România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bătăliile din Defileul Arieşului

-         septembrie 1944 –

“Pe aici nu se intră!”

Anul 2004 a constituit pentru albaiulieni prilejul de a participa la multe manifestaţii cultural patriotice organizate de: Societatea “Avram Iancu”, Fundaţia “Decembrie 1918 Pentru Unitatea şi Integritatea României”, “Astra”” şi “Cultul Eroilor”.

În 19 septembrie 2004 am participat, ca invitat al Societăţii “Avram Iancu” şi al Primăriei din Sălciua, la una din frumoasele manifestări de suflet pe care le dedică moţii martirilor şi eroilor.

Pentru a înţelege de ce avem, noi românii, aşa de mulţi martiri şi eroi să-l cităm pe Constantin Rădulescu - Motru, care spunea în 1939 că: “Românul este brav, dar nu are spirit războinic. A avea spirit razboinic însemnează a pregăti cu grijă înarmarea în timp de pace, şi mai ales însemnează a prevedea atacurile duşmanilor; ceea ce românul nu face. Românul nu pregăteşte războiul, ci numai îl înfruntă cu bravură”.  

Sub o formă sau alta, istoria se repetă. În Revoluţia românilor de la 1848-1849, în faţa armatei maghiare, care încerca să pătrundă de la Turda pe Valea Arieşului în Ţara Moţilor, a străjuit prefectul Simion Balint cu trupa sa desculţă şi flămândă, şi care avea în suflet deviza nedeclarată, dar înfăptuită că: “Pe aici nu se intră” - şi nu s-a intrat.

Anul 1944 avea să pună la încercare bravura altei generaţii de moţi, trăitori în vestita lor ţară. Şi această generaţie a repatat faptele de eroism ale străbunilor că: “Pe aici nu se intră!”.

Am surprins multe momente foto. Cu regret trebuie, să spun că lipsa spaţiului mă determină să le dau la tipar pe cele care prezintă esenţa festivităţilor: Învăţătorul-general, Enea Ludovic Todea, surprins în Defileul Arieşului, adică la locul faptelor sale, unde se întorcea după 60 de ani; Generalul de strajă la monumentul din Sălciua de Sus şi participanţi la festivităţi.

Prof. Ilie Furduiu

 Au cuvânt sălciuanii

Mai întâi scriitorul Valer Gligan lângă manument, apoi generalul Enea Ludovic Todea.

 

Stimaţi oaspeţi, dragi consăteni

 Dacă în anii de foc ai războiului satele noastre au fost lipsite de bărbaţi vrednici pentru muncă, în vara şi în toamna lui 44 au simţit fiorul bătăliilor şi bătrânii, femeile, copiii, cei care rămăseseră să ducă greul acestor locuri dintotdeauna bântuite de nevoi şi contopite de griji. Au trecut peste ei ruşii, în calitate de aliaţi, după logodna de la 23 august. Aceştia, aici n-au făcut victime, le-au prădat oamenilor numai lanurile de porumb folosite adăpost cailor când pe deasupra munţilor noştrii treceau avioanele nemţilor în retragere. Erau lacomi pe obiectele de valoare, pe mâncare băutură şi femei. Nemţii şi ungurii, însă, au fost de temut. Ei prezentau pericolul cel mare. Nu întâmplător, în zilele de foc ale acelui început de toamnă, când cele două armate îşi puseseră în gând să calce în picioare Apusenii, oamenii locului au ripostat energic.

Sufletul forţelor de apărare a intrării pe Valea Arieşului dinspre răsărit, au fost puţini dascăli aflaţi la acea dată prin satele de pe cursul de mijloc al râului, printre care s-au remarcat învăţătorii Enea-Ludovic, Vasile Tătar, Gheorghe Ţaica camandanţi ai subunităţilor fixe, în care se înrolaseră localnicii rămaşi nemobilizaţi în marile unităţi participante la război şi cei întorşi mai devreme de pe front.

Luptătorii satelor noastre s-au confruntat cu inamicul îndată ce armatele lui s-au infiltrat între munţi, însă lovitura decisivă i-au dat-o în stâmtoarea Hurducatelor, la porţile de stâncă ale comunei noastre. Cei mai vârstnici locuitori ai aceste aşezări, care pe atunci eram copii, ne mai amintim cum zile la rând au lătrat mitralierele pe la culmi, în codri, puştile au răpăit neîncetat, tunurile au bubuit în adâncuri de văi, iar păsările cerului, cu aripi de aluminiu şi cu ciocuri de oţel au semănat ghiulele grele, trecând în stoluri peste munţi. Scânteiau cremenele sub miile de amnare scăpate fierbinţi din ţevile armelor şi lanţuri de foc se împleteau în strâmtori, încolăcindu-se ca şerpii în jurul tulpinilor de carpeni şi goruni, mistuind în flăcări mai cu seamă brazii cei falnici. Oftau dealurile şi văile gemeau sub puterea exploziilor, munţii se cutremurau din temelii şi crângurile din temelii şi crângurile tuşeau sub negura de fum, în vreme ce codrii nu mai biruiau să poarte vuietul năvalnic, pornit din pieptul luptătorilor, din ţeava de puşcă şi din gură de tun. S-au umezit stâncile cu sudoarea de pe frunţile oştenilor, iarba murise sub încălţămintele lor, copacii se prăvăliseră ciungiţi şi arşi, în vreme ce apele Arieşului căpătaseră culoarea sângelui. S-a întunecat văzduhul de atâta prăpăd, norii s-au aplecat înduioşaţi peste munţi, lăcrimând cuprinşi de jale. Izvoarele s-au tulburat în adâncuri şi pâraiele s-au revărsat mânioase, spălând în clăbuci urmele morţii.

În trecerea lui pe aici, războiul a lăsat văduve, copii orfani, părinţi îndoliaţi. Ca să mai facă rău şi după ce s-a stins dincolo de hotare, a mai lăsat arme, cartuşe, grenade, proiectile neexplodate lângă tot răzorul, obiecte de joacă pentru copii, în rândul cărora au fost şi victime.

De atunci au trecut, pe nesimţite, şaizeci de ani. Multe din rănile războiului s-au vindecat, altele, cicatrizate, nu mai dor atât de tare. Se vorbeşte tot mai rar prin satele noastre de câte năpaste a pus războiul în casele oamenilor. Cei mai vârstnici au început să uite, tinerii n-au de unde şti prin câte au trecut bătrânii lor, unii nici nu vor să afle. Într-un anumit fel, au dreptate, războiul este o gravă eroare politică, e ceva ce nu foloseşte nimănui. Ar trebui să se ştie că pacea, liniştea, libertatea se mai pot dobândi şi în alt fel, nu numai prin violenţă, prin distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Mi-ar place să cred că, cei care au organizat această manifestare s-au gândit şi la acest amănunt, la fel de important ca şi datoria de a cinsti din când în când memoria eroilor, în cazul nostru, a celor care au căzut în confruntările de pe Valea Arieşului, dar şi a celor răpuşi în bătăliile purtate dincolo de munţi, ori dincolo de graniţele României, în prima şi în a doua bătaie, vreo 150 la număr din întreagă comuna, bărbaţi în puterea vârstei , care s-au dus în floarea vieţii la cele veşnice, fără să aibă loc de odihnă sub brazda cimitirelor noastre. Cele două monumente, unul ridicat din chiar pietrele folosite ca stavilă de netrecut în calea duşmanului în strâmtoarea de la Hurducate, sunt semne care le vor duce amintirea din veac în veac. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace!

Sălciua, 19.09.2004

Valer Gligan

 

 

Bătăliile generaţiei mele

  Mulţumesc Societăţii cultural - patriotice “Avram Iancu” care prin preşedintele său Dl. profesor Victor Bercea, moţ din Vidolm, mi-a dat ocazia să-mi reamintesc şi să vă ţin conştiinţa trează şi patriotică la împlinirea a 60 de ani de la luptele purtate pe aceste meleaguri, împotriva invadatorilor horthyşti, care au pătruns pe Valea Arieşului, pentru a ocupa, a prăda, a se răzbuna pe oameni neînarmaţi, bătrâni, copii, femei din satele neînfrânate, moţeşti. Mă număr printre puţinii care prin viu grai şi trăire, la faţa locului, vă pot povesti exact cum s-au petrecut şi-a derulat aceste zile fierbinţi de spaimă, emoţii şi mare eroism ale sălciuanilor neînarmaţi şi nepregătiţi să lupte cu un duşman superior numeric şi înarmat cu tehnică modernă, bine instruit, apărut fără veste.

În urma actului de la 23 august 1944, când tânărul rege Mihai a dispus întoarcerea armelor noastre împotriva armatei germano - maghiare, am fost expuşi pericolului de a fi ocupaţi, suferind pierderi şi distrugeri mari.

Ne soseau veşti triste, care ne înspăimântau deoarece Sălciua noastră era ameninţată direct, noi fiind aşezaţi pe şoseaua principală de pătrundere în inima Munţilor Apuseni Turda - Câmpeni - Abrud.

Că eram înconjuraţi din toate părţile am aflat de la prieteni şi oameni de suflet. Anca Sabin - Turda ne-a spus că Turda e ocupată, având loc lupte şi mai departe. Divizia 26 infanterie maghiară a înaintat spre Aiud, ne-a informat de la Bedeleu, Vasile Cristea. Divizia 7-a horthystă ataca defileul Arieşului.

Învăţătorii Drânda Gheorghe, Tăuţan Dumitru, Homescu luptau să alunge duşmanul ce vroia să ajungă pe Arieş, dinspre Nord. Batalionul 5 V-tori Munte - Abrud a primit ordin să înainteze spre Brad, unde se dau lupte vizând ajungerea duşmanului la Abrud.

Subsemnatul comandant al Plutonului Brandt Sălciua de Sus, fără proiectile, cu o singură puşcă mitralieră şi arme vechi, am luat iniţiativa să apărăm Sălciua, convocând pentru luptă întregul pluton, pe data de 5 sept. 1944.

Ne-am adunat la sediul plutonului fix Sălciua de Sus, cei 38 luptători şi 27 voluntari din satele vecine, ne-am aşezat, în genunchi, rugând pe bunul Dumnezeu să ne ajute să ne putem apăra plaiurile natale.

Plutonul Sălciua de Jos, cu Vasile Tătaru, plt. T.R. s-a deplasat în apărarea localităţii dinspre miază-zi.

Trecând de la Hurducate şi Şipote noi am luat poziţie de apărare la Podul Poşaga, apărându-l de pe dealul dinspre Lunca. Aici era o strâmtoare, toate dealurile fiind aşa de apropiate unele de altele încât abia lăsau să treacă pe la poalele dealului, ocupat de noi, calea ferată şi şoseaua Turda - Abrud. Eram camuflaţi pe acest deal împădurit, de unde puteam să rostogolim bolovani şi buşteni, direct în şosea şi să tragem, fără a fi observaţi.

În 6 sept. 1944, am luat o grupă din plutonul fix Sălciua de Sus, fiind însoţit de subl. Şusman trimis de Bat. să culeagă informaţii de la noi, pe care l-am convins să vină la Buru, să aflăm informaţii direct despre inamic.

Am primit un vagon de la impiegatul CFR Birău de la Baia de Arieş, unde erau retrase mocăniţele, în care ne-am instalat cu cele două grupe, ajungând la Buru Lungeşti, de unde am înaintat pe jos, pe şosea spre a nu fi văzuţi de inamic.

Am surprins inamicul că a părăsit Buru, înaintând pe dealurile vecine cu şoseaua, aşezaţi în şiruri lungi indene, gata să ne încercuiască.

Ne-am retras la Buru Lungeşti, la cantonul CFR unde am telefonat alarmând pe toţi şefii de gară şi impiegaţii despre înaintarea inamicului rupând firele telefonice ca duşmaniii să nu poată utiliza telefoanele.

La Ocolişel, am observat că inamicul coboară în şosea, unde îl aşteptau tanchetele înaintând şi în marş şi cu tanchetele.

Am anunţat la cantonul Vidolm pe tinerii Bucur Liviu şi Bercea, trimiţându-i să anunţe pe vidolmeni şi pe comandanţii de la Cariera de piatră, despre inamic, evacuând evreii ce munceau forţat cu explozibil în distrugerea stâncilor, care având explozibil mi l-au cedat.

Am ajuns la Lunca Arieşului, căutând la cantonul CFR să ne aprovizionăm cu scule şi unelte lăsate de muncitorii ceferişti în fiecare sfârşit de zi, dar acum le-au evacuat din calea inamicului. Am luat lângă noi pe refugiaţii aflaţi acolo, printre care şi un poşogan care avea o secure, ce ne-a cedat-o, fiindu-ne de folosinţă la desfiinţarea podului Poşaga.

Ajungând la poziţia luptătorilor din plut. fix Brand, am coborât din tren, mergând mai departe slt. Şusman să anunţe Bat. 5 V-tori de Munte despre incursiunea de la Buru şi am mobilizat toţi oamenii desfiinţând podul de la Poşaga cu securea, pentru a nu se mai putea circula pe el. La demontarea lui, sub protecţia armelor am muncit, câţiva oameni împreună cu subsemnatul.

Am deschis focul în apărare, cu arme Mosim Nagaht - 1894, speriind inamicul, având sunet necunoscut, rostogolind de pe dealul de pe care eram instalaţi, fără a ne vedea, bolovani, buşteni, strigând din toate puterile, aprinzând şi explozibilul, încât părea că se zguduise stâncile şi dealurile lansau ecouri, care făceam să se creadă că avem artilerie.

Inamicul, cu toate pierderile suferite, nu s-a oprit, dar la pod, a constat că nu pot trece peste el încât au început să cerceteze terenul spre a vedea dacă nu e minat. Noi trăgând asupra lui, cauzându-i mari pierderi, a început să se retragă. Noi l-am urmărit până la podul de peste Arieş, instalându-se în Lunca Arieşului, aşteptând să-i vină ajutoare ştiid că noi oprim tragerile spre a nu omorî pe vecinii sălciuanilor - luncani, români de ai noştri.

Ne-am retras în apărare, la Podul Poşaga, mass-media anunţând că sălciuanii moţi, au respins duşmanii de la Poşaga.

Marela Stat Major a anunţat eronat că inamicul a ocupat Sălciua, după informaţiile culese de aviatorii militari, care au survolat cu avioanele române poziţia noastră şi pe inamicii care înaintau spre pod cu tanchete, ştiind că plutonul fix Sălciua, fiind puţini nu pot opri inamicul.

Luptele au început cu şi mai mare înverşunare în dimineaţa de 7 sept., când inamicul a căutat să ne străpungă. Noi trăgeam în draci de pe flancuri trimiţându-l în faţă, unde îl aştepta Bat. 5 V-tori M., Compania fixă Lupşa - Baia de Arieş. Luptele au fost crâncene, cu mari pierderi mai ales din partea invadatorilor, care s-au retras spre Turda precipitat noi urmărindu-i până la Vidolm.

Luptele de pe Valea Arieşului au fost mult mediatizate în ziare şi radiourile din ţară, aducând elogii moţilor care nu s-au lăsat înfrânţi de unguri.

În amintirea celor căzuţi pe front, am ridicat la Sălciua de Sus, un monument cu cruce de piatră, sfinţit de episcopul Policarp Moruşca al românilor din America, la 21 mai 1946 cu prezenţa multor somităţi ale vremii.

Ca urmare a luptelor am fost decorat cu cel mai mare ordin al armatei, Mihai Viteazul.

Între anii 1948-1954, am fost închis politic la Aiud şi alte închisori, pentru vina că nu l-am denunţat pe Meşter Andrei fost primar legionar. Am primit titlu onorific de cetăţean al municipiului Cluj-Napoca. Am apărut în mass-media de nenumărate ori, am ţinut conferinţe şi lucrări în legătură cu luptele de pe Valea Arieşului.

Am fost avansat ca general de brigadă (R) în prezenţa preşedintelui Iliescu, a regelui Mihai, şi Constantinescu Emil şi Tabăra.

În final aş fi bucuros să văd la locul unde s-au ţinut luptele, pod Poşaga, ridicată o troiţă maiestoasă şi o placă comemorativă care să amintească trecătorilor de eroismul moţilor de pe aceste meleaguri.

Este de datoria Societăţii “Avram Iancu” şi a primarilor din Sălciua şi Poşaga să le ridice pentru a mă bucura că luptele noastre sunt preţuite de urmaşi şi încrustate în stâncă.

Tineretului îi doresc să continue vitejia strămoşilor, să nu-i uite şi să creadă, cu multă tărie, în Dumnezeu, aşa cum am crezut şi eu.

 

Ludovic Enea Todea

19 sept. 2004