România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Alesandru Papiu Ilarian mare luptător pentru unitatea neamului românesc

(27 IX 1827 - 11 X 1877)

 

Dintre revoluţionarii democraţi ai secolului al XIX-lea, "Alesandru Papiu Ilarian, a precizat N. Iorga, merită să fie pus la catapeteasmă. Om de o înaltă cultură, de o râvnă deosebită pentru trecutul românesc, el este astăzi mai mult decât o figură din trecut. Din tot scrisul lui de om cult şi nobil, de învăţat modern şi occidental, se desprinde, în acelaşi timp, respectul pentru adevăr, uitarea de sine şi o respectare a muncii altora care merge până la uitare.

Fiul preotului Ioan Pop Bucur s-a născut la 27 sept./9 oct. 1827 în satul Bezded, judeţul Sălaj iar copilăria şi-a petrecut-o în Budiul de Câmpie din judeţul Mureş, azi "Papiu Ilarian", unde tatăl său fusese trasferat la cerere. Dragostea de limba strămoşească şi de trecutul poporului român a deprins-o în casa părintească în care locul cel mai de cinste îl ocupa "Istoria pentru începutul românilor în Dachia" a lui Petru Maior iar patima pentru adevăr şi dreptate, ca şi ura împotriva nedreptăţilor, i-au conturat caracterul şi personalitatea luând contact nemijlocit cu modul de viaţă al iobagilor de pe latifundiile exploatatorilor.

Manifestând mare interes pentru învăţătură, Alesandru Pop a studiat la gimnaziul romano-catolic din Târgu Mureş, la liceul din Blaj şi la facultatea juridică a liceului călugărilor piaştri din Cluj. Anii de studenţie din capitala Transilvaniei au fost bogaţi în fapte remarcabile. Împreună cu Nicolae Popea, din Satul lung, episcopul de mai târziu al Caransebeşului, în 1845 a înfiinţat prima revistă românească studenţească "Diorile" (Zorile), caligrafiată cu litere latine, în coloanele ei trăgând un clopot de alarmă întru promovarea culturii naţionale: "Iată, va scrie elevul Alesandru Pop pe când avea optsprezece ani, în văi depărtate se cam arăta zeiţa înţelepciunii. Minerva, cu strălucitoarele-i veşminte din care se revarsă şi asupra noastră o binecuvântată rază. Veniţi iute cu toţii! Veniţi, grăbiţi să ne aruncăm în consolatricele-i braţe. Haideţi să arătăm pismuitorilor noştri că şi noi încă suntem, din acei fii ai pământului care adotră ştiinţa, artele şui măiestriile, cu un cuvânt tot ce este nobil şi divin". Tot acum, înfiinţează o bibliotecă cu scopul de a-şi iniţia colegii în cunoaşterea istoriei şi literaturii poporului român, folosindu-se îndeosebi de lucrarea lui S. Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Eliade Rădulescu. Îndemnaţi de Alesandru Pop şi Nicolae Popea, cei peste 30 studenţi români de la liceul piariştilor, ca un protest împotriva maghiarizării numelui de către autoritatea şcolară, hotărăsc să şi-l latinizeze. Şi astfel Pap Şandor, alias Alesandru Pop, devine Alesandru Papiu Ilarian.

De la Cluj, juristul Al. Papiu Ilarian trecu la Târgu Mureş unde, în calitate de cancelist (candidat de avocat) trebuia să facă un stagiu pe lângă Tabla Regească (Curtea de Apel al marelui principat al Transilvaniei).

Revoluţia maghiară, izbucnită la Bratislava în ziua de 15 martie 1848, a avut printre canceliştii români un puternic ecou. Zile în şir, ei discutau la locuinţa lui Avram Iancu şi Papiu Ilarian, total dezorientaţi, în ce mod şi cu ce revendicări să participe la revoluţie. Canceliştii români au fost invitaţi şi ei să particpe la manifestaţiile publice. La o astfel de întrunire, Papiu Ilarian a cerut, "horribile dictu:, drepturi egale pentru români cu celelalte popoare conlocuitoare şi desfiinţarea iobăgiei fără despăgubiri, spre marea indignare a autorităţilor. Ţinând un strâns contact cu Blajul, unde îndrumători ai tineretului erau profesorul Aron Pumnul şi canonicul Timotei Cipariu canceliştii români au înţeles că numai chemând poporul la o adunare naţională îşi vor putea impune punctele de vedere. Au iniţiat deci o vie agitaţie prin sate, legându-se, prin jurământ înfricoşător să nu cedeze asupritorilor.

Împotriva tuturor ingerinţelor autorităţilor, ridicării de furci la răspântii şi stricarea podurilor de pe Târnave, în zorii zilei de 30 aprilie 1848 (duminica Tomii) Alesandru Papiu Ilarian (avea douzeci ani)), a pătruns în piaţa Blajului în fruntea a opt mii de iobagi mureşeni şi de pe Câmpie. Singur, până la ora prânzului, a ţinut piept, cu discursuri înflăcărate, autorităţilor civile şi militare care voiau "să spargă" adunarea împăciuitoriştilor şi renegaţilor, ca şi împotriva episcopului Lemeni care văzând că poporul dă ascultare lui Papiu a încercat prin vicleşuguri, să-l ademenească la curte pentru tratative cu scopul de a-l prinde şi preda autorităţilor. Spre prânz au sosit la Blaj, Ioan Buteanu şi Avram Iancu în fruntea a patru mii de munteni care au vorbit şi ei poporului. În orele de după masă a venit într-o căruţă "un om al poporului", Simion Bărnuţiu. El a explicat poporului că o altă mare adunare naţională se va ţine la Blaj în ziua de 3/15 mai, mai înainte ca dieta latifundiarilor din Cluj să hotărască asupra unirii Transilvaniei cu Ungaria. Astfel adunarea de la 30 aprilie organizată de Papiu Ilarian, Avram Iancu şi Ioan Buteanu a fost o adevărată "repetiţie generală" pentru cea de la 3/15 mai, în care urmaşii lui Horea s-au rostit respicat împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria şi trăirea, în baza dreptului istoric, al dreptului firii şi al numărului, pe picior de egalitate cu cele trei naţiuni privilegiate.

Programul şi îndemnurile formulate şi prezentate de marele patriot Al. Papiu Ilarian în aceste împrejurări au fost cât se poate de clare şi convingătoare.

1. IndependenŢa naŢionalĂ

Românii să figureze în numele lor, să-şi aibe reprezentanţii lor şi să se servească de limba lor în toate trebile lor.

2. INDEPENDENŢA RELIGIOASĂ

Românii să-şi aibă RELIGIA LOR ROM#NĂ, fără dezbinare de UNIŢI şi NEUNIŢI aşa numită unire cu ungurii să se desfiinţeze, iar toţi românii să fie numai de legea românească.

3. RESTABILIREA MITROPOLIEI ROM#NE ÎN TRANSILVANIA, sub autoritatea căreia să fie episcopii, români de la Vârseţ Timişoara, Arad, Oradea, Maramureş şi Bucovina.

4. ŞCOLILE ROM#NE din toate satele şi oraşele să fie dotate din aloidale

5. INTRARMAREA (înarmarea) GENERALĂ A ROM#NILOR

6. ŞTERGEREA IOBĂGIEI, fără vreo despăgubire

Pentru activitatea desfăşurată în cursul celor două adunări, poporul l-a numit pe Papiu "tribunul de la Budiu" iar ca o recunoaştere a meritelor lui deosebite, tânărul revoluţionar a fost numit secretar al Comitetului Naţional al cărui sediu a fost stabilit la Sibiu.

În anul 1848, la cererea lui Nicolae Bălcescu, Papiu a funcţionat, în calitate de comisar pentru propagandă revoluţionară, în judeţul Dâmboviţa.

După înfrângerea revoluţiei se înscrie la facultatea juridică a universităţii din Viena. Aici se va impune prin două fapte remarcabile. Primeşte înalta decoraţie ce-i fusese atribuită de aula imperială dar declară că va purta-o sub zăbranic până nu se va decora mai întâi naţiunea română. Tot atunci tipăreşte primele două volume ale operei sale principale: Istoria Românilor din Dacia Superioară.

Considerat de autorităţi ca suspect, ponegrit şi denunţat de cei pe care nu i-a cruţat în istoria sa, mai cu seamă de episcopii Lemeni şi Şaguna, studentul Al. Papiu Ilarian se vede constrâns să părăsească Viena şi să urmeze cursurile facultăţii juridice a universităţii din Padova, unde, în 1850 va obţine diploma de doctor în drept. Revine la Viena şi practică, pentru scurtă vreme, avocatura. În acelaşi an, urmând exemplul unor înaintaşi iluştri, acceptă invitaţia caimacanului Alexandru Ghica de a fi profesor la Iaşi. De la catedră, Papiu a desfăşurat o rodnică activitate ştiinţifică, manifestându-se înfocat aderent al unirii Principatelor Române.

Când din cauza uneltirilor antiuniuniştilor a demisionat din învăţământ, a călătorit în Germania culegând cu pasiune documente privitoare la istoria românilor pe care, începând din 1862, le va publica în Tezaur de monumente istorice pentru România pe care N. Iorga îl consideră: "cea mai metodică, mai îngrijită, mai desăvârşit executată lucrare ce apăruse până atunci la noi".

Revenind în ţară la începutul anului 1860 întocmeşte pentru uzul principelui Alexandru Ioan Cuza, un "Memorand" în care trasează liniile generale ce trebuiau să fie urmate în politica externă şi internă a Principatelor Unite.

Domnitorul Cuza îl cunoscuse pe Papiu, la Blaj, în 1848. Apreciindu-i atunci activitatea ştiinţifică şi avântul revoluţionar, îl numeşte jurisconsult al Moldovei, apoi procuror de secţie la Casaţie, ministru de justiţie în 1863 când Papiu redactează şi depune pe biroul Camerei legea secularizării averilor mănăstireşti. Demisionând din guvern, devine procuror general al Curţi de Casaţie.

Până la sfârşitul vieţii lui, curmată timpuriu, la etatea de 50 ani, Al. Papiu Ilarian a rămas credincios prinţului Cuza şi a devenit cel mai înfocat adversar al dinastiei străine pe care o considera o agentură a penetrării germanismului la gurile Dunării.

Lucrările lui de istorie i-au deschis în 1868 drumul spre Societatea Academică Ropmână, unde a fost de-o hărnicie exemplară. A colaborat la redactarea dicţionarului limbii române, a pledat, printre primii, pentru scrierea fonetică, a fost secretarul secţiei de istorie şi are meritul de a fi inaugurat, cu "Viaţa şi operele lui George Şincai de Sinca", seria discursurilor de recepţie şi de a fi descoperit, uitate în subsolul Bibliotecii Centrale, manuscrise ale lui I. Budai-Deleanu.

În toate împrejurările, Al. Papiu Ilarian, a apărat cauzele drepte ale Transilvaniei. În 1861 apărând statutul juridic al acestei ţări româneşti, a publicat Independenţa constituţională a Transilvaniei care a fost tradusă în franceză, germană şi italiană, iar în 1867 când, prin dualism, numele Transilvania a fost şters de pe harta Europei, a înfiinţat, la Bucureşti, "Societatea Transilvania", cu scopul de a ajuta studenţii români din teritoriile subjugate să poată studia la universităţile din occident.

În cursul activităţii lui multilaterale, Al. Papiu Ilarian a fost şi "un apărător al celor năpăstuiţi de tirani". În 1873, printr-un manifest lipit pe zidurile Capitalei, a luat apărarea muncitorilor portuari din Giurgiu, obţinând, în faţa Curţii cu Juraţi din Turnu Măgurele, achitarea lor.

Urât de partidul conservator care l-a înlăturat din postul de procuror general la Casaţie, acuzat că, prin activitatea ei, "Societatea Transilvania" periclitează bunele relaţii cu Austro-Ungaria, învinuit că luând apărarea muncitorilor portuari din Giurgiu, a îndemnat la rebeliune şi atentat împotriva domnitorului, învinuiri pe care justiţia a refuzat să le recunoască, Al. Papiu Ilarian a sfârşit prin a-şi vedea sănătatea periclitată. A fost internat, mai întâi, în ospiciul "Mărcuţa" din Bucureşti unde a fost îngrijit de Al. Şuţu, medicul curant al lui Eminescu în deceniul următor, apoi la Viena şi, în cele din urmă, la spitalul de boli mintale din Sibiu, unde a decedat în dimineaţa zilei de 11/23 oct. 1877, fără să poată sesiza, că pe câmpiile de luptă din Bulgaria, la Griviţa, Plevna, Rahova, Smârdan etc., armata română realiza unul din marile idealuri pentru care el a fost permanent pe baricade: Independenţa statului român naţional.

Alesandru Papiu Ilarian se impune ca o mare conştiinţă patriotică, un spirit dinamic revoluţionar, un istoric de dimensiunile lui N. Bălcescu, un lingvist cu largi orizonturi - unul dintre cei mai străluciţi români din secolul trecut.

Materialul prezentat în rândurile de mai sus aparţin renumitului scriitor CORNELIU ALBU, publicate în cartea "Lumină din trecut" în care au fost descrise evenimente şi personalităţi din Transilvania din lupta pentru independenţă şi unitate naţională.

Din scrierile autorului Corneliu Albu având în vedere importanţa şi valoarea datelor cultural-istorice prezentate, merită să menţionăm şi cu această ocazie următoarele lucrări:

- De la Bobâlna, la Alba Iulia

- Împotriva dictatului de la Viena

- Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) 1493-1568

- Nicolaus Olahus. Corespondenţă cu umaniştii batavi şi flamanzi (1974)

- Pe urmele lui Inocenţiu Micu Klein (ed. I-a 1983)

- Simion Bărnuţiu (1985)

Despre activitatea şi personalitatea lui Alesandru Papiu Ilarian s-a preocupat şi renumitul istoric de pe meleagurile Albei academicianul ŞTEFAN METEŞ care în importanta lucrare "Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX" prezintă o serie de date şi activităţi deosebite, mai puţin cunoscute şi care deasemenea merită a fi reluate şi redate cititorilor, preocupaţi de adevăr şi de istoria neamului românesc.

"Trebuie să insistăm acum asupra a două personalităţi, care, după ce au avut un rol de seamă în conducerea intelectuală a revoluţiei din 1848-1849, au fost silite să părăsească Transilvania, făcând studii, primul la Viena apoi la Padua, iar al doilea la Pavia, aşezându-se pe urmă în România, unde afară de activitatea profesorală şi ştiinţifică, istorică, au adus o importantă contribuţie şi în domeniul naţional-politic al românilor: Al. Papiu Ilarian şi Simion Bărnuţiu.

Înainte de a vorbi de aceasta credem că merită să fie semnalată atitudinea studentului Alesandru Papiu Ilarian, cu prilejul decorării lui la Universitatea din Viena, fapt care cu totul neobişnuit, a fost considerat ca o manifestare naţional-politică, demn românească, care atunci a avut un larg răsunet şi a nemulţumit adânc pe cei care-i privea.

În ziua de 9 ianuarie 1851, în sala consistorială a Universităţii din Viena, arhiplină de profesori, studenţi de la toate facultăţile, apoi de public străin în special de românii din oraş în frunte cu episcopul Şaguna, studentul Papiu "cel cunoscut tuturor românilor de la adunarea din Duminica Tomii din 15 mai 1848 din Blaj" fu decorat cu mare solemnitate cu crucea de argint cu coroană pentru meritele dovedite pentru împărat şi neamul său. Cuvântările ocazionale au fost rostite de rectorul Sig. Schultes şi decanul facultăţii juridice, lăudându-l că "a făcut onoare Universităţii, facultăţii juridice, sieşi, familiei şi conaţionalilor săi. Răspunsul în latineşte a fost, prin conţinutul lui, o surpindere pentru cei prezenţi şi pentru cei din afară care l-au citit. El spuse cum românii, când tronul a fost în pericolul cel mare, au sărit pentru apărarea lui şi drepturilor poporului, necruţând nici un sacrificiu de vieţi. Durere însă, românii şi după înfrângerea revoluţiei se află tot în stare de apăsare. Situaţia aceasta tristă îl face să nu plângă nici pe tatăl său, singurul său razim, ucis pentru împăratul său, nici familia sa, mama şi cele 3 surori, care duc viaţa cea mai mizeră, rămase fără capul familiei, fără casă şi avere ci să jelească soarta de plâns a întregii naţiuni române, care nici după atâtea sacrificii n-a avut norocul să dobândească de la împărat un cap naţional cum are naţiunea croată: "Banul său, şi cea săsească: Comitele său, care să poarte grijă naţiunii, să vindece rănile, şi să şteargă lacrimile miilor de orfani. Drept aceea soarta aceasta de jale generală a naţiunii sale nu-l iartă pe dânsul şi pe nici un român adevărat a purta semne de bucurie".

După aceste zise şi după ce mulţumi împăratului respectuos pentru înalta distincţie, continuă aşa: "că aceste împrejurări jalnice în care se află universa gintă română îl silesc că această decoraţiune, până atunci, s-o poarte acoperită cu vălul de doliu, până ce emânâdu-se situaţia naţiei va avea cauza deplină de a se dezbrăca de jale şi a se bucura". Papiu a predat cuvântarea sa rectorului, rugându-l să binevoiască a o înainta M. Sale împăratului.

În urma acestei cuvântări de înaltă conştiinţă şi demnitate românească şi mai ales în urma faptului că situaţia de plâns a românilor, împăratul n-a îndreptat-o, ci a dat-o peste câţiva ani din nou pe mâinile vechilor asupritori seculari, Papiu nu mai putea trăi în acest mediu sufocant şi decoraţia împărătească şi-a pierdut pentru el orice valoare - n-avea alt mijloc să-şi salveze viaţa şi libertatea gândirii şi simţirii, decât să emigreze la fraţii săi de peste Carpaţi.

După sosirea în ţară a lui Papiu şi Bărnuţiu, aici se petrec evenimente epocale: alegerea ca Domn a lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor, noi reforme sociale şi politice menite toate să consolideze noul stat român sub raport intern şi extern. La această operă naţional-politică cei doi emigranţi transilvani îşi dau toată contribuţia lor. Noul domn Cuza Vodă îi cunoaşte pe amândoi de la adunarea naţională din Blaj, unde a vorbit cu ei şi a văzut la faţa locului de ce autoritate se bucurau în urma activităţii lor înţelepte şi adânc româneşti. Le-a dat toată consideraţia cuvenită, ascultând sfatul lor, fiind convins că amândoi sunt patrioţi luminaţi, serioşi, care vor din tot sufletul lor mare să ajute înălţarea noului stat şi neamul românesc. Bucurându-se de încrederea domnească, erau sfetnicii intimi ai lui Cuza Vodă, care la toate chestiunile dificile şi complicate, fie interne sau externe, îi consulta şi ţinea seamă de cuvântul lor bine cugetat şi rodnic în rezultatele viitoare.

Bazat pe această încredere şi pe avenimentele externe ce se schimbau şi se precipitau, Papiu cuprinde unele sfaturi de politică internă şi externă într-un Memorand despre raporturile Românilor cu Nemţii, cu Slavii, cu Ungurii, în timp de pace şi în cazul unei revoluţiuni în răsăritul Europei, prezentat principelui Alexandru I. Cuza în 1860.

Într-o scurtă expunere, captivantă şi limpede înfăţişează tendinţele de expansiune politică a germanilor, slavilor şi maghiarilor, care şi atunci visau o Ungarie mare de la Adriatica până la Marea Neagră, crezând în ea "cu toată seriozitatea şi spunând cu toată naivitatea", scopul acestora trei de a "înghiţi pe Români". Ungurii n-au învăţat nimic din cele păţite în 1848, ci, instigaţi şi de austrieci, continuă să duşmănească pe români, care vor să trăiască cu ei în pace şi buni vecini.

Pentru a împiedica această triplă expansiune politică imperială, bolnavă lipsită de orice temei istoric, şi a statornicii o pace în sud-vestul Europei în veşnică fierbere, e un singur mijloc: "unirea tuturor românilor într-un singur corp politic, adica Daco-Romania (Subl. St. M.)".

Papiu precizează că această Daco-Românie visată ca teritoriu e egală cu Italia şi Anglia, ca natională e una din cele mai omogene ţări din Europa, sub raport strategic puţine state europene sânt ,,mai favorite de natură", iar sub cel geografic formează un tot sistematic. În viziunea sa, Transilvania e centrul ei. "Cine e Domn al acestui centru strategic, stăpâneşte până la Tisa, şi până la Marea Neagră. Numai Romanii cei vechi au priceput importanţa ei strategică. Barbarii au ignorat-o, de aceea căzură cu toţii unii după alţii. Este erou cine ocupă această ţară, e foarte slab cel ce-o pierde, căci e cea mai grea de ocupat, cea mai lesne de conservat. Cine e Domn al Transilvaniei, e Domn al Principatelor. Mihai îşi fixase aici capitala, ca să guverneze întreaga Românie. Dar românii de atunci nu l-au priceput, ungurii 1-au vândut, Austria 1-a ucis (...).

Fără Transilvania, Principatele n-au viitor, duc o existenţă precară şi dubie. Numai unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii perpetue a României.

Transilvania este cea mai frumoasă şi mai vitală din trupul sfâşiat al naţiunii române".

Papiu era un om realist, cu experienţă istorică, care-şi dădea perfect seama că realizarea acestei "Daco-Românii" cere timp, dar şi pregătire întinsă şi solidă, pentru a prinde momentul potrivit într-o conflagraţie europeană, de aceea el propune lui Cuza Vodă următoarele măsuri cuminţi dar indispensabile de luat:

I. În politica interna:

1. Să se organizeze şi să sporească armata, apoi iarăşi armata, în fine tot armata.

2. Să câştige încrederea naţiunii prin o bună administraţie şi dreptăţi.

3. Să câştige inima poporului împroprietărind pe ţărani.

4. Să îngrijească de luminarea şi creşterea naţiunii în adevărat patriotism.

5. Să sporească finanţele statului prin secularizarea averilor mănăstirilor închinate.

6. Să pună capăt intrigilor perpetue, care strică partea cea mai vitală a naţiunii.

II. În politica externă:

1. Să stea în cele mai bune relaţii cu Italia şi cu Franţa pe care să le convingă, prin agenţii săi, că Transilvania e ţară românească.

2. Nici cu Rusia şi nici cu Austria să nu se strice relaţiile înainte de timp.

3. Să asculte şi pe maghiari, fără a pierde din vedere neîmpăcata lor duşmănie faţă de români, îndeosebi faţă de cei din Transilvania.

"Cea mai apropiată luptă în răsăritul Europei va fi o noua revoluţie ungurească. Românii din Transilvania, în cazul acestei revoluţii, n-au conducători experti, "n-au steag naţional, ei privesc numai spre Principate, de aici aşteaptă semnalul şi scăparea. Domnul românilor să construiască în toate, să nu pericliteze însă existenţa Principatelor Unite, şi să caute a se vedea în Transilvania (...), în centrul românilor! Care va fi chipul, modul şi pretextul? La toate aceste întrebări numai felurimea şi actualitatea împrejurărilor ar putea da un răspuns". Asigură însă pe Domn, că românii transilvăneni "ar fi gata a muri pentru Domnul Cuza.

Cuza Vodă va fi citit memoriul cu deosebită atenţie şi poate va fi discutat conţinutul lui cu însuşi Papiu Ilarian, căci era un moment important când Vodă trebuia să fie bine informat şi documentat, fiindcă abia începuse tratativele de colaborare, de împăcare cu emigranţii maghiari pentru eventuala revoluţie, care se desemna la orizontul înnourat."

Materialele prezentate fac parte printre altele din preocupările (printre altele) fundaţiei "Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României" cu privire la unele evenimente cultural istorice, şi a unor personalităţi, care din diferite motive sunt mai puţin cunoscute generaţiei actuale şi care merită a fi, redate luminii tiparului pentru cei interesaţi.

Începând cu acest an fundaţia noastră va organiza momente de evocare cu slujbe religioase la mormântul de la Sibiu a marelui luptător pentru unitatea neamului românesc ALESANDRU PAPIU ILARIAN şi care nu a reuşit să-şi vadă visul împlinit.

În acelaşi cimitir al Bisericii dintre Brazi, de pe malul Cibinului se află mormintele marilor patrioţi români transilvăneni: Gh. Bariţiu (1812-1893), I. Raţiu (1828-1902), Alex Vaida Voivod (1872-1950) şi Iosif Sterca Suluţiu care au luptat pentru unitatea neamului românesc şi pe care-i vom comemora în acelaşi timp.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga în lucrarea "Oameni" I, 74 - afirma în acest sens:

"Comemorările nu învie morţii, dar ele scot colţul lor de nemurire, unde arde înaintea lor numai lumina săracă a recunoaşterii din partea celor puţini, chipurile mari ale trecutului şi le aduc, în lumina făcliilor de pomenire înaintea atâtora cari până atunci sau nu ştiau nimic despre acei oameni, sau îi uitaseră."

 

Extrase de către ec. Ioan Străjan din:

Lumina din Trecut, pag. 170-174, de Corneliu Albu

Emigrări româneşti din transilvania sec. XIII-XX, pag. 223-225 de academician Ştefan Meteş