Romānia este patria noastrć şi a tuturor romānilor.

     E Romānia celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispćruţi şi a celor ce va sć vie.

Barbu Ştefćnescu Delavrancea

Sabia īncovoiatć simbol naţional al dacilor

      Nenumăratele cercetări făcute au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care īl ocupau dacii īn ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la īmbogăţirea tezaurului universal. Săpăturile arheologice efectuate īn ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat īn munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivi, Tilişca, Căpīlna, Bćniţa, Cugir, Pecica, Racoş şi īncă multe altele din spaţiul intracarpatic, la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cīrlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crćsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bīzdīna, Sprīncenata etc, din spaţiul extracarpatic sudic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia dacilor. Pe līngă săpături, s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne īngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la daci, cīt şi rolul metalurgiei la desăvīrşirea civilizaţiei dacice.

      Armele dacilor se pot īnscrie printre elementele care pot ilustra gradul lor de civilizaţie. Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 ī.e.n.) existīnd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atīt de timpurie a metalurgiei fierului aratć stadiul la care ajunsese metalurgia fierului īn perioada de maximć īnflorire a statului dac.

       Iscusiţii meşteri geto-daci, care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul, au īnvăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată. Īn atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meşterii daci realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare; se īncălzea şi apoi se īntindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—prin batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgură din piesele finite sau de lipsa pieselor stīngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni īn ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.

      Īn sec. 3—2 ī.e.n. se constată o considerabilă īnmulţire a cuptoarelor de redus minereu, răspīndite fiind pe īntreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază īn agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Ateliere de fierărie s-au descoperit atīt īn interiorul cīt şi īn exteriorul arcului carpatic, fiind capabile să satisfacă necesităţile īn obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul īntregii Dacii.

      Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică (Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132; Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat asa-numita «harpe». Este un cutit mare, īncovoiat”, avīnd centrul de producere īn interiorul arcului carpatic, din care seceră ulterior s-a dezvoltat arma naţională a dacilor —FALX DACICA—sabia incovoiată.

 

      Falxul este un soi de seceră, ceva mai mică decīt săbiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor, drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III e.n. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian de la Roma. Puţinătatea exemplarelor găsite in site-urile arheologice arată importanţa pe care o aveau ca pradă de război.

 

      Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei īn arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut īn bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie īn Dacia, fie acolo unde i-a īnsoţit pe purtătorii ei.

 

      Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, care să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să lase muncile cīmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită īndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe īn forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă.

 

      Această armă este răspīndită īn toate ţinuturile geto-dacilor, fiind exportată şi īn lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi īngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mīner de lemn sau de os. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sīngelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica ( īn limba dacă) iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (īn limba latină). Falxul era curbat īnspre treimea anterioară ceea ce o facea deosebit de eficace īmpotriva ligamentelor picioarelor inamicilor. Falxul īn sine este o armă īnspăimīntătoare: lama curbată, asemenea unui cosor, aşezată la capătul unui mīner de lemn se dovedea a fi o armă mortală īn mīinile unui luptător bun şi toate populaţiile care īnconjurau ţara dacilor au īnvăţat să se teamă de ea. Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mīini. Cīnd era folosit cum trebuie, putea tăia cu uşurinţă un membru sau putea decapita un adversar. Deasemenea, datorită ciocului care rezulta din curbură şi a mīnerului lung, putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocīnd răni grave sau producīnd comoţii cerebrale īn cazul loviturilor la cap.

 

      Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a-şi croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine şi īmpotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului.. Cei īnarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau īn unităţi mici, avīnd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vīrful īnainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cīt mai avantajos, nu foloseau decīt rar scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie.

 

      Falxul era o armă grea, mānuită cu ambele braţe. Īn unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui māner rezistent de lemn sau alt material, iar īn altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luānd o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atāta teamă īn rāndul soldaţilor romani īncīt un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. Īn urma tot mai deselor īntālniri ale romanilor cu mānuitorii de Falx-uri, a făcut ca armurierii romani să adauge doua benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.

      Cercetările arheologice efectuate īn diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei, cu cel puţin două-trei secole īnaintea cuceririi romane, transformīnd civilizaţia dacică īntr-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului, dublată de o civilizaţie a fierului de tip La Tene, perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos decīt cea romană.

 

Cătălin Borangic

Grupul Sarmizegetusa

www.dacia.nemuritoare.go.ro

www.sarmizegetusa.net