|
|
Dintre revoluţionarii
democraţi ai secolului al XIX-lea, "Alesandru Papiu
Ilarian, a precizat N. Iorga, merită să fie pus la
catapeteasmă. Om de o înaltă cultură, de o râvnă
deosebită pentru trecutul românesc, el este astăzi
mai mult decât o figură din trecut. Din tot scrisul lui de om cult şi nobil, de învăţat
modern şi occidental, se desprinde, în acelaşi timp,
respectul pentru adevăr, uitarea de sine şi o
respectare a muncii altora care merge până la uitare.
Fiul
preotului Ioan Pop Bucur s-a născut la 27 sept./9 oct. 1827
în satul Bezded, judeţul Sălaj iar copilăria
şi-a petrecut-o în Budiul de Câmpie din judeţul Mureş,
azi "Papiu Ilarian", unde tatăl său fusese
trasferat la cerere. Dragostea de limba strămoşească
şi de trecutul poporului român a deprins-o în casa părintească
în care locul cel mai de cinste îl ocupa "Istoria pentru
începutul românilor în Dachia" a lui Petru Maior iar
patima pentru adevăr şi dreptate, ca şi ura împotriva
nedreptăţilor, i-au conturat caracterul şi
personalitatea luând contact nemijlocit cu modul de viaţă
al iobagilor de pe latifundiile exploatatorilor. |
 |
Manifestând
mare interes pentru învăţătură, Alesandru Pop a
studiat la gimnaziul romano-catolic din Târgu Mureş, la liceul din
Blaj şi la facultatea juridică a liceului călugărilor
piaştri din Cluj. Anii de studenţie din capitala Transilvaniei
au fost bogaţi în fapte remarcabile. Împreună cu Nicolae
Popea, din Satul lung, episcopul de mai târziu al Caransebeşului,
în 1845 a înfiinţat prima revistă românească studenţească
"Diorile" (Zorile), caligrafiată cu litere latine, în
coloanele ei trăgând un clopot de alarmă întru promovarea
culturii naţionale: "Iată, va scrie elevul Alesandru Pop
pe când avea optsprezece ani, în văi depărtate se cam arăta
zeiţa înţelepciunii. Minerva, cu strălucitoarele-i veşminte
din care se revarsă şi asupra noastră o binecuvântată
rază. Veniţi iute cu toţii! Veniţi, grăbiţi
să ne aruncăm în consolatricele-i braţe. Haideţi să
arătăm pismuitorilor noştri că şi noi încă
suntem, din acei fii ai pământului care adotră ştiinţa,
artele şui măiestriile, cu un cuvânt tot ce este nobil şi
divin". Tot acum, înfiinţează o bibliotecă cu
scopul de a-şi iniţia colegii în cunoaşterea istoriei
şi literaturii poporului român, folosindu-se îndeosebi de
lucrarea lui S. Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Eliade Rădulescu.
Îndemnaţi de Alesandru Pop şi Nicolae Popea, cei peste 30
studenţi români de la liceul piariştilor, ca un protest împotriva
maghiarizării numelui de către autoritatea şcolară,
hotărăsc să şi-l latinizeze. Şi astfel Pap
Şandor, alias Alesandru Pop, devine Alesandru Papiu Ilarian.
De la Cluj,
juristul Al. Papiu Ilarian trecu la Târgu Mureş unde, în calitate
de cancelist (candidat de avocat) trebuia să facă un stagiu pe
lângă Tabla Regească (Curtea de Apel al marelui principat al
Transilvaniei).
Revoluţia
maghiară, izbucnită la Bratislava în ziua de 15 martie 1848,
a avut printre canceliştii români un puternic ecou. Zile în
şir, ei discutau la locuinţa lui Avram Iancu şi Papiu
Ilarian, total dezorientaţi, în ce mod şi cu ce revendicări
să participe la revoluţie. Canceliştii români au fost
invitaţi şi ei să particpe la manifestaţiile
publice. La o astfel de întrunire, Papiu Ilarian a cerut, "horribile
dictu:, drepturi egale pentru români cu celelalte popoare conlocuitoare
şi desfiinţarea iobăgiei fără despăgubiri,
spre marea indignare a autorităţilor. Ţinând un strâns
contact cu Blajul, unde îndrumători ai tineretului erau profesorul
Aron Pumnul şi canonicul Timotei Cipariu canceliştii români
au înţeles că numai chemând poporul la o adunare naţională
îşi vor putea impune punctele de vedere. Au iniţiat deci o
vie agitaţie prin sate, legându-se, prin jurământ înfricoşător
să nu cedeze asupritorilor.
Împotriva
tuturor ingerinţelor autorităţilor, ridicării de
furci la răspântii şi stricarea podurilor de pe Târnave, în
zorii zilei de 30 aprilie 1848 (duminica Tomii) Alesandru Papiu Ilarian
(avea douzeci ani)), a pătruns în piaţa Blajului în fruntea
a opt mii de iobagi mureşeni şi de pe Câmpie. Singur, până
la ora prânzului, a ţinut piept, cu discursuri înflăcărate,
autorităţilor civile şi militare care voiau "să
spargă" adunarea împăciuitoriştilor şi renegaţilor,
ca şi împotriva episcopului Lemeni care văzând că
poporul dă ascultare lui Papiu a încercat prin vicleşuguri, să-l
ademenească la curte pentru tratative cu scopul de a-l prinde
şi preda autorităţilor. Spre prânz au sosit la Blaj,
Ioan Buteanu şi Avram Iancu în fruntea a patru mii de munteni care
au vorbit şi ei poporului. În orele de după masă a venit
într-o căruţă "un om al poporului", Simion Bărnuţiu.
El a explicat poporului că o altă mare adunare naţională
se va ţine la Blaj în ziua de 3/15 mai, mai înainte ca dieta
latifundiarilor din Cluj să hotărască asupra unirii
Transilvaniei cu Ungaria. Astfel adunarea de la 30 aprilie organizată
de Papiu Ilarian, Avram Iancu şi Ioan Buteanu a fost o adevărată
"repetiţie generală" pentru cea de la 3/15 mai, în
care urmaşii lui Horea s-au rostit respicat împotriva unirii
Transilvaniei cu Ungaria şi trăirea, în baza dreptului
istoric, al dreptului firii şi al numărului, pe picior de
egalitate cu cele trei naţiuni privilegiate.
Programul
şi îndemnurile formulate şi prezentate de marele patriot Al.
Papiu Ilarian în aceste împrejurări au fost cât se poate de
clare şi convingătoare.
1.
IndependenŢa naŢionalĂ
Românii să figureze în
numele lor, să-şi aibe reprezentanţii lor şi să
se servească de limba lor în toate trebile lor.
2. INDEPENDENŢA
RELIGIOASĂ
Românii să-şi aibă
RELIGIA LOR ROM#NĂ, fără dezbinare de UNIŢI şi
NEUNIŢI aşa numită unire cu ungurii să se desfiinţeze,
iar toţi românii să fie numai de legea românească.
3.
RESTABILIREA MITROPOLIEI ROM#NE ÎN TRANSILVANIA, sub
autoritatea căreia să fie episcopii, români de la Vârseţ
Timişoara, Arad, Oradea, Maramureş şi Bucovina.
4. ŞCOLILE
ROM#NE
din toate satele şi oraşele să fie dotate din aloidale
5.
INTRARMAREA (înarmarea)
GENERALĂ A ROM#NILOR
6. ŞTERGEREA
IOBĂGIEI,
fără vreo despăgubire
Pentru activitatea desfăşurată
în cursul celor două adunări, poporul l-a numit pe Papiu
"tribunul de la Budiu" iar ca o recunoaştere a meritelor
lui deosebite, tânărul revoluţionar a fost numit secretar al
Comitetului Naţional al cărui sediu a fost stabilit la Sibiu.
În anul
1848, la cererea lui Nicolae Bălcescu, Papiu a funcţionat, în
calitate de comisar pentru propagandă revoluţionară, în
judeţul Dâmboviţa.
După
înfrângerea revoluţiei se înscrie la facultatea juridică a
universităţii din Viena. Aici se va impune prin două
fapte remarcabile. Primeşte înalta decoraţie ce-i fusese
atribuită de aula imperială dar declară că va
purta-o sub zăbranic până nu se va decora mai întâi naţiunea
română. Tot atunci tipăreşte primele două volume
ale operei sale principale: Istoria Românilor din Dacia Superioară.
Considerat
de autorităţi ca suspect, ponegrit şi denunţat de
cei pe care nu i-a cruţat în istoria sa, mai cu seamă de
episcopii Lemeni şi Şaguna, studentul Al. Papiu Ilarian se
vede constrâns să părăsească Viena şi să
urmeze cursurile facultăţii juridice a universităţii
din Padova, unde, în 1850 va obţine diploma de doctor în drept.
Revine la Viena şi practică, pentru scurtă vreme,
avocatura. În acelaşi an, urmând exemplul unor înaintaşi
iluştri, acceptă invitaţia caimacanului Alexandru Ghica
de a fi profesor la Iaşi. De la catedră, Papiu a desfăşurat
o rodnică activitate ştiinţifică, manifestându-se
înfocat aderent al unirii Principatelor Române.
Când din
cauza uneltirilor antiuniuniştilor a demisionat din învăţământ,
a călătorit în Germania culegând cu pasiune documente
privitoare la istoria românilor pe care, începând din 1862, le va
publica în Tezaur de monumente istorice pentru România pe care
N. Iorga îl consideră: "cea mai metodică, mai îngrijită,
mai desăvârşit executată lucrare ce apăruse până
atunci la noi".
Revenind în
ţară la începutul anului 1860 întocmeşte pentru uzul
principelui Alexandru Ioan Cuza, un "Memorand" în care
trasează liniile generale ce trebuiau să fie urmate în
politica externă şi internă a Principatelor Unite.
Domnitorul
Cuza îl cunoscuse pe Papiu, la Blaj, în 1848. Apreciindu-i atunci
activitatea ştiinţifică şi avântul revoluţionar,
îl numeşte jurisconsult al Moldovei, apoi procuror de secţie
la Casaţie, ministru de justiţie în 1863 când Papiu
redactează şi depune pe biroul Camerei legea secularizării
averilor mănăstireşti. Demisionând din guvern, devine
procuror general al Curţi de Casaţie.
Până
la sfârşitul vieţii lui, curmată timpuriu, la etatea de
50 ani, Al. Papiu Ilarian a rămas credincios prinţului Cuza
şi a devenit cel mai înfocat adversar al dinastiei străine pe
care o considera o agentură a penetrării germanismului la
gurile Dunării.
Lucrările
lui de istorie i-au deschis în 1868 drumul spre Societatea Academică
Ropmână, unde a fost de-o hărnicie exemplară. A
colaborat la redactarea dicţionarului limbii române, a pledat,
printre primii, pentru scrierea fonetică, a fost secretarul secţiei
de istorie şi are meritul de a fi inaugurat, cu "Viaţa
şi operele lui George Şincai de Sinca", seria
discursurilor de recepţie şi de a fi descoperit, uitate în
subsolul Bibliotecii Centrale, manuscrise ale lui I. Budai-Deleanu.
În toate împrejurările,
Al. Papiu Ilarian, a apărat cauzele drepte ale Transilvaniei. În
1861 apărând statutul juridic al acestei ţări româneşti,
a publicat Independenţa constituţională a
Transilvaniei care a fost tradusă în franceză, germană
şi italiană, iar în 1867 când, prin dualism, numele
Transilvania a fost şters de pe harta Europei, a înfiinţat,
la Bucureşti, "Societatea Transilvania", cu scopul de a
ajuta studenţii români din teritoriile subjugate să poată
studia la universităţile din occident.
În cursul
activităţii lui multilaterale, Al. Papiu Ilarian a fost şi
"un apărător al celor năpăstuiţi de
tirani". În 1873, printr-un manifest lipit pe zidurile Capitalei,
a luat apărarea muncitorilor portuari din Giurgiu, obţinând,
în faţa Curţii cu Juraţi din Turnu Măgurele,
achitarea lor.
Urât de
partidul conservator care l-a înlăturat din postul de procuror
general la Casaţie, acuzat că, prin activitatea ei,
"Societatea Transilvania" periclitează bunele relaţii
cu Austro-Ungaria, învinuit că luând apărarea muncitorilor
portuari din Giurgiu, a îndemnat la rebeliune şi atentat împotriva
domnitorului, învinuiri pe care justiţia a refuzat să le
recunoască, Al. Papiu
Ilarian a sfârşit prin a-şi vedea sănătatea
periclitată. A fost internat, mai întâi, în ospiciul "Mărcuţa"
din Bucureşti unde a fost îngrijit de Al. Şuţu, medicul
curant al lui Eminescu în deceniul următor, apoi la Viena şi,
în cele din urmă, la spitalul de boli mintale din Sibiu, unde a
decedat în dimineaţa zilei de 11/23 oct. 1877, fără să
poată sesiza, că pe câmpiile de luptă din Bulgaria, la
Griviţa, Plevna, Rahova, Smârdan etc., armata română realiza
unul din marile idealuri pentru care el a fost permanent pe baricade:
Independenţa statului român naţional.
Alesandru
Papiu Ilarian se impune ca o mare conştiinţă patriotică,
un spirit dinamic revoluţionar, un istoric de dimensiunile lui N. Bălcescu,
un lingvist cu largi orizonturi - unul dintre cei mai străluciţi
români din secolul trecut.
Materialul
prezentat în rândurile de mai sus aparţin renumitului scriitor
CORNELIU ALBU, publicate în cartea "Lumină din
trecut" în care au fost descrise evenimente şi personalităţi
din Transilvania din lupta pentru independenţă şi unitate
naţională.
Din
scrierile autorului Corneliu Albu având în vedere importanţa
şi valoarea datelor cultural-istorice prezentate, merită să
menţionăm şi cu această ocazie următoarele lucrări:
- De la Bobâlna, la Alba Iulia
- Împotriva dictatului de la Viena
- Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) 1493-1568
- Nicolaus Olahus. Corespondenţă cu umaniştii
batavi şi flamanzi (1974)
- Pe urmele lui Inocenţiu Micu Klein (ed. I-a
1983)
-
Simion Bărnuţiu (1985)
Despre activitatea şi
personalitatea lui Alesandru Papiu Ilarian s-a preocupat şi
renumitul istoric de pe meleagurile Albei academicianul ŞTEFAN METEŞ
care în importanta lucrare "Emigrări româneşti din
Transilvania în secolele XIII-XX" prezintă o serie de
date şi activităţi deosebite, mai puţin cunoscute
şi care deasemenea merită a fi reluate şi redate
cititorilor, preocupaţi de adevăr şi de istoria neamului
românesc.
"Trebuie să insistăm
acum asupra a două personalităţi, care, după ce au
avut un rol de seamă în conducerea intelectuală a revoluţiei
din 1848-1849, au fost silite să părăsească
Transilvania, făcând studii, primul la Viena apoi la Padua, iar al
doilea la Pavia, aşezându-se pe urmă în România, unde afară
de activitatea profesorală şi ştiinţifică,
istorică, au adus o importantă contribuţie şi în
domeniul naţional-politic al românilor: Al. Papiu Ilarian şi
Simion Bărnuţiu.
Înainte de a vorbi de aceasta
credem că merită să fie semnalată atitudinea
studentului Alesandru Papiu Ilarian, cu prilejul decorării lui la
Universitatea din Viena, fapt care cu totul neobişnuit, a fost
considerat ca o manifestare naţional-politică, demn românească,
care atunci a avut un larg răsunet şi a nemulţumit adânc
pe cei care-i privea.
În ziua de 9 ianuarie 1851, în
sala consistorială a Universităţii din Viena, arhiplină
de profesori, studenţi de la toate facultăţile, apoi de
public străin în special de românii din oraş în frunte cu
episcopul Şaguna, studentul Papiu "cel cunoscut tuturor românilor
de la adunarea din Duminica Tomii din 15 mai 1848 din Blaj" fu
decorat cu mare solemnitate cu crucea de argint cu coroană pentru
meritele dovedite pentru împărat şi neamul său. Cuvântările
ocazionale au fost rostite de rectorul Sig. Schultes şi decanul
facultăţii juridice, lăudându-l că "a făcut
onoare Universităţii, facultăţii juridice, sieşi,
familiei şi conaţionalilor săi. Răspunsul
în latineşte a fost, prin conţinutul lui, o surpindere pentru
cei prezenţi şi pentru cei din afară care l-au citit. El
spuse cum românii, când tronul a fost în pericolul cel mare, au sărit
pentru apărarea lui şi drepturilor poporului, necruţând
nici un sacrificiu de vieţi. Durere însă, românii şi
după înfrângerea revoluţiei se află tot în stare de apăsare.
Situaţia aceasta tristă îl face să nu plângă nici
pe tatăl său, singurul său razim, ucis pentru împăratul
său, nici familia sa, mama şi cele 3 surori, care duc viaţa
cea mai mizeră, rămase fără capul familiei, fără
casă şi avere ci să jelească soarta de plâns a întregii
naţiuni române, care nici după atâtea sacrificii n-a avut
norocul să dobândească de la împărat un cap naţional
cum are naţiunea croată: "Banul său, şi cea săsească:
Comitele său, care să poarte grijă naţiunii, să
vindece rănile, şi să şteargă lacrimile miilor
de orfani. Drept aceea soarta aceasta de jale generală a naţiunii
sale nu-l iartă pe dânsul şi pe nici un român adevărat
a purta semne de bucurie".
După
aceste zise şi după ce mulţumi împăratului
respectuos pentru înalta distincţie, continuă aşa:
"că aceste împrejurări jalnice în care se află
universa gintă română îl silesc că această decoraţiune,
până atunci, s-o poarte acoperită cu vălul de doliu, până
ce emânâdu-se situaţia naţiei va avea cauza deplină de
a se dezbrăca de jale şi a se bucura". Papiu a predat cuvântarea
sa rectorului, rugându-l să binevoiască a o înainta M. Sale
împăratului.
În urma
acestei cuvântări de înaltă conştiinţă şi
demnitate românească şi mai ales în urma faptului că
situaţia de plâns a românilor, împăratul n-a îndreptat-o,
ci a dat-o peste câţiva ani din nou pe mâinile vechilor
asupritori seculari, Papiu nu mai putea trăi în acest mediu
sufocant şi decoraţia împărătească şi-a
pierdut pentru el orice valoare - n-avea alt mijloc să-şi
salveze viaţa şi libertatea gândirii şi simţirii,
decât să emigreze la fraţii săi de peste Carpaţi.
După
sosirea în ţară a lui Papiu şi Bărnuţiu, aici
se petrec evenimente epocale: alegerea ca Domn a lui Alexandru Ioan Cuza,
Unirea Principatelor, noi reforme sociale şi politice menite toate
să consolideze noul stat român sub raport intern şi extern.
La această operă naţional-politică cei doi emigranţi
transilvani îşi dau toată contribuţia lor. Noul domn
Cuza Vodă îi cunoaşte pe amândoi de la adunarea naţională
din Blaj, unde a vorbit cu ei şi a văzut la faţa locului
de ce autoritate se bucurau în urma activităţii lor înţelepte
şi adânc româneşti. Le-a dat toată consideraţia
cuvenită, ascultând sfatul lor, fiind convins că amândoi
sunt patrioţi luminaţi, serioşi, care vor din tot
sufletul lor mare să ajute înălţarea noului stat şi
neamul românesc. Bucurându-se de încrederea domnească, erau
sfetnicii intimi ai lui Cuza Vodă, care la toate chestiunile
dificile şi complicate, fie interne sau externe, îi consulta
şi ţinea seamă de cuvântul lor bine cugetat şi
rodnic în rezultatele viitoare.
Bazat pe
această încredere şi pe avenimentele externe ce se schimbau
şi se precipitau, Papiu cuprinde unele sfaturi de politică
internă şi externă într-un Memorand despre
raporturile Românilor cu Nemţii, cu Slavii, cu Ungurii, în timp
de pace şi în cazul unei revoluţiuni în răsăritul
Europei, prezentat principelui Alexandru I. Cuza în 1860.
Într-o
scurtă expunere, captivantă şi limpede înfăţişează
tendinţele de expansiune politică a germanilor, slavilor
şi maghiarilor, care şi atunci visau o Ungarie mare de la
Adriatica până la Marea Neagră, crezând în ea "cu toată
seriozitatea şi spunând cu toată naivitatea", scopul
acestora trei de a "înghiţi pe Români". Ungurii n-au învăţat
nimic din cele păţite în 1848, ci, instigaţi şi de
austrieci, continuă să duşmănească pe români,
care vor să trăiască cu ei în pace şi buni vecini.
Pentru a împiedica
această triplă expansiune politică imperială, bolnavă
lipsită de orice temei istoric, şi a statornicii o pace în
sud-vestul Europei în veşnică fierbere, e un singur mijloc:
"unirea tuturor românilor într-un singur corp politic, adica
Daco-Romania (Subl. St. M.)".
Papiu
precizează că această Daco-Românie visată ca teritoriu
e egală cu Italia şi Anglia, ca natională e
una din cele mai omogene ţări din Europa, sub raport strategic
puţine state europene sânt ,,mai favorite de natură",
iar sub cel geografic formează un tot sistematic. În
viziunea sa, Transilvania e centrul ei. "Cine e Domn al acestui
centru strategic, stăpâneşte până la Tisa, şi până
la Marea Neagră. Numai Romanii cei vechi au priceput importanţa
ei strategică. Barbarii au ignorat-o, de aceea căzură cu
toţii unii după alţii. Este erou cine ocupă
această ţară, e foarte slab cel ce-o pierde, căci e
cea mai grea de ocupat, cea mai lesne de conservat. Cine e Domn al
Transilvaniei, e Domn al Principatelor. Mihai îşi fixase aici
capitala, ca să guverneze întreaga Românie. Dar românii de
atunci nu l-au priceput, ungurii 1-au vândut, Austria 1-a ucis
(...).
Fără
Transilvania, Principatele n-au viitor, duc o existenţă precară
şi dubie. Numai unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii
perpetue a României.
Transilvania
este cea mai frumoasă şi mai vitală din trupul sfâşiat
al naţiunii române".
Papiu era
un om realist, cu experienţă istorică, care-şi dădea
perfect seama că realizarea acestei "Daco-Românii" cere
timp, dar şi pregătire întinsă şi solidă,
pentru a prinde momentul potrivit într-o conflagraţie europeană,
de aceea el propune lui Cuza Vodă următoarele măsuri
cuminţi dar indispensabile de luat:
I.
În politica interna:
1. Să se organizeze şi să sporească armata,
apoi iarăşi armata, în fine tot armata.
2. Să câştige încrederea naţiunii prin o
bună administraţie şi dreptăţi.
3. Să câştige inima poporului împroprietărind
pe ţărani.
4. Să îngrijească de luminarea şi creşterea
naţiunii în adevărat patriotism.
5.
Să sporească finanţele statului prin secularizarea
averilor mănăstirilor închinate.
6.
Să pună capăt intrigilor perpetue, care strică
partea cea mai vitală a naţiunii.
II. În
politica externă:
1.
Să stea în cele mai bune relaţii cu Italia şi cu Franţa
pe care să le convingă, prin agenţii săi, că Transilvania
e ţară românească.
2. Nici cu Rusia şi nici cu Austria să nu se
strice relaţiile înainte de timp.
3. Să asculte şi pe maghiari, fără a
pierde din vedere neîmpăcata lor duşmănie faţă
de români, îndeosebi faţă de cei din Transilvania.
"Cea
mai apropiată luptă în răsăritul Europei va fi o
noua revoluţie ungurească. Românii din Transilvania, în
cazul acestei revoluţii, n-au conducători experti, "n-au
steag naţional, ei privesc numai spre Principate, de aici aşteaptă
semnalul şi scăparea. Domnul românilor să construiască
în toate, să nu pericliteze însă existenţa
Principatelor Unite, şi să caute a se vedea în Transilvania
(...), în centrul românilor! Care va fi chipul, modul şi
pretextul? La toate aceste întrebări numai felurimea şi
actualitatea împrejurărilor ar putea da un răspuns".
Asigură însă pe Domn, că românii transilvăneni
"ar fi gata a muri pentru Domnul Cuza.
Cuza Vodă
va fi citit memoriul cu deosebită atenţie şi poate va fi
discutat conţinutul lui cu însuşi Papiu Ilarian, căci
era un moment important când Vodă trebuia să fie bine
informat şi documentat, fiindcă abia începuse tratativele de
colaborare, de împăcare cu emigranţii maghiari pentru
eventuala revoluţie, care se desemna la orizontul înnourat."
Materialele
prezentate fac parte printre altele din preocupările (printre
altele) fundaţiei "Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi
integritatea României" cu privire la unele evenimente cultural
istorice, şi a unor personalităţi, care din diferite
motive sunt mai puţin cunoscute generaţiei actuale şi
care merită a fi, redate luminii tiparului pentru cei interesaţi.
Începând
cu acest an fundaţia noastră va organiza momente de evocare cu
slujbe religioase la mormântul de la Sibiu a marelui luptător
pentru unitatea neamului românesc ALESANDRU PAPIU ILARIAN şi care
nu a reuşit să-şi vadă visul împlinit.
În acelaşi
cimitir al Bisericii dintre Brazi,
de pe malul Cibinului se află mormintele marilor patrioţi români
transilvăneni: Gh. Bariţiu (1812-1893), I. Raţiu
(1828-1902), Alex Vaida Voivod (1872-1950) şi Iosif Sterca Suluţiu
care au luptat pentru unitatea neamului românesc şi pe care-i vom
comemora în acelaşi timp.
Marele
nostru istoric Nicolae Iorga în lucrarea "Oameni" I,
74 - afirma în acest sens:
"Comemorările
nu învie morţii, dar ele scot colţul lor de nemurire, unde
arde înaintea lor numai lumina săracă a recunoaşterii
din partea celor puţini, chipurile mari ale trecutului şi le
aduc, în lumina făcliilor de pomenire înaintea atâtora cari până
atunci sau nu ştiau nimic despre acei oameni, sau îi uitaseră."
Extrase de către ec. Ioan Străjan din:
• Lumina
din Trecut, pag. 170-174, de Corneliu Albu
• Emigrări
româneşti din transilvania sec. XIII-XX, pag. 223-225 de
academician Ştefan Meteş
|
|
