Nenumăratele cercetări făcute au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupau dacii în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului universal. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivi, Tilişca, Căpîlna, Bãniţa, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic, la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crãsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata etc, din spaţiul extracarpatic sudic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia dacilor. Pe lîngă săpături, s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la daci, cît şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea civilizaţiei dacice.

Armele dacilor se pot înscrie printre elementele care pot ilustra gradul lor de civilizaţie. Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existînd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului aratã stadiul la care ajunsese metalurgia fierului în perioada de maximã înflorire a statului dac.

Iscusiţii meşteri geto-daci, care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul, au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată. În atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meşterii daci realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare; se încălzea şi apoi se întindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—prin batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgură din piesele finite sau de lipsa pieselor stîngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni în ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.

În sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu, răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Ateliere de fierărie s-au descoperit atît în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic, fiind capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.

Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică (Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132; Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat asa-numita «harpe». Este un cutit mare, încovoiat”, avînd centrul de producere în interiorul arcului carpatic, din care seceră ulterior s-a dezvoltat arma naţională a dacilor —FALX DACICA—sabia incovoiată.

Falxul este un soi de seceră, ceva mai mică decît săbiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor, drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III e.n. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian de la Roma. Puţinătatea exemplarelor găsite in site-urile arheologice arată importanţa pe care o aveau ca pradă de război.

Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie în Dacia, fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei.

Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, care să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă.

Această armă este răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor, fiind exportată şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mîner de lemn sau de os. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sîngelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica ( în limba dacă) iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină). Falxul era curbat înspre treimea anterioară ceea ce o facea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor. Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată, asemenea unui cosor, aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea a fi o armă mortală în mîinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă de ea. Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mîini. Cînd era folosit cum trebuie, putea tăia cu uşurinţă un membru sau putea decapita un adversar. Deasemenea, datorită ciocului care rezulta din curbură şi a mînerului lung, putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni grave sau producînd comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap.

Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a-şi croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine şi împotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului.. Cei înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau în unităţi mici, avînd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vîrful înainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cît mai avantajos, nu foloseau decît rar scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie.

Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încît un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx-uri, a făcut ca armurierii romani să adauge doua benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.

Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei, cu cel puţin două-trei secole înaintea cuceririi romane, transformînd civilizaţia dacică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului, dublată de o civilizaţie a fierului de tip La Tene, perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos decît cea romană.

Cătălin Borangic

Grupul Sarmizegetusa