Nu există democraţie fără
adevăr
În
perioada recentă atât din punct de vedere etnodemografic (componenţa
etnică), cât şi din punct de vedere sociolingvistic (situaţia
lingvistică şi funcţionarea limbii) populaţia românofonă
deţine locul 3 între toate grupurile etnice sau lingvistice din
Ucraina, fiind întrecuţi doar de ucrainofoni şi ucraineni,
rusofoni şi ruşi.
Bazându-se
pe statistica oficială, care, după
tradiţia sovietică împărţeşte populaţia românofonă în „români” şi „moldoveni”, unii
„politicieni” mai încearcă
încă să contesteze acest lucru. Care ar fi, totuşi,
realitatea?
Acum
8 ani am întreprins o cercetare a rezultatelor recensământului din
1989 şi a dinamicii componenţei naţionale din Ucraina
pentru a prognoza rezultatele unui nou recensământ din Ucraina
independentă.
Am
studiat dinamica componenţei naţionale
a populaţiei Ucrainei prin prisma rezultatelor recensămintelor
oficiale din anii puterii sovietice – 1926, 1959, 1970, 1979, 1989, am
calculat rata creşterii anuale pe etnii, am analizat migraţia
anuală dintre Ucraina şi fostele republici ale URSS
pentru trei ani consecutivi (1992, 1993, 1994), aflând tendinţele
sporului natural ale principalelor etnii, am studiat repartizarea
tineretului (15-29 ani) după naţionalităţi,
ajungând la următoarele cocluzii:
Statistica ucraineană oficială împărţeste populaţia
românofonă în „români” şi „moldoveni”.
La
recensământul din 1989 populaţia românofonă
atingea cifra de 459.350 persoane10
(324.525 „moldoveni” şi 134.825 „români”),
ocupând locul al patrulea după ucraineni (37.419.053), ruşi
(11.355.582) şi evrei (486.326), plasându-i pe locul cinci pe bieloruşi (440.326).
Menţionam
că la recensământul din 1959 populaţia vorbitoare a
limbii lui Eminescu era mai puţin numeroasă. Însă,
blagoslovită de Dumnezeu şi iertată prin jertfele deportărilor
şi masacrelor, populaţia românofonă, în pofida
asimilărilor masive din Transnistria şi, mai ales, din regiunile
de dincolo de Bug, în Bucovina, Herţa, nordul Maramureşului
istoric, nordul şi sudul Basarabiei a început să sporească,
ajungând să ocupe locul trei în Ucraina.
Având
în vedere creşterea anuală în ultimii 20 de ani la populaţia
românofonă de 3,6 mii, am constatat,
că ea în anul 1996 atingea deja cifra de peste o jumătate
de milion.
Dacă
populaţia matură, conform datelor recensământului
din 1989, consituia 0,9% din
populaţia Ucrainei(mai puţin de 0,3% – românii şi
0,6% – moldovenii), atunci tineretul românofon constituia peste
1% (mai
mult de 0,3% la români şi 0,7% - la moldoveni)
din tineretul ţării, şi se observa o pronunţată
tendinţă a creşterii numerice a acestuia.
Constatând că persoanele declarate „români” locuiesc,
în genere, pe vatra strămoşească, ele nu erau dispuse
să imigreze. Paralel, am semnalat că, în una şi aceeaşi
perioadă de timp (1992-1994) în Ucraina au sosit 16.913
şi au plecat 14.154 „moldoveni”, soldul fiind de +2.759.
Cum
reieşea din analiza efectută, în 1996 populaţia
românofonă din Ucraina se situa deja pe locul trei (separat:
moldovenii – pe locul 5, iar românii – 9), întrecându-i pe evrei
(circa 260-270 mii), pe bieloruşi (448-450 mii)
şi fiind departe de populaţia tătarofonă (353 mii).
Menţionam
că, „începând cu anul 1994, în Ucraina veneau deja mai puţine
persoane decât plecau, iar populaţia Ucrainei scădea
numeric destul de simţitor”.
În final ajunsesem la concluzia: „Câţi vom fi români în
statisticile oficiale la următorul recensământ depinde de
fiecare dintre noi. Sunt convins, însă, că numărul
nostru va fi oficial de o jumătate de milion, deşi suntem
mai mulţi, că vom fi recunoscuţi drept a treia etnie
din acest stat şi ca populaţie autohtonă în
regiunile în care locuim compact”.
În calitate de întroducere în temă, vom prezenta sinteza
acestui material, publicat integral în Almanahul cultural-literar al românilor
nord-bucovineni „Ţara fagilor”11,
ediţia anului 1996.
NOTE
10.
Aici şi în continuare
ne vom baza doar pe cifrile oficiale colectate pe parcursul ultimilor
15 ani din diferite „surse cu acces iber” – Statistică
oficială, Internet, studii ştiinţifice etc.
|
|