România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

1.2. A TREIA ETNIE DIN UCRAINA:

 Zece ani de independenţă statală (2001)

  La 5 decembrie 2001 (la 10 ani de la proclamarea independenţei Ucrainei), cu 3 luni înainte de alegerile parlamentare şi locale, a avut loc primul recensământ ucrainean. Şi după „o prelucrare ştiinţifică” (care a durat mai bine de un an) au fost anunţate rezultatele preliminare ale acestui recensământ.

Recensământul populaţiei Ucrainei semnala la 5 decembrie 2001 următorul tablou: 48 milioane 457 mii – populaţia totală, 48 milioane 241 mii – populaţia permanentă şi 47 milioane 950 mii – cetăţeni ai Ucrainei. Este de remarcat că spre sfârşitul puterii sovietice pe teritoriul Ucrainei locuiau 51.452.026 de oameni.

Se putea constata că în 12 ani (de la ultimul recensământ sovietic) populaţia Ucrainei a scăzut cu 3,2 milioane de persoane sau cu 6,24% (!).

În ciuda masacrelor, deportărilor masive, războiului şi altor greutăţi populaţia Ucrainei în perioada sovietică era într-o creştere permanentă.

 Până la război, în anul  1926 în Ucraina locuiau 29.019.747 persoane, după cel de-al 2 război mondial: în 195941.869.046 persoane, în 197047.126.517 (o creştere de 5.257.471 persoane sau 12,55%), în 197949.609.333  (o creştere de 2.482.816 persoane sau 5,3%) şi 198951.452.026 persoane (o crştere de 1.842.693 persoane sau 3,7%).

În perioada independenţei Ucrainei populaţia ţării deja a scăzut cu peste 3 milioane 211 mii persoane sau cu 6,24% şi a ajuns la nivelul anilor 70!

În anii postbelici rezultatele recensămintelor ficsau micşorarea permanentă a cotei ucrainenilor din totalitatea populaţiei Ucrainei: 1959 – 76,8%, 1970 – 74,9%, 1989 – 72,7%; şi creşterea cotei ruşilor: 1959 – 16,9%, 1970 – 19,4%, 1989 –22,1%. În scimb, după 12 ani de la ultimul recensământ şi 10 de independenţă a Ucrainei, a scăzut cu 26,6% deja numărul ruşilor, constituind, azi, doar 17,3% din populaţia Ucrainei, iar numărul ucrainenilor a crescut, cota cărora a atins 77,8% din populaţia ţării.

Am mai constatat că în 2001 în Ucraina erau atestaţi 22 milioane 316 mii sau 46,3% bărbaţi şi 25 milioane 925 mii sau 53,7% - femei – cu 3,6 milioane mai mult decât bărbaţi.

Acest fenomen presupune că multe dintre femei erau predispuse sau să emigreze spre Occidend, căutându-şi nu numai de muncă, dar şi posibilitatea de aşi înjgeba o familie, altele se căsătoreau cu bărbaţi, imigranţi în Ucraina din zone mai sărace în căutarea unui câştig, sau plecau în aceea parte a Ucrainei, unde cota bărbaţilor era mai mare. Acest fenomen duce la creşterea numărului familiilor mixte - în care, de regulă, copiii sunt educaţi, cel mai des, în limba mamei, iar când aceasta coincide cu limba de stat (în majoritatea cazurilor familiilor mixte este evident că majoritatea femeilor sunt de origine ucraineană) numărul şi cota populaţiei majoritare creşte considerabil.

În afară de cifrele semnalate în tabelul 5, la 5 decembrie 2001 în Ucraina au mai fost atestaţi: 8.844 de turci, 6.575 arabi, 5.079 osetini, 4.712 udmurţi, 4.349 lezghini, 4.255 tadjici, 4.253 başchiri, 4.130  mariiţi, 3.850 vietnamezi, 3.709 turcmeni, 3.308 albanezi, 3.143 asirieni, 2.887 ceceni, 2.868 estonieni, 2.088 curzi, 1.610 darghini, 1.545 comi, 1.522 careli, 1.496 avari, 1.483 – indieni şi pachistaneji, 1.458 abhazieni, 1.196 caraimi, 1.165 comi-permiaci, 1.128 chirgiji, 1.019 lacţi, 1.008 afgani, 977 tabasarani, 965 spanioli, 959 orochi, 812 ijori, 768 filandezi, 718 cumâchi, 709 americani, 623 sârbi, 592 udini, 584 nivhi, 420 italieni, 419 perşi, 406 crâmceaci.

Reprezentanţii a încă 64 de naţionalităţi numărau între 6 şi 400 de persoane. Încă 3.228 de persoane aparţineau naţionalităţilor numărul cărora nu depăşeau 5 persoane.

În acelaşi timp, din populaţia totală de 48.240.902 de persoane -188.639 (!) sau 0,39% din populaţia Ucrainei, din diferite motive, nu au indicat naţionalitatea.

Conform rezultatelor recensământului din 5 decembrie 2001, pentru prima dată au cunoscut o discreştere (din motive de asimilare, spor natural negativ sau reîntoarcere în patria istorică din imediata apropiere cu Ucraina) – ruşii, bieloruşii, bulgarii, ungurii şi nemţii (germanii).

Cel mai considerabil a scăzut numărul ruşilor – în 12 ani el a scăzut cu 3.021.441 persoane sau cu 26,6% de la 11.355.582 în 1989 la 8.334.141 – în 2001. Acest fenomen poate are câteva pricini: stabilizarea economică în Rusia şi emigrarea în masă a ruşilor în Rusia după prăbuşirea URSS-ului, asimilarea multor ruşi după dispariţia din paşapoarte a “naţionalităţii”, conformismul unor persoane. Totuşi scăderea numerică într-o aşa proporţie ne pare, totuşi, exagerată.

A scăzut numărul bieloruşilor de la 440.045 la 275.763, adică cu 164.282 persoane sau cu 37,3% – parţial prin emigrări, parţial prin scăderea sporului natural, dar şi prin asimilare - inexistenţa şcolilor cu instruire în limba maternă şi-a spus cuvântul.

Bulgarii, majoritatea cărora locuieşte la sate şi nu erau predispuşi să emigreze, au scăzut numeric de la 233.800 la 204.564, adică cu 29.226 persoane sau cu 12,5%, în special, datorită scăderii sporului natural şi, desigur, asimilării. Char şi în regiunea Odesa, unde locuiesc tradiţional compact, numărul lor a scăzut de la 166 mii la 150,6 mii – cu 15,4 mii sau cu 9,3%. Ziarul “Roden Krai”, gimnaziul din Bolgrad şi studierea limbii materne doar în calitate de obiect sau facultativ nu pot ţine piept asimilării.

     

Dinamica componenţei naţionale a populaţiei Ucrainei

(Statistica oficială)15

Tabelul 5

 

 

Pe naţio-nalităţile principale

Recensămintele

1926*

1959

1970

1979

1989

2001

Teritoriul de atunci

Teritoriul actual (mii)

1.

Ucraineni

23.218.860

28.625,6

32.158.493

35.283.857

36.488.951

37.419.053

37.541.693

2.

Ruşi

2.677.166

3.164,8

7.090.813

9.126.331

10.471.602

11.355.582

8.334.141

3.

Bieloruşi

75.842

85,7

290.890

385.847

406.098

440.045

275.763

4.

Moldoveni*

257.794

Vezi împreună cu românii**

241.650

265.902

293.576

324.525

258.619

5.

Tătari din Crimeea*

185,0

0

3.554

6.636

46.807

248.193

6.

Bulgari

92.078

223,1

219.409

234.390

238.217

233.800

204.600

7.

Unguri

869

124,3

149.229

157.731

164.373

163.111

156.566

8.

Români*

1.530

454,4**

100.863

112.141

121.795

134.825

150.989

9.

Poloni

476.435

2.193,8

363.297

295.107

258.309

219.179

144.130

10

Evrei 

1.574.391

2.491,9

840.311

755.993

632.610

486.326

103.591

11

Armeni

10.631

21,1

28.024

33.439

38.646

54.200

99.894

12

Greci

104.666

120,7

104.359

106.909

104.097

98.594

91.548

13

Tătari

22.281

22,3

61.527

72.658

83.906

86.875

73.304

14

Ţigani

13.578

30,0

22.515

30.091

38.646

34.411

47.919

47.587

15

Azeri

0

0

6.680

10.769

17.235

36.961

45.176

16

Georgieni

1.260

1,3

11.574

14.650

16.301

23.540

34.199

17

Nemţi*

393.924

624,9

0

29.871

34.139

37.849

33.302

18

Găgăuzi

0

22,1

23.530

26.464

29.398

31.967

31.923

20

Coreeni

104

0,1

0

4.480

6.061

8.669

12.711

21

Uzbeci

0

0

8.472

10.563

9.862

20.333

12.353

22

Ciuvaşi

905

1,0

8.925

13.610

16.456

20.395

10.593

23.

Mordvini

1.171

1,2

11.379

14.692

16.545

19.322

9.331

24

Lituaniei

6.879

6,8

8.906

10.715

9.658

11.278

7.207

25.

Slovaci

186

Împreună:

84,2

13.991

10.204

8.774

7.943

6.397

26.

Cehi

15.905

14.539

12.073

10.589

9.122

5.917

27.

Kazahi

0

0

4.694

7.555

7.171

10.505

5.526

28.

Letoni

9.129

9,8

6.919

7.421

7.167

7.142

5.079

        Ungurii, deşi au un Insitut pedagogic maghear la Beregovo, 1 gimnaziu, 6 licee, 68 de şcoli cu predare în limba magheară cu 17.342 de elevi şi 30 mixte cu 8.914 elevi ce studiază limba maternă ca obiect şi 1.568 - falcutativ, grupuri naţionale la instituţiile de învăţământ şi multe organizaţii naţionale active în Transcarpatia, unde locuiesc compact, au cunoscut şi ei o scădere numerică de la 163.111 - la 156.566, adică cu 6.545 persoane sau 4.01% faţă de 1989. Chiar şi în Transcarpatia au scăzut de la 156 mii la 151,5 mii – cu 4,5 mii persoane sau 0,25%. Cauza principală – emigrarea în Ungaria şi, mai puţin, sporul natural scăzut (tendinţă observată încă din 1989).

Nemţii au scăzut numeric de la 37.849 la 33.302 – cu 4.547 persoane sau cu 12,0%. Cauza principală – emigrarea în Germania şi, parţial, asimilarea.

Datorută emigrărilor în patria istorica şi scăderii sporului natural s-a menţinut tendinţa scăderii numerice la slovaci, cehi şi letoni.

Numărul cehilor a scăzut faţă de 1989 de la 9.122 la 5.917  - cu 3.205 persoane sau cu 35,13%.

Numărul letonilor a scăzut de la 7.142 la 5.079cu 2.063 persoane sau 20,89%.

Numărul slovacilor a scăzut de la 7.943 la 6.397, adică cu 1.546 persoane sau cu 19,46% (numărul ceva mai scăzut a emigrării slovacilor se lămureşte prin faptul, că slovacii locuiesc într-o zonă compactă (3 sate în zona satului Storojniţa lângă oraşul Ujgorod) din regiunea Transcarpatică din imediata apropiere cu Slovacia şi duc o excelentă viaţă culturală ).

A scăzut considerabil şi numărul lituanienilor de la 11.278 la 7.207, adică cu 4.071 persoane sau 36,1%.

Datorită emigraţiei în patria istorică a scăzut considerabil numărul uzbecilor, ciuvaşilor, mordvinilor, kazahilor etc.

Numărul uzbecilor a scăzut de la 20.333 la 12.353, adică cu 7.622 persoane sau cu 37,49%, a ciuvaşilor – de la 20.395 la 10.593, adică cu 9.802 persoane sau cu 48,06%, a mordvinilor – de la 19.322 la 9.331, adică cu 9.991 persoane sau cu 51,7%, a kazahilor - de la 10.505 la 5.526, aică cu 4.979 persoane sau cu 47,4% ş.a.m.d. 

S-a micşorat puţin din punct de vedere numeric, dar nu şi procentual numărul grecilor din regiunea Doneţk  (zona oraşului Mariupol), găgăuzilor (regiunea Odesa – zona basarabeană) şi a ţiganilor (Transcarpatia şi Odesa), care locuiec tradiţional compact – acest lucru, în general, coincide cu proporţiile de micşorare a numărului populaţiei din Ucraina.

Numărul grecilor a scăzut cu 7.046 sau 7,2% şi era de 91.548 persoane (ca şi în 1989 ei constituiau 0,2% din populaţia Ucrainei). La greci s-a păstrat tendinţa descreşterii neînsemnate: în 1970 – 106.909, 1979 – 104.097, 1989 –98.594, 2001 – 91.548 persoane şi, cu tooate că doar 6,4% dintre greci au recunoscut în calitate de limbă maternă greaca, alături de faptul că 88,5% de greci au recunoscut drept maternă limba rusă şi doar 4,8% ucraineana, şi este destul de paradoxal, dar asimilările n-au avut aşa un efect ca la poloni datorită confesiunii greco-orienale. Este de remarcat şi faptul, că în ultimul timp, şi-au ameliorat activitatea şi societăţile greceşti, s-au intesificat legăturile cu Grecia, iar la Mariupol a fost construit şi deschis un Centru cultural grecesc cu o activitate şi logistică excepţională.

Numărul găgăuzilor s-a micşorat doar cu 42 de persoane  şi a atins cifra de 31.923 persoane, cunoscând un spor natural în zona locuirii tradiţionale din partea basarabeană a regiunii Odesa ridicâduse de la 27 mii persoane în 1989 la 27.617 sau cu 2,22% în 2001.

Numărul ţiganilor (romilor) a scăzut doar cu 332 persoane sau cu 0,7% - de la 47.919 în 1989 la 47.587 în 2001. Inexistenţa şcolilor nu a adus la asimilări masive doar datorită locuirii compacte la găgăuzi şi “în tabere” la romi.   

        Datorită emigrărilor a scăzut numărul reprezentanţilor popoarele musulmane asiatice (de exemplu, numai numărul tătarilor din Kazani a scăzut de la 86.875 în 1989 la 73.304 în 2001 – cu 13.571 persoane sau cu 15,6%).

S-a menţinut tendinţa de asimilare masivă la poloni.  Numărul poplonilor a scăzut cu 75.049 persoane sau cu 34,25%, iar asimilarea lingvistică continuă – doar 12,9% dintre persoanele care s-au declarat poloni au recunoscut în calitate de limbă maternă polona. Insuficienţa de şcoli cu predare în limba maternă, a adus la situaţia, când mulţi tineri etnici poloni, mai ales la oraşe, deşi înţeleg limba buneiilor, cu părinţii vorbind doar ucraineana, au fost predispuşi într-o proporţie de 34,2%să se declare ca fiind ucraineni.

S-a păstrat tendinţa de a părăsi teritoriul Ucrainei – la evrei. Acest proces l-am prevăzut în 1996, unicul lucru, pe care îl puteam spune atunci cu cercitudine, era faptul că pe atunci în Ucraina mai erau încă circa 260-280 mii de evrei, majoritatea cărora era predispusă să emigreze. Luând în cosideraţie agravarea situaţiei ecomomice în Ucraina din acea perioadă, precum şi descreşterea cotei tineretului evreesc (dacă cota populaţiei mature evreeşti atigea în 1989 0,9% din populaţia Ucrainei, atunci cota tineretului, care şi aşa era predispus să emigreze în masă, era doar de 0,5%), anul  2001 trebuiau să înregistreze doar 130-150 mii de evrei (erata de circa 25-30.000 persoane poate fi lămurită prin faptul că evreii au emigrat şi mai masiv, iar cei rămaşi în Ucraina mai ales în regiunile occidentale, unde se observă cazuri de antisemitism, precum şi evreii, care tind la o carieră politică (cum au făcut-o mulţi parlamentari), în mod conştient s-au declarat ucraineni.

Au revenit masiv din locurile deportării (mai ales din Uzbekistan) în Ucraina Tătarii din Crimeea. Bazându-ne pe datele Mendjlisului tătarilor din Crimeea, constatam în 1996, că numai în perioada 1992-1994 au părăsit Ucraina şi au plecat în statele CSI circa 10 mii de tătari. Luând în consideraţie acest fapt, presupuneam că atunci (1996) în Ucraina locuiau circa 276 mii (270 mii în Crimeea, 5,7 mii în regiunea Herson si 1,6 mii în regiunea Zaporojie) de tătari. În realitate după 1996 mulţi tătari încă nu primiseră cetăţenia Ucrainei şi au reemigrat în alte părţi – aşa, din 5,7 mii de crâmotătari din Herson în 2001 au rămas doar 2 mii, în Crimea locuiau permanent doar 243.400 din cei 248.193 de tătari din Crimeea ce se aflau în Ucraina la 5 decembrie 2001. Putem, totuşi, confirma că numărul tătarilor din Crimeea va fi într-o creştere permanentă deoarece natalitatea la ei este destul deînaltă, iar tătarii nu sunt predispuşi să se asimileze nici din punct de vedere lingvistic, nici confesional. Suntem convinşi, că după următorul recensământ numărul tătarilor din Crimeea va depăşi numărul bieloruşilor, trecând de pe poziţia 5 pe poziţa 4 în Ucraina.

S-a menţinut tendinţa creşterii numerice atât la popoarele autohtone – ucrainenii şi românii, cât şi la coreeni şi la popoarele caucaziene (fugind de conflictele militare şi criza economică din zonă) – armeni, azeri şi georgieni.

Numărul ucrainenilor a crescut datorită persoanelor asimilate, în primul rând, datorită   reprezentanţilor popoarelor slave (ruşi, bieloruşi, poloni, bulgari)  şi a revenirii la naţiunea lui Taras Şevcenko a multor persoane, care în perioada sovietcă se declarau ruşi.

Totuşi, numărul ucrainenilor, cu toate eforturile de ucrainizare din partea puterii, a crescut de la 37.419.053 16 în 1989 doar la 37.541.693 în 2001, adică cu 122.640 sau cu 0,33% (a se compara cu ultimul “deceniu sovietic”: din 1979 până în 1989 numărul ucrainenilor crescuse cu  930.138 persoane sau 2,55%).

Numărul coreenilor a crescut datorită sporului natural foarte ridicat şi imigrărilor. Aşa numărul lor a crescut de la 8.669 în 1989 la 12.771 la 5 decembrie 2001, adică a crescut cu 4.042 persoane sau 46,63%.

S-a păstrat şi tendinţa de a imigra în Ucraina a persoanelor din zona caucaziană de conflicte interetnice.

Aşa, numărul armenilor a crescut de la 54.200 în 1989 la 99.894 în 2001, adică cu 45.694 persoane sau cu 84,3% (!).

Numărul azerilor a crescut cu 8.215   persoane sau cu 22,3% (!) de la 36.967 în 1989 la 45.176 în 2001.

A crescut şi numărul georgienilor (gruzinilor) de la 23.540 la 34.199 persoane, adică cu 10.659 persoane sau 45,3% (!).

Această tendinţă s-a menţinut la transcaucazieni şi după anul 2001.

De asemenea a crescut numărul imigranţilor ilegali, mai ales din Afganistan, China, India, Pakistan etc.

Referitor la persoanele care s-au declarat români – procesul creşterii numerice era prevăzut.

În componenţa Ucrainei românii autohtoni, de acestă dată, au nimerit ca o urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop şi a celui de-al 2 război mondial cu toate consecinţele lor, iar primul recensământ sovietic de pe aceste teritorii (nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Maramureşul istoric, nordul şi sudul Basarabiei) în care figurau ca “români” a fost cel din 1959, care a urmat după încheerea genocidului stalinist  şi care a semnalat doar 100.863 de români propriu-zişi – supravieţuitori după “o furtună nemaipomenită NKVD-KGB-istă” de deportări în masă şi persecutări în rândurile populaţiei civile. În schimb, numai după 9 ani (la 1970) românii au cunoscut o creştere numerică de 11.782 persoane sau 11,7%, în următorii 10 – o creştere de 9.654 sau 8,6%  şi a atins cifra de 112.141 persoane. Anii 1979-1989 au semnalat o creştere numerică de 13.030 persoane sau cu 10,7%, numărul românilor ridicându-se de la 121.795 persoane în 1979 la cifra de 134.825 în 1989.

Şi această în ciuda faptului că în raionul Noua Suliţa şi fostul raion rural Cernăuţi românii “erau îndemnaţi să se înscrie moldoveni”, iar în mai multe foste sate româneşti din Bucovina (Costeşti, Sinăuţii pe Ceremuş, Cabana (Iasenea), Bobeşti, Mihalcea etc.) aproape definitiv s-a încheiat procesul de asimilare.

Pentru cei 30 de ani de la 1959 până la ultimul recensământ sovietic din 1989  media creşterii anuale a populaţiei româneşti din Ucraina era de circa 1.132 persoane17, iar până la 2001ar fi trebuit să crească cel puţin cu 13.585 şi să atingă cifra de 148,5 mii persoane.

Recensământul din 5 decembrie 2001 ridica cifra românilor la 150.989 persoane - prognoza anului 1996  referitor la persoanele declarate ca fiind români (circa 149 mii) confirma obiectivitatea cercetării.

Majoritatea persoanelor ce s-au declarat români locuiau în regiunea Cernăuţi, unde a fost înregistrat un spor de 14.238 persoane sau de 14,2%, atingând în 2001 cifra de 114.555 persoane, şi în Transcarpatia, unde au crescut numeric cu 2.667 sau cu 9,05% şi au atins cifra de 32.152 persoane.

Cei ce se considerau români întotdeauna nu erau preadispuşi să se asimileze.

Creşterea numerică ceva mai pronunţată a românilor din regiunea Cernăuţi se datora şi faptului că unii conaţionali de-ai noştri, datorită activităţii social-politice şi culturale din ultimii 12 ani a ONG-urilor non-conformiste româneşti din zonă, dar şi a campaniei de explicare18, duse de către acestea din urmă în mijlocul conaţionalilor, care înainte au fost trecuţi la “moldoveni”, mai ales în zona bucovineană a regiunii, au revenit la denumirea firească de “român”. Peste 4.300 de confraţi care s-au declarat români îşi făceau serviciul militar, erau la stidii sau  locuiau în alte părţi (mai ales în Odesa, Kiev şi Doneţk).


15. În anul 1926 Crimea, Transcarpatia, Ucraina apuseană (Galiţia şi Volyn), nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei nu erau în componenţa Ucrainei. Vezi: V.L. Naulko. Etnicinâi sclad naselennea Ucrainsicoi RSR. – Kîiv: Naucova dumca, 1965. – în ucraineană. La 1959 toţi nemţii şi tătarii din Crimeea deja erau deportaţi de pe teritoriul actual al Ucrainei (au mai fost deportaţi armenii, nemţii şi bulgarii din Crimeea, deportări au avut loc şi în rândurile ucrinenilor, polonilor, ungurilor şi, biniînţeles – a românilor). Statistica oficială ucraineană continuă să ne despartă în “români” şi “moldoveni”: maramureşenii, bucovinenii şi regăţenii herţeni – sunt trecuţi la „români”, iar basarabenii şi transnistrenii – la „moldoveni”;  în acelaşi timp, rutenii („rusinii”), alături de huţani, boici, lemci etc. – la ucraineni. În 1937-1938 1.496 din cele 1.530 persoane (care s-au declarat români la recensământul din 1926) au fost represate...

16. Inclusiv 21,4 mii huţani (huţuli), 10,2 mii ruteni (rusini), 672 – lemchi, 131 – boichi, 22 – litvini, 9 – polişciuci etc.

17. Sa luat în consideraţie soldul migraţiei, asimilările inevidabile, sporul natural şi faptul că în 1989 cota populaţiei mature româneşti era de mai puţin de 0,3% din populaţia Ucrainei, iar cea a tineretului – mai mare de 0,3% din populaţia tânără a Ucrainei – cifre reconfirmate oficial şi în 1995.

18. Vezi, de exemplu: Dr. Ion Popescu. „SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM!”// Arcaşul. – Anul VII. – Nr.7 (173). – Cernăuţi. - August, 2001. – P. 2 - 6.