România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Georges Dumitreco

Mamă,

Din ceasul cel dintâi
Din primul înfăşat, 
Mi-ai fost la căpătâi
C-un zâmbet şi-un oftat; 
Tu mi-ai vegheat pruncia
De strajă zi şi noapte
Şi-n timp mi-ai strecurat 
Prin pildă, sfat şi şoapte
Silinţa şi-omenia. 
De viaţă însetat
Am străbătut prin vreme
La braţ cu vrednicia
Şi-adânc mi-ai încuibat
Mai aprig, mai alene, 
Cinstea şi hărnicia. 
În preajmă-ţi am cules 
Prin pace şi credinţă

Curgând în vadul vieţii
Doar roadele iubirii
Şi roua dimineţii; 
Şi iute-am înţeles
Că-n zel şi stăruinţă
Se ţes legile firii. 
Tot tu m-ai învăţat
Că viaţa întocmită
Cu-a cerului veghere
Şi-naltai-i îndurare, 
Din încleştări, înfrângeri
Zor, scrâşnet şi-umilinţi, 
Înseninări precare
Şi zvon de biruinţi. 
Cu drag m-ai îndemnat
Cuvinte să îngân
Cu patimă şi sârg
Şi aşternute-n snopi, 
Când le-oi simţi în pârg
Cu rost să le-mpreun. 
Scrutând nemărginitul
Mă-ncearcă remuşcarea
Şi cugetul mi-l scurmă
Prin tufe de ciulini
Că-n ceasul de pe urmă
Nu ţi-am vegheat sfârşitul
Fiind printre străini. 
Urmând drumul sortit
Deşi azi te-ai desprins
De tot ce-ai făurit, 
De tot ce-ai îndrăgit
Ştiind c-ai vitregit
Al cărnii înveliş, 
De-acolo din zenit 
Cât timp voi vremui
Împins spre ţărmul vieţii
Şi până când înaltul
În măreţia sa
Ne va împreuna, 
Măicuţă, dulce mamă
Asupră-mi vei veghea.


Proptit în pârghia credinţei

Atotputernice Părinte, azi Îţi înalţ smerit o rugă, 
Un gând hieratic şi pios ce fără preget îmi dă ghes, 
Nu-s vrednic să Îţi tulbur tihna, 
iar cât despre umilu-mi păs
Ce de o viaţă mă frământă, n-aş vrea 
să ţi-l supun pe fugă: 
Cu haru-ţi Doamne şi stăpânul meu, 
Fereşte-mă din ceru-ţi de ispita
De-a blestema duşmanii mei de-o viaţă, 
De-a urgisi făr’ de răgaz ursita
Precum un bombănit de precupeaţă. 
Ajută-mă ceresc Părinte să mă-ncumet
Pribeag şi păsuit, proptit în pârghia credinţei, 
Să pot de-a pururi vindeca arsura umilinţei, 
Să izgonesc pe veci povara amintirii
Şi-năbuşindu-mi slobozitul geamăt, 
Nerăzvrătit s-accept legile firii. 
Opreşte-te slăvite nu mai mult decât o clipă
Şi risipeşte-mi pâcla ce viclean se înfiripă
Căci măcinat de îndoieli şi năluciri
Trăind în clar-obscurul evidenţei
Şi-ntrezărind spectrul divin al penitenţei, 
Sunt ros de racile şi sumbre presimţiri. 
De-o viaţă prizonier al timpului ce zboară
Am întâlnit şi împliniri şi piedici şi nevoi , 
Îndrumă-mă doar către adevăr sfinţite, 
Arată-mi fără de ocol, tot drumul care ne separă
Din zorii neguroşi ai omenirii zămislite
De la nedesluşitele primordii pân-la noi ; 
Fără răgaz pândit de spectrul osândirii
Nu-mi tăinui pecetele sentinţei, părinte, unic creator, 
Fă-mă să înţeleg, în zvon de asfinţit, 
prin păcatele gândirii, 
Că-s doar un biet nevolnic... vremelnic trecător. 



Antidacă

De poţi să faci pe prostul când altul te repede, 
Făcând-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi, 
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede, 
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi, 
De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti, 
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept, 
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti, 
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt şi de-nţelept, 
De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul, 
Şi numai interesu-ţi îl sui la rang de ţel, 
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul, 
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel, 
De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite, 
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi, 
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite, 
Tu dându-le la dracu’, poţi altele scorni, 
De poţi să faci întruna dintr-un câştig, o mie, 
Şi Patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn, 
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie, 
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn, 
De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii, 
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi, 
Şi sub nehotărâre, plecându-te ca servii, 
Când toţi strigă: Nainte!, doar tu strigi: Înapoi!, 
Dacă stând în mulţime, te-mpăunezi sămeţ, 
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic, 
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic, 
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău, 
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom, 
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său, 
Vei fi-ntre Domni Întâiul, dar Niciodată OM..

Kostas Varnalis

Dacă

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te-apasă, cu vorbe care dor;
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor; 

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând, 
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept, 
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urlând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau de-nţelept; 

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e unic ţel; 
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel; 

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt 
Răstălmăcit, naivii să-i ducă în ispită; 
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt, 
De poate iar s-o-nalţe unealta-ţi prea tocită; 

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa 
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale, 
Fără să spui o vorbă de neizbînda ta; 

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui 
Să te slujească încă, peste puterea lor, 
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i, 
Afară de voinţa ce le impune: spor!

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit
Sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare; 
Dacă de răi sau prieteni nu poţi fi lovit; 
Dacă numai unul, ci toţi îţi dau crezare; 

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şaizeci de clipite de veşnicii, mereu, 
Vei fi pe-ntreg Pământ deplin stăpânitor
Şi mai presus de toate, un OM, copilul meu!

Rudyard Kipling