţi soldaţi i-au luat cei patru cai. După
multe rugăminţi, pe doi i-au dat înapoi, doi însă sunt
şi acum la ei.
Nu lipsesc nici aici
duşmăniile români-unguri. Mai acut izbucniră la Vinţ.
La Vinţ şi Vurpăr au fost loviţi cu violenţă
nobilii mari şi mici, ungurii în genere.
Violentă e şi
răzbunarea. Într-o plângere lungă, românii o dezvăluie,
cu scuze că s-au alăturat şi dintre ei unii, doar înşelaţi
de răsculaţi cu porunca împăratului şi ameninţaţi
cu arderea casei dacă nu se dau cu ei. Pretind că la venirea răsculaţilor
chiar ei i-au zis judelui nobiliar Gabriel Zilay, cu puterile unite ale
locuitorilor să reziste, dar el a răspuns că nu are pentru
aceasta nici o poruncă. Şi-apoi curând după aceea a fugit.
După ce un
locuitor a trebuit să-i îndrume pe prădători la ductorul
oraşului, acesta a trebuit să le indice curţile nobiliare,
să-şi dea chiar carul propriu pentru căratul prăzilor.
Publicată mai
apoi pacea, locuitorii s-au aşezat în linişte. Dar ungurii, neţinând
seama de aceasta, unde i-au putut, fie vinovaţi, fie nevinovaţi,
i-au prins şi i-au adus la închisoare la Alba Iulia, unde mulţi
au şi murit. Şi acum aruncându-se asupra lor, ameninţă
cu pustiirea pe români, nu încetează să-i persecute, îndată
ce prind pe vreunul nu-l mai duc la Alba Iulia ci la Galda ca să nu
afle Comisia şi ei să-şi poată vărsa asupra lor
toată furia. La începutul răscoalei unii dintre ungurii de aici
îmbrăcaţi româneşte au prădat împreună cu
jefuitorii cei mai mari. Dar după ce a venit ajutorul militar, în
Vurpăr unii au făcut multe rele. Năvălind noaptea în
casele românilor, pe sărmanele muieri le-au bătut, le-au împuns
cu baionetele, după ce s-au săturat şi şi-au luat de
ajuns din varza, brânza, făina lor, le-au spurcat amestecându-le cu
ud, cu scârnă, ba le-a silit să le bea udul şi cu alte
cruzimi inimaginabile le-au lovit. Bărbaţii, ameninţaţi
de soldaţi cu moartea, toţi au fugit. Pentru asemenea excese în
Galda doi au fost condamnaţi la câte o săptămână închisoare,
dar apoi au fost eliberaţi nepedepsiţi, iar acum nu încetează
să facă noi răutăţi. Românilor peste tot le
strigă hoţi, tâlhari, i-ar mânca de vii. Când doar românii,
împlinind poruncile împăratului şi purtând sarcinile
militare, se socotesc oameni drepţi. Ungurii le scot mereu ochii că
ei apără patria cu armele. Totuşi ei sunt cauza că
acum ea a fost pustiită, căci năvălind răsculaţii
au luat-o la fugă, lăsând poporul simplu la voia întâmplării,
trebuiau doar să cerceteze dacă e cu adevărat poruncă
împărătească pentru prădarea ţării, să
poruncească împotrivirea. Ungurii şi acum, străduindu-se să
pustiască pe români, zilnic umplu foi întregi cu acuzaţii împotriva
lor. Sunt mereu pe capul românilor. Ungurul îndată ce e ridicat
ductor, numit de ei hodnog numaidecât porunceşte românilor să-i
care lemne, să-i facă garduri, să-i dea paznici zişi măciucaşi
şi alte asemenea.
Ungurii acuză pe
români că şi-ar fi căutat alt împărat. Dar ei jură
în faţa lui Dumnezeu, osândind asemenea minciună. Adevărul
e că ei, ungurii, au vorbit şi vorbesc şi acum public că
împăratul Iosif nu are nimic a le porunci, ei îşi vor pune alt
împărat. Ductorii oricâte naturale sau care de cărăuşie
s-ar fi dat pentru armată, n-au dat chitanţe. Cum însă
sunt siguri că voia împăratului n-a fost să fie vreun
neajuns în plata dării, sunt gata să ste în faţă cu
toţi ductorii la orice scaun de judecată.
Cer astfel:
1. Ungurilor să
nu li se mai îngăduie să-i supună la aşa de mari
cruzimi şi osânde, căci numărul lor, al românilor, scade
din zi în zi, ceea ce e şi în detrimentul slujbei împărăteşti.
2. Ungurii să nu
impună sarcini militare numai românilor, pentru că sunt săraci
şi nu le mai pot purta.
3. Pustiirea de acum a
ţării, ungurul să nu o pună numai în sarcina românilor,
ci mai curând a lui.
4. Prestaţiile împărăteşti
cu care ungurii i-au înşelat, ei să fie datori să le despăgubească.
Imploră, în sfârşit,
pentru ei ajutorul şi apărarea necesară.
În acest sens se plâng
şi românii din Vurpăr. Cea ce au luat au restituit, le-au plătit
cu sacrificii, unii renunţând şi la cele necesare vieţii.
Ungurii le-eu prădat lăzile, cămările, şi nu le
restituie nimic. În timp ce ei îşi plătesc contribuţia,
prestează cele de prestat, doi unguri care se asociază şi
cu alţii, noaptea, femeile fiind singure, le iau pâine, carne, slănină,
vin, bani, orice găsesc, necruţând nici biserica. Se roagă
de siguranţă şi pace şi de bonificaţie a cărăuşilor
naturalelor prestate pentru miliţie.
Într-o altă petiţie
adresată guvernului, cu data de 13 ianuarie 1785, corăbierii
şi iobagii din Vurpăr şi Vinţ se plâng că ei cu
lacrimi în ochi trebuie să privească cum li se pradă
casele bisericile, semănăturile, vitele, cerând îndurare
şi ocrotire. Solidar cu Vinţul şi Vurpărul se arată
şi satul episcopal din imediata apropiere, Sibişeni. Împreună
cu 40 de locuitori din Vinţ se plâng că sarcina încartiruirii
şi servirea naturalelor pentru armată îi apasă peste
puterile lor, încât de la răscoală încoace au trebuit să
cumpere bucate de 200 florini şi nu mai pot să plătească
ceea ce au luat pe datorie. Şi mai trebuie să plătească
diurna comisarului strângător al porţiei şi al soldatului
care-l însoţeşte. Ei ungurii, sub pretext că le-au fost prădate
casele şi bunurile, refuză să
contribuie la sarcini militare, singuri românii sunt siliţi să
le poarte. Ungurii le-au prădat casele în Vurpăr, năvălind
noaptea, au bătut, au violat femeile, le-au răpit bani, bucate
şi alte multe rele au făcut.
Chiar dacă unii
sunt arestaţi, sunt sloboziţi în scurt timp şi îşi
continuă fărădelegile. În schimb românii nu sunt eliberaţi,
ba sunt arestaţi zilnic mulţi nevinovaţi. Casele şi
bunurile ungurilor de aici nu au fost afectate, totuşi zbiară pe
toate uliţele: prădători, prădători. Românii nu
le poartă ură, dacă ungurii ar vrea să se poarte înţelegători
cu ei, promit să le slujească.
Cer să se pună
capăt persecuţiilor şi batjocurilor din partea ungurilor,
şi ei suplicanţii să fie apăraţi.
Satul Cetea, în
frunte cu preoţii şi judele şi juraţii săi se plâng
împotriva domnului lor Ştefan Szotyori, care în adunarea
comitatului i-a acuzat de incendiatori, făcători de toate
relele, care au chemat pe răsculaţi de le-au prădat şi
le cere acum despăgubiri. Invocă în schimb, abuzurile, vexaţiunile,
stoarcerile lui de ani de zile ridicându-se la peste zece mii de florini.
El i-a adus la aşa deznădejde că dacă nu le vine vreo
tămăduire, trebuie să-şi părăsească
locurile şi sǎ fugă. El, Szotyori, a dat tot motivul
izbucnirii. Ba a blestemat pe împărat, când a fost sistată
conscripţia militară, ieşind din curtea comitelui, umbla călare
pe uliţele Galdei răcnind - împăratul e un ticălos,
hoţ, călău, care le-a luat nobililor iobagii, dar noi l-am
făcut împărat, noi î-l şi depunem (destituim). Şi
multe alte asemenea vorbe. Luând cu el grăniceri din Teiuş căuta
cu ei pe sate pe conscriptorii iobagilor, să-i prindă.
În acelaşi sens
se plânseră la 16 ianuarie Comisiei. Îl acuză de acelaş
fel de abuzuri. Când cei cu conscripţia militară, la ieşirea
din curtea comitului suprem, le-a strigat: "voi românii sunteţi
nişte ticăloşi şi cu împărat cu tot nişte tâlhari.
Ştie despre aceasta şi Popa Ilie din Galda şi protopopul
Tiron care locuieşte la mânăstirea din Maierii Albei Iulii. Ar
vrea să fie chemat Szotyori să fie confruntat cu ei, dar se
şi tem că el aflând cine sunt trimişii sătenilor, să
nu-i arunce la închisoare sau altfel să-i maltrateze.
Popa Iosif Cutean,
preotul unit din Henig se plânge de colegiul reformat din Aiud, pentru că
deşi el e libertin şi manumissus, de trei ani îl tratează
ca iobag”.
Aceste plângeri (sunt
mai multe), au fost cercetate de distinsul şi eruditul profesor David
Prodan care a studiat materialul original al Comisiei scris în limba
germană şi datat 10 ian. 1785, fiind redactat de chirurgul din
Vinţ (per Chyrzirgum Alvincezensem) şi două copii, precum
şi două versiuni latine. Semnaţi la sfârşit; Purcar
Chileman, Vintilă Toma, Romoşan Iosif, Nicolaie Purcar, Arh.
Comisiei, I, 66-74, 538-545, 546-552, III, 416-421.
Extrase.din David
Prodan Răscoala lui Horia, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1979.
Cornel
NEMEŞ
|
|
