România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Răscoala lui Horea
Plângerile ţăranilor din comitatul Alba

     Marele savant istoric român D. Prodan, în cartea sa "Răscoala lui Horia" redă un capitol foarte interesant, acela al cauzelor şi motivaţiilor revoltei ţărăneşti împotriva grofilor şi nobililor unguri. Pentru a reda cât mai fidel situaţia reală a iobagilor români a cercetat arhiva documentelor istorice, întocmite de o comisie numită de împăratul Austriei - Iosif al II-lea - a cărei anchetă, condusă de contele Iankovich, misiune grea, scoate la lumină patimile unui popor asuprit peste puteri, în care mânia şi furia nu au mai putut fi stăpânite, dând nobililor motive de răzbunare sălbatică, chiar şi pe cei nevinovaţi. Citez: "Astfel curg plângerile din satele comitatului Alba. Ţăranii din Oarda de Jos şi Oarda de Sus reclamă robotele excesive pe care trebuie să le facă săptămâna întreagă precum şi creşterea taxei de la 1 florin 30, de casă, la 4 florini plus robota, fiind închişi dacă refuzau sau încercau să se mute în alt loc, ei ne fiind iobagi ci numai jeleri cer să li se îngăduie să se strămute liber. De la Popa Samuilă şi Popa Gheorghe preoţi neuniţi din sat, deşi nu au deloc pământ de arătură, inspectorul, nu se ştie sub ce titlu, pretinde câte un galben de la fiecare. Cer să li se restituie moşia bisericii.

     Corăbierii din Oarda de Jos şi Oarda de Sus se plâng că li s-au atribuit locuri şi erau scutiţi de taxe. Între timp locurile li s-au luat şi taxa trebuie să o plătească. Cer ca ori să li se dea locurile după contract, ori să fie scutiţi de taxă. Printr-o altă suplică, datată 20 ianuarie 1785 şi întocmită de avocatul corăbierilor regeşti, corăbierii din cele două sate (semnate 17 nume, unele văduve) acum se plâng de-a dreptul împăratului. Cea mai mare parte a vieţii, ei au trebuit să şi-o macine între mii de primejdii, istovindu-se unii 40, alţii chiar şi peste 50 de ani în slujba de corăbieri ai sării (regeşti). Unii de infirmitate, alţii de bătrâneţe au ajuns de nu mai sunt în stare a-şi pâinea de toate zilele. Sărăciei lor le pune vârf faptul că domeniul episcopal refuză să le dea pământ în câmp. Cer ca împăratul să se îndure de bătrâneţea lor şi să-i ajute. În adresa lor cer Comisiei să le înainteze plângerea cu opinia sa, împăratului. Iankovich o transpune cu opinie favorabilă Tezaurariatului, iar acesta la rândul său, tot aşa, împăratului.

     Satele episcopale Tăuţ, Meteş, Găureni, Poiana înaintează şi Comisiei plângerea pe care au adresat-o şi împăratului împotriva greutăţilor urbariale şi luărilor de moşii. Cer să fie ţinuţi în vechile prestaţii, ca episcopul să nu arendeze satele, să le ţină el, căci sub greul jug al arendaşilor ajung la ruină

     Sunt multe plângerile individuale din Cricău împotriva abuzurilor lui Ladislau Gödffy, provizorul contesei Adam Teleky, a judeţului nobilului Iszekutz şi a altora: luări de vin, de vite, stoarceri de bani, bătăi, arestări.

     Satului şi bisericii din Gârbova de Jos familia Teleky le-au luat pădurea care era a satului şi a bisericii. Acum pentru un stânjen de lemne, trebuie să facă 30 de zile de robotă. Dau în fiecare an cantităţi însemnate de naturale pentru armată şi nu ştiu cum totuşi li se impută. Au defrişat un mărăciniş şi când să-i ia roadele a fost luat de curte. Popa Sîntion, Popa Ion, preotul în funcţiune, respectiv cantorul, se plâng că familia Teleky le-a luat moşia preoţească, boii şi oile. S-au plâns împăratului, dar până acum n-au primit nici o rezoluţie.

     Ion Avram şi Gheorge Limban arată împrejurările în care au fost aduşi la servitute (iobăgie). Tatăl lor, Bucur Limban, a primit de la domnul Francisc Szebeni 7 florini şi apoi a plecat în Ţara Românească. Întors după câţiva ani, a vrut să plătească cei 7 florini cu dobândă cu tot, dar Szebeny n-a vrut să-i primească, l-a aruncat la închisoare, până când s-a văzut silit să promită că vrea să-i fie supus. Aşa a trebuit să-i facă slujbă 3 zile pe săptămână, dar pământ pentru semănătură nu i-a dat. După moartea lui Szebeny, sora sa i-a vândut pe toţi trei împreună cu tatăl lor doamnei Santa. Au înaintat plângerea la împărat când era la Alba Iulia şi a venit poruncă de la Tabla comitatului să le cerceteze pricina, dar până acum nu s-a făcut şi ei au rămas până azi supuşi. Cer comisiei să ordoneze Tablei cercetarea şi să-i scoată din servitute, depunând cei 7 florini.

     Tot aşa expune împrejurările în care au fost supuşi la iobăgie Popa Iancu, Iacob, Nicula şi Dănescu din Geomal. Ei au fost înobilaţi cu diplomă (armales) de Mihail Apafi. Cu timpul însă au fost impuşi la dare regală. Inspectorul moşiilor episcopale le-a impus dijma. Dregătorii episcopali din 1784 au început să-i pună la slujbe domneşti, să le ia taxă. Cu un cuvânt îi silesc la toate sarcinile iobăgeşti, ca şi când ar fi iobagi. Doar pe Popa Iancu, care e preot unit, îl mai cruţă întrucâtva.

     Satul episcopal Cârna (azi Blandiana) se plânge şi el de câmpurile şi pădurile luate, de vinul rău dat pentru crâşmărit, de naturalele multe pe care a trebuit să le dea la porunca nobililor şi comisarilor (290 mierţe ovăz, 29 care de fân ş.a.) de consumaţiile şi stoarcerile executorilor, cerând să fie uşurat de asemenea sarcini insuportabile.

     De daturi şi greutăţi asemănătoare, de bătăi se plâng şi locuitorii satului Inuri.

     Judele nobliliar a prins pe Popa Gherman din Pâclişa care e şi preotul lor, sub motiv să ar fi fost complice la răscoală şi aşa biserica stă închisă de şapte săptămâni, opt copii au rămas nebotezaţi şi patru oameni au murit fără mângâierea celor duhovniceşti. Pe preot la cerut şi satul Pâclişa.

     Ladislau Pop, dregător pe domeniul Alba Iuliei, se plânge împotriva răsculaţilor. În 10 noiembrie aceştia i-au tăiat patru boi, fiind de faţă locotenentul Probst. În 12 i-au înconjurat casa din Galda de Sus, i-au prădat, l-au dus lucrurile din jurul casei. În 13 locotenentul Probst cu mai mulţi soldaţi i-au luat cei patru cai. După multe rugăminţi, pe doi i-au dat înapoi, doi însă sunt şi acum la ei.

     Nu lipsesc nici aici duşmăniile români-unguri. Mai acut izbucniră la Vinţ. La Vinţ şi Vurpăr au fost loviţi cu violenţă nobilii mari şi mici, ungurii în genere.

     Violentă e şi răzbunarea. Într-o plângere lungă, românii o dezvăluie, cu scuze că s-au alăturat şi dintre ei unii, doar înşelaţi de răsculaţi cu porunca împăratului şi ameninţaţi cu arderea casei dacă nu se dau cu ei. Pretind că la venirea răsculaţilor chiar ei i-au zis judelui nobiliar Gabriel Zilay, cu puterile unite ale locuitorilor să reziste, dar el a răspuns că nu are pentru aceasta nici o poruncă. Şi-apoi curând după aceea a fugit.

     După ce un locuitor a trebuit să-i îndrume pe prădători la ductorul oraşului, acesta a trebuit să le indice curţile nobiliare, să-şi dea chiar carul propriu pentru căratul prăzilor.

     Publicată mai apoi pacea, locuitorii s-au aşezat în linişte. Dar ungurii, neţinând seama de aceasta, unde i-au putut, fie vinovaţi, fie nevinovaţi, i-au prins şi i-au adus la închisoare la Alba Iulia, unde mulţi au şi murit. Şi acum aruncându-se asupra lor, ameninţă cu pustiirea pe români, nu încetează să-i persecute, îndată ce prind pe vreunul nu-l mai duc la Alba Iulia ci la Galda ca să nu afle Comisia şi ei să-şi poată vărsa asupra lor toată furia. La începutul răscoalei unii dintre ungurii de aici îmbrăcaţi româneşte au prădat împreună cu jefuitorii cei mai mari. Dar după ce a venit ajutorul militar, în Vurpăr unii au făcut multe rele. Năvălind noaptea în casele românilor, pe sărmanele muieri le-au bătut, le-au împuns cu baionetele, după ce s-au săturat şi şi-au luat de ajuns din varza, brânza, făina lor, le-au spurcat amestecându-le cu ud, cu scârnă, ba le-a silit să le bea udul şi cu alte cruzimi inimaginabile le-au lovit. Bărbaţii, ameninţaţi de soldaţi cu moartea, toţi au fugit. Pentru asemenea excese în Galda doi au fost condamnaţi la câte o săptămână închisoare, dar apoi au fost eliberaţi nepedepsiţi, iar acum nu încetează să facă noi răutăţi. Românilor peste tot le strigă hoţi, tâlhari, i-ar mânca de vii. Când doar românii, împlinind poruncile împăratului şi purtând sarcinile militare, se socotesc oameni drepţi. Ungurii le scot mereu ochii că ei apără patria cu armele. Totuşi ei sunt cauza că acum ea a fost pustiită, căci năvălind răsculaţii au luat-o la fugă, lăsând poporul simplu la voia întâmplării, trebuiau doar să cerceteze dacă e cu adevărat poruncă împărătească pentru prădarea ţării, să poruncească împotrivirea. Ungurii şi acum, străduindu-se să pustiască pe români, zilnic umplu foi întregi cu acuzaţii împotriva lor. Sunt mereu pe capul românilor. Ungurul îndată ce e ridicat ductor, numit de ei hodnog numaidecât porunceşte românilor să-i care lemne, să-i facă garduri, să-i dea paznici zişi măciucaşi şi alte asemenea.

     Ungurii acuză pe români că şi-ar fi căutat alt împărat. Dar ei jură în faţa lui Dumnezeu, osândind asemenea minciună. Adevărul e că ei, ungurii, au vorbit şi vorbesc şi acum public că împăratul Iosif nu are nimic a le porunci, ei îşi vor pune alt împărat. Ductorii oricâte naturale sau care de cărăuşie s-ar fi dat pentru armată, n-au dat chitanţe. Cum însă sunt siguri că voia împăratului n-a fost să fie vreun neajuns în plata dării, sunt gata să ste în faţă cu toţi ductorii la orice scaun de judecată.

     Cer astfel:

     1. Ungurilor să nu li se mai îngăduie să-i supună la aşa de mari cruzimi şi osânde, căci numărul lor, al românilor, scade din zi în zi, ceea ce e şi în detrimentul slujbei împărăteşti.

     2. Ungurii să nu impună sarcini militare numai românilor, pentru că sunt săraci şi nu le mai pot purta.

     3. Pustiirea de acum a ţării, ungurul să nu o pună numai în sarcina românilor, ci mai curând a lui.

     4. Prestaţiile împărăteşti cu care ungurii i-au înşelat, ei să fie datori să le despăgubească.

     Imploră, în sfârşit, pentru ei ajutorul şi apărarea necesară.

     În acest sens se plâng şi românii din Vurpăr. Cea ce au luat au restituit, le-au plătit cu sacrificii, unii renunţând şi la cele necesare vieţii. Ungurii le-eu prădat lăzile, cămările, şi nu le restituie nimic. În timp ce ei îşi plătesc contribuţia, prestează cele de prestat, doi unguri care se asociază şi cu alţii, noaptea, femeile fiind singure, le iau pâine, carne, slănină, vin, bani, orice găsesc, necruţând nici biserica. Se roagă de siguranţă şi pace şi de bonificaţie a cărăuşilor naturalelor prestate pentru miliţie.

     Într-o altă petiţie adresată guvernului, cu data de 13 ianuarie 1785, corăbierii şi iobagii din Vurpăr şi Vinţ se plâng că ei cu lacrimi în ochi trebuie să privească cum li se pradă casele bisericile, semănăturile, vitele, cerând îndurare şi ocrotire. Solidar cu Vinţul şi Vurpărul se arată şi satul episcopal din imediata apropiere, Sibişeni. Împreună cu 40 de locuitori din Vinţ se plâng că sarcina încartiruirii şi servirea naturalelor pentru armată îi apasă peste puterile lor, încât de la răscoală încoace au trebuit să cumpere bucate de 200 florini şi nu mai pot să plătească ceea ce au luat pe datorie. Şi mai trebuie să plătească diurna comisarului strângător al porţiei şi al soldatului care-l însoţeşte. Ei ungurii, sub pretext că le-au fost prădate casele şi bunurile, refuză să  contribuie la sarcini militare, singuri românii sunt siliţi să le poarte. Ungurii le-au prădat casele în Vurpăr, năvălind noaptea, au bătut, au violat femeile, le-au răpit bani, bucate şi alte multe rele au făcut.

     Chiar dacă unii sunt arestaţi, sunt sloboziţi în scurt timp şi îşi continuă fărădelegile. În schimb românii nu sunt eliberaţi, ba sunt arestaţi zilnic mulţi nevinovaţi. Casele şi bunurile ungurilor de aici nu au fost afectate, totuşi zbiară pe toate uliţele: prădători, prădători. Românii nu le poartă ură, dacă ungurii ar vrea să se poarte înţelegători cu ei, promit să le slujească.

     Cer să se pună capăt persecuţiilor şi batjocurilor din partea ungurilor, şi ei suplicanţii să fie apăraţi.

     Satul Cetea, în frunte cu preoţii şi judele şi juraţii săi se plâng împotriva domnului lor Ştefan Szotyori, care în adunarea comitatului i-a acuzat de incendiatori, făcători de toate relele, care au chemat pe răsculaţi de le-au prădat şi le cere acum despăgubiri. Invocă în schimb, abuzurile, vexaţiunile, stoarcerile lui de ani de zile ridicându-se la peste zece mii de florini. El i-a adus la aşa deznădejde că dacă nu le vine vreo tămăduire, trebuie să-şi părăsească locurile şi sǎ fugă. El, Szotyori, a dat tot motivul izbucnirii. Ba a blestemat pe împărat, când a fost sistată conscripţia militară, ieşind din curtea comitelui, umbla călare pe uliţele Galdei răcnind - împăratul e un ticălos, hoţ, călău, care le-a luat nobililor iobagii, dar noi l-am făcut împărat, noi î-l şi depunem (destituim). Şi multe alte asemenea vorbe. Luând cu el grăniceri din Teiuş căuta cu ei pe sate pe conscriptorii iobagilor, să-i prindă.

     În acelaşi sens se plânseră la 16 ianuarie Comisiei. Îl acuză de acelaş fel de abuzuri. Când cei cu conscripţia militară, la ieşirea din curtea comitului suprem, le-a strigat: "voi românii sunteţi nişte ticăloşi şi cu împărat cu tot nişte tâlhari. Ştie despre aceasta şi Popa Ilie din Galda şi protopopul Tiron care locuieşte la mânăstirea din Maierii Albei Iulii. Ar vrea să fie chemat Szotyori să fie confruntat cu ei, dar se şi tem că el aflând cine sunt trimişii sătenilor, să nu-i arunce la închisoare sau altfel să-i maltrateze.

     Popa Iosif Cutean, preotul unit din Henig se plânge de colegiul reformat din Aiud, pentru că deşi el e libertin şi manumissus, de trei ani îl tratează ca iobag”.

     Aceste plângeri (sunt mai multe), au fost cercetate de distinsul şi eruditul profesor David Prodan care a studiat materialul original al Comisiei scris în limba germană şi datat 10 ian. 1785, fiind redactat de chirurgul din Vinţ (per Chyrzirgum Alvincezensem) şi două copii, precum şi două versiuni latine. Semnaţi la sfârşit; Purcar Chileman, Vintilă Toma, Romoşan Iosif, Nicolaie Purcar, Arh. Comisiei, I, 66-74, 538-545, 546-552, III, 416-421.

     Extrase.din David Prodan Răscoala lui Horia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1979. 

Cornel NEMEŞ