cuib
pe bucuriile şi rănile Moldovei
M.
– Domnule academician Mihai Cimpoi, preşedinte al Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova, critic, istoric literar şi
eseist, parlamentar, dominaţi un teritoriu de suflet al Limbii Române,
de aceea V-aş întreba cum se văd cei 500 de ani de la moartea lui
Ştefan cel Mare, acest Poem neodihnit al creştinităţii?
C. –
Comemorarea celor 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui
Ştefan cel Mare ridică problema (re)citirii sale ca personaj
de istorie naţională şi universală, ca mit istoric/transistoric.
(Re)citirea o înţelegem, din perspectiva relativizantă, a
zilei de azi, ca (re)interpretare axiologică într-un context
temporal dihotomic mitizator/de-mitizator. Căci într-o perioadă
a tranziţiei, generatoare şi (re)generatoare de complexe, să
le zicem cioraniene, mitul este supus unei reconsiderări care poate
subaprecia unele dimensiuni ce erau până acum absolutizate şi
aprecia altele care nu apăreau în câmpul de vedere al
interpretatorilor. Iconolatria se poate substitui uşor cu
iconoclastia, iar zeificarea cu dezeificarea nihilistă. Cazul
Ştefan cel Mare este, prin urmare, analog cazului Eminescu. Numai că
valoarea reală, substanţială a personalităţii celor două
figuri emblematice anihilează prin ea însăşi acţiunile
demitizatorilor. Elementele contradictorii existente în cuprinsul vieţii
şi operei lor dispar în imaginea puternic articulată a
personalităţii lor care creşte cu spor armonizator în
timp.
În însăşi
mărturisirea documentară a cronicarilor, care prezintă
nucleul arhetipal al valorizării, se desprinde o contradicţie
tranşantă între prezentarea omului concret ("Fost-au
acest Ştefan cel Mare om nu mare la stat, mânios şi de grabă
vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la ospeţe
omorâia fără judeţ. Alminterea era om întreg la fire,
neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi
unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter,
unde era nevoie, însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi,
să nu îndărăpteze şi pentru aceia rare războiu
de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea,
că ştiindu-se căzut jos, se ridica de-asupra
biruitorilor") şi a celui deja crezut sfânt şi proiectat
ca atare până în timpul când povesteşte Grigore Ureche în
imaginaţia celor mulţi. ("Iar pre Ştefan Vodă
l-au îngropat ţara cu multă jele şi plângere în mănăstire,
în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea
toţi, ca după un părinte al său, că cunoştea
toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură.
Ce după moartea lui până azi îi zice Sveti (Sfântul) Ştefan
Vodă, nu pentru suflet, ce iaşte în mâna lui Dumnezeu, că
el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele
vitejăşti, carele nimenea din domni, nici mai nainte, nici după
aceea l-au agiunsu").
M. – Cum s-ar defini, care ar fi dimensiunile aurei lui de
sacralitate?
C. – Aura
de sacralitate creşte în timp chiar sub ochii miraţi ai
cronicarului, care îl ştie ca "om cu păcate".
Observaţia cronicarului se generalizează, "păcatele"
neintrând în rama transistorică a domnitorului, care se
iconolatrizează la modul absolut. Acest proces de iconizare
(sanctificare) valorică se produce prin câteva grile de (re)lecturare
a lui Ştefan cel Mare:
- grila caracterologică, prin excelenţă
genetică - biografică în stil Plutarh - Theophast - La Bruyčre
- impusă de cronicari;
- grila fenomenologică, ce presupune o
identificare substanţială a sufletului poporului cu imaginea
emblematică a domnitorului şi care apare în folclor, în artă
şi literatură, în interpretarea istoricilor;
- grila ontologică, tangentă celei
fenomenologice, care operează efectiv o revelare/ascundere a finţei
româneşti în umbra fiinţială transistorică a
legendarului voievod moldovean. Această "umbră"
romantică, invocată cu mijloacele magiei, visului
suprarealistic mesianismului, ale strategiilor, mitopo(:) etice (invocaţie, rugăciune, cuminecare,
imn religios, îndemn gnomic);
- grila istorico - sociologică, ce urmăreşte
clasarea obiectivă a domnitorului ca personaj istoric şi
transistoric, în funcţie, aşadar, de obiectivele
conjuncturale ale interpretării.
M. – Câteva segmente de portret fenomenologic ale Domnitorului Ştefan
cel Mare?
C. –
Componentele portretului fenomenologic al lui Ştefan cel Mare ni le
relevă: fiinţa lui însăşi, fiinţa noastră
proiectată în fiinţa lui, fiinţa însăşi cu păcatele
şi sfinţenia ei; fiinţa istoriei cu demonia schimbărilor
naţionale. Cunoscutul istoric Al. Zub, demonstra recent (a se vedea
"Dacia literară", nr. 4/55-2004) cum conlucrează
temeiul documentar real din "O samă de cuvinte" cu
imaginarul literar şi imaginarul colectiv care "atribuie"
mitului o semnificaţie simbolică, mereu necesară şi
toate acestea întregite de studiul istoricilor sub aspect faptic,
conjunctural, etc.: Eminescu îl vede ca pe o lumină întrupătoare
de fiinţă nemuritoare ("Razele sale ajung până la
noi, ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui
lumină călătoreşte încă mii de ani prin
univers după stingerea lui, însuşi nemuritor, ai crescut în
nemurire şi, lumină din lumină, ai crescut în Dumnezeul
luminii..."). Iorga găsea îl el modelul pattern-ul,
"icoană" care trebuie urmată, dată fiind o conştiinţă
a identificării, a proiectării sufletului poporului în
sufletul său şi în faptele sale, care i se par că vin
printr-însul de aiurea şi mai de sus"; "Şi cu cât
se vede această icoană mai limpede, cu atât se înţelege
mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atât
viitorul se vesteşte mai bun. Căci atunci neamul merge pe
drumul strămoşului cuminte". Mitul lui Ştefan cel
Mare apare clar, în viziunea lui Iorga, ca un mit al "bunului sălbatic".
Pentru A.D. Xenopol, prin Ştefan cel Mare se realizează o
proiecţie compensatoare a lipsurilor unui "popor mic".
Spre
deosebire de geniile popoarelor mari
care "se împodobesc cu meritele ce se cuvin întregului, geniul
domnitorului moldovean îndeplineşte lipsurile poporului său
"mic" scoţând "din propriul lui fond ceea ce nu
poate afla în acei pe care el se sprijină": "E mai greu
de a fi un Temistocle decât un Cezar; un Ştefan cel Mare decât un
Carol cel Mare. Se înţelege că în valoarea absolută nu
se poate stabili o asemănare între aceşti corifei ai neamului
omenesc, şi aceasta din cauza elementelor deosebite ce le slujesc
de substrat. Ca valoare relativă, şi anume pentru poporul
nostru, Ştefan cel Mare este şi va rămâne idealul care,
din trecutul îndepărtat, aruncă razele splendoarei sale în
mijlocul şi mai îndepărtat îmbiind călcarea pe urmele
lui". "Îmbiind călcarea pe urmele lui" înseamnă
"chemarea la o urmare a modelului" căci orice raportare
şi orice grijă presupune o modelare, o proiectare antologică.
Eminescu îşi imagina "în persoana şi personalitatea (trans)
istorică a lui Ştefan cel Mare un eu împlinit, cu care
voia să se identifice (în timp ce Decebal apărea ca un eu
tragic neîmplinit, "căzut", naufragiat în oceanul
istoriei). Blaga considera "opera de zmeu şi de arhanghel a
lui Ştefan cel Mare" ("Viaţa cu apele mişcate
de un întunecat - luminos destin, înfăptuirile clădire pe sânge
ţâşnind ca dintr-o putere telurică, bisericile clădite
pe lumină") drept "mica noastră veşnicie
relevată în timp". Fiinţa noastră, întrupată
în timp istorie simte intens, zice atât de înspirat Blaga "aroma
măreţiei", până la care ar fi putut creşte
istoria românească". "Ştefan cel Mare a fost, prin
chemare, drumul unui domn românesc".
M. – Ce presupune reactualizarea, re-citirea lui? Este o simplă
lecţie de "recitire"?
C. –
Această "aromă a măreţiei" a persistat în
fiinţa noastră chiar atunci când drumurile ei au fost întrerupte,
heideggerian vorbind. Hăţişurile unei istorii care a
terorizat românii basarabeni îl determinau pe Liviu Damian, în 1984,
să reactualizeze imaginea simbolică a "Cavaleriei de Lăpuşna"
("Sudoare de sânge pe frunze \ Blestem îngropat în tăcere,
\ Ucisă, Moldova e vie \ O strigă din munte oierii \ O cată
hulubul pe ape \ şi ramul ce-l poartă e verde \ Departe e ziua
de mâine, \ dar ochiul speranţei o vede" (Cerul şi vântul:
bocet pe rănile Moldovei)
Astăzi,
în contextul integrării noastre în Europa, e cazul să (re)citim
personalitatea lui Ştefan cel Mare ca o personalitate prin excelenţă
europeană, care a visat unirea tuturor neamurilor de pe bătrânul
continent sub semnul valoric al creştinismului. Ştefan cel
Mare revine, prin această modalitate de recitire istorică -
sociologică, un personaj al istoriei devansator de idei, în speţă
al ideii europene.
(Să-ţi
reamintesc nişte versuri: "Un calendar \ din lut şi sabie
şi rugăciune, \
Ca manuscris de sânge-al unui neam \ - Cruce creştinismului la
hotar \ pe care scria simplu: Marele Ştefan!" [i le mai ştii?)
M. – Mulţumesc pentru frumoasa ta lecţie de re-citire,
re-memorare - a unui portret pe care-l îmbrăcăm
din naştere în naştere ca lapte sfânt al mumei, - pe care-l
ridicăm, snop de aur,. în clăi,
desenându-l, curcubeu, pe arşiţa paginilor de istorie,
resorbindu-l sămânţă mirabilă: Ştefan cel Mare
şi Sfânt! (Text: R."L".)
Ion Mărgineanu
|
|