România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Interviu la hotarele creştinismului:

Ştefan cel Mare Şi Sfânt -

cuib pe bucuriile şi rănile Moldovei

      M. – Domnule academician Mihai Cimpoi, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, critic, istoric literar şi eseist, parlamentar, dominaţi un teritoriu de suflet al Limbii Române, de aceea V-aş întreba cum se văd cei 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, acest Poem neodihnit al creştinităţii?

      C. – Comemorarea celor 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Ştefan cel Mare ridică problema (re)citirii sale ca personaj de istorie naţională şi universală, ca mit istoric/transistoric. (Re)citirea o înţelegem, din perspectiva relativizantă, a zilei de azi, ca (re)interpretare axiologică într-un context temporal dihotomic mitizator/de-mitizator. Căci într-o perioadă a tranziţiei, generatoare şi (re)generatoare de complexe, să le zicem cioraniene, mitul este supus unei reconsiderări care poate subaprecia unele dimensiuni ce erau până acum absolutizate şi aprecia altele care nu apăreau în câmpul de vedere al interpretatorilor. Iconolatria se poate substitui uşor cu iconoclastia, iar zeificarea cu dezeificarea nihilistă. Cazul Ştefan cel Mare este, prin urmare, analog cazului Eminescu. Numai că valoarea reală,  substanţială a personalităţii celor două figuri emblematice anihilează prin ea însăşi acţiunile demitizatorilor. Elementele contradictorii existente în cuprinsul vieţii şi operei lor dispar în imaginea puternic articulată a personalităţii lor care creşte cu spor armonizator în timp.

      În însăşi mărturisirea documentară a cronicarilor, care prezintă nucleul arhetipal al valorizării, se desprinde o contradicţie tranşantă între prezentarea omului concret ("Fost-au acest Ştefan cel Mare om nu mare la stat, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la ospeţe omorâia fără judeţ. Alminterea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze şi pentru aceia rare războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se ridica de-asupra biruitorilor") şi a celui deja crezut sfânt şi proiectat ca atare până în timpul când povesteşte Grigore Ureche în imaginaţia celor mulţi. ("Iar pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jele şi plângere în mănăstire, în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui până azi îi zice Sveti (Sfântul) Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ce iaşte în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti, carele nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceea l-au agiunsu").

      M. – Cum s-ar defini, care ar fi dimensiunile aurei lui de sacralitate?

      C. – Aura de sacralitate creşte în timp chiar sub ochii miraţi ai cronicarului, care îl ştie ca "om cu păcate". Observaţia cronicarului se generalizează, "păcatele" neintrând în rama transistorică a domnitorului, care se iconolatrizează la modul absolut. Acest proces de iconizare (sanctificare) valorică se produce prin câteva grile de (re)lecturare a lui Ştefan cel Mare:

              - grila caracterologică, prin excelenţă genetică - biografică în stil Plutarh - Theophast - La Bruyčre - impusă de cronicari;

              - grila fenomenologică, ce presupune o identificare substanţială a sufletului poporului cu imaginea emblematică a domnitorului şi care apare în folclor, în artă şi literatură, în interpretarea istoricilor;

              - grila ontologică, tangentă celei fenomenologice, care operează efectiv o revelare/ascundere a finţei româneşti în umbra fiinţială transistorică a legendarului voievod moldovean. Această "umbră" romantică, invocată cu mijloacele magiei, visului suprarealistic mesianismului, ale strategiilor,  mitopo(:) etice (invocaţie, rugăciune, cuminecare, imn religios, îndemn gnomic);

              -  grila istorico - sociologică, ce urmăreşte clasarea obiectivă a domnitorului ca personaj istoric şi transistoric, în funcţie, aşadar, de obiectivele conjuncturale ale interpretării.

      M. – Câteva segmente de portret fenomenologic ale Domnitorului Ştefan cel Mare?

      C. – Componentele portretului fenomenologic al lui Ştefan cel Mare ni le relevă: fiinţa lui însăşi, fiinţa noastră proiectată în fiinţa lui, fiinţa însăşi cu păcatele şi sfinţenia ei; fiinţa istoriei cu demonia schimbărilor naţionale. Cunoscutul istoric Al. Zub, demonstra recent (a se vedea "Dacia literară", nr. 4/55-2004) cum conlucrează temeiul documentar real din "O samă de cuvinte" cu imaginarul literar şi imaginarul colectiv care "atribuie" mitului o semnificaţie simbolică, mereu necesară şi toate acestea întregite de studiul istoricilor sub aspect faptic, conjunctural, etc.: Eminescu îl vede ca pe o lumină întrupătoare de fiinţă nemuritoare ("Razele sale ajung până la noi, ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui, însuşi nemuritor, ai crescut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crescut în Dumnezeul luminii..."). Iorga găsea îl el modelul pattern-ul, "icoană" care trebuie urmată, dată fiind o conştiinţă a identificării, a proiectării sufletului poporului în sufletul său şi în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi mai de sus"; "Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu atât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atât viitorul se vesteşte mai bun. Căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte". Mitul lui Ştefan cel Mare apare clar, în viziunea lui Iorga, ca un mit al "bunului sălbatic". Pentru A.D. Xenopol, prin Ştefan cel Mare se realizează o proiecţie compensatoare a lipsurilor unui "popor mic".

      Spre deosebire de geniile popoarelor  mari care "se împodobesc cu meritele ce se cuvin întregului, geniul domnitorului moldovean îndeplineşte lipsurile poporului său "mic" scoţând "din propriul lui fond ceea ce nu poate afla în acei pe care el se sprijină": "E mai greu de a fi un Temistocle decât un Cezar; un Ştefan cel Mare decât un Carol cel Mare. Se înţelege că în valoarea absolută nu se poate stabili o asemănare între aceşti corifei ai neamului omenesc, şi aceasta din cauza elementelor deosebite ce le slujesc de substrat. Ca valoare relativă, şi anume pentru poporul nostru, Ştefan cel Mare este şi va rămâne idealul care, din trecutul îndepărtat, aruncă razele splendoarei sale în mijlocul şi mai îndepărtat îmbiind călcarea pe urmele lui". "Îmbiind călcarea pe urmele lui" înseamnă "chemarea la o urmare a modelului" căci orice raportare şi orice grijă presupune o modelare, o proiectare antologică. Eminescu îşi imagina "în persoana şi personalitatea (trans) istorică a lui Ştefan cel Mare un eu împlinit, cu care voia să se identifice (în timp ce Decebal apărea ca un eu tragic neîmplinit, "căzut", naufragiat în oceanul istoriei). Blaga considera "opera de zmeu şi de arhanghel a lui Ştefan cel Mare" ("Viaţa cu apele mişcate de un întunecat - luminos destin, înfăptuirile clădire pe sânge ţâşnind ca dintr-o putere telurică, bisericile clădite pe lumină") drept "mica noastră veşnicie relevată în timp". Fiinţa noastră, întrupată în timp istorie simte intens, zice atât de înspirat Blaga "aroma măreţiei", până la care ar fi putut creşte istoria românească". "Ştefan cel Mare a fost, prin chemare, drumul unui domn românesc".

      M. – Ce presupune reactualizarea, re-citirea lui? Este o simplă lecţie de "recitire"?

      C. – Această "aromă a măreţiei" a persistat în fiinţa noastră chiar atunci când drumurile ei au fost întrerupte, heideggerian vorbind. Hăţişurile unei istorii care a terorizat românii basarabeni îl determinau pe Liviu Damian, în 1984, să reactualizeze imaginea simbolică a "Cavaleriei de Lăpuşna" ("Sudoare de sânge pe frunze \ Blestem îngropat în tăcere, \ Ucisă, Moldova e vie \ O strigă din munte oierii \ O cată hulubul pe ape \ şi ramul ce-l poartă e verde \ Departe e ziua de mâine, \ dar ochiul speranţei o vede" (Cerul şi vântul: bocet pe rănile Moldovei)

      Astăzi, în contextul integrării noastre în Europa, e cazul să (re)citim personalitatea lui Ştefan cel Mare ca o personalitate prin excelenţă europeană, care a visat unirea tuturor neamurilor de pe bătrânul continent sub semnul valoric al creştinismului. Ştefan cel Mare revine, prin această modalitate de recitire istorică - sociologică, un personaj al istoriei devansator de idei, în speţă al ideii europene.

      (Să-ţi reamintesc nişte versuri: "Un calendar \ din lut şi sabie şi rugăciune,  \ Ca manuscris de sânge-al unui neam \ - Cruce creştinismului la hotar \ pe care scria simplu: Marele Ştefan!" [i le mai ştii?)

      M. – Mulţumesc pentru frumoasa ta lecţie de re-citire, re-memorare - a unui portret pe care-l îmbrăcăm din naştere în naştere ca lapte sfânt al mumei, - pe care-l ridicăm, snop de aur,. în clăi, desenându-l, curcubeu, pe arşiţa paginilor de istorie, resorbindu-l sămânţă mirabilă: Ştefan cel Mare şi Sfânt! (Text:  R."L".)

Ion Mărgineanu