Mamă,
Din ceasul cel dintâi
Din primul înfăşat,
Mi-ai fost la căpătâi
C-un zâmbet şi-un oftat;
Tu mi-ai vegheat pruncia
De strajă zi şi noapte
Şi-n timp mi-ai strecurat
Prin pildă, sfat şi şoapte
Silinţa şi-omenia.
De viaţă însetat
Am străbătut prin vreme
La braţ cu vrednicia
Şi-adânc mi-ai încuibat
Mai aprig, mai alene,
Cinstea şi hărnicia.
În preajmă-ţi am cules
Prin pace şi credinţă |
 |
Curgând în vadul vieţii
Doar roadele iubirii
Şi roua dimineţii;
Şi iute-am înţeles
Că-n zel şi stăruinţă
Se ţes legile firii.
Tot tu m-ai învăţat
Că viaţa întocmită
Cu-a cerului veghere
Şi-naltai-i îndurare,
Din încleştări, înfrângeri
Zor, scrâşnet şi-umilinţi,
Înseninări precare
Şi zvon de biruinţi.
Cu drag m-ai îndemnat
Cuvinte să îngân
Cu patimă şi sârg
Şi aşternute-n snopi,
Când le-oi simţi în pârg
Cu rost să le-mpreun.
Scrutând nemărginitul
Mă-ncearcă remuşcarea
Şi cugetul mi-l scurmă
Prin tufe de ciulini
Că-n ceasul de pe urmă
Nu ţi-am vegheat sfârşitul
Fiind printre străini.
Urmând drumul sortit
Deşi azi te-ai desprins
De tot ce-ai făurit,
De tot ce-ai îndrăgit
Ştiind c-ai vitregit
Al cărnii înveliş,
De-acolo din zenit
Cât timp voi vremui
Împins spre ţărmul vieţii
Şi până când înaltul
În măreţia sa
Ne va împreuna,
Măicuţă, dulce mamă
Asupră-mi vei veghea.
Proptit în pârghia credinţei
Atotputernice Părinte, azi Îţi înalţ smerit o rugă,
Un gând hieratic şi pios ce fără preget îmi dă ghes,
Nu-s vrednic să Îţi tulbur tihna,
iar cât despre umilu-mi păs
Ce de o viaţă mă frământă, n-aş vrea
să ţi-l supun pe fugă:
Cu haru-ţi Doamne şi stăpânul meu,
Fereşte-mă din ceru-ţi de ispita
De-a blestema duşmanii mei de-o viaţă,
De-a urgisi făr’ de răgaz ursita
Precum un bombănit de precupeaţă.
Ajută-mă ceresc Părinte să mă-ncumet
Pribeag şi păsuit, proptit în pârghia credinţei,
Să pot de-a pururi vindeca arsura umilinţei,
Să izgonesc pe veci povara amintirii
Şi-năbuşindu-mi slobozitul geamăt,
Nerăzvrătit s-accept legile firii.
Opreşte-te slăvite nu mai mult decât o clipă
Şi risipeşte-mi pâcla ce viclean se înfiripă
Căci măcinat de îndoieli şi năluciri
Trăind în clar-obscurul evidenţei
Şi-ntrezărind spectrul divin al penitenţei,
Sunt ros de racile şi sumbre presimţiri.
De-o viaţă prizonier al timpului ce zboară
Am întâlnit şi împliniri şi piedici şi nevoi ,
Îndrumă-mă doar către adevăr sfinţite,
Arată-mi fără de ocol, tot drumul care ne separă
Din zorii neguroşi ai omenirii zămislite
De la nedesluşitele primordii pân-la noi ;
Fără răgaz pândit de spectrul osândirii
Nu-mi tăinui pecetele sentinţei, părinte, unic creator,
Fă-mă să înţeleg, în zvon de asfinţit,
prin păcatele gândirii,
Că-s doar un biet nevolnic... vremelnic trecător.
Antidacă
De poţi să faci pe prostul când altul te repede,
Făcând-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi,
De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt şi de-nţelept,
De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesu-ţi îl sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel,
De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu’, poţi altele scorni,
De poţi să faci întruna dintr-un câştig, o mie,
Şi Patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,
De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii,
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,
Şi sub nehotărâre, plecându-te ca servii,
Când toţi strigă: Nainte!, doar tu strigi: Înapoi!,
Dacă stând în mulţime, te-mpăunezi sămeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni Întâiul, dar Niciodată OM..
Kostas Varnalis
Dacă
Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te-apasă, cu vorbe care dor;
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor;
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urlând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau de-nţelept;
Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e unic ţel;
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel;
Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să-i ducă în ispită;
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o-nalţe unealta-ţi prea tocită;
Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale,
Fără să spui o vorbă de neizbînda ta;
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă, peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i,
Afară de voinţa ce le impune: spor!
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit
Sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare;
Dacă de răi sau prieteni nu poţi fi lovit;
Dacă numai unul, ci toţi îţi dau crezare;
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şaizeci de clipite de veşnicii, mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământ deplin stăpânitor
Şi mai presus de toate, un OM, copilul meu!
Rudyard Kipling
|
|
