| Revenim: să ai un Munte la
20 km de capitala judeţului şi să-l laşi
mereu însingurat, cu liniştea şi nori trăgând
cu umbre printre creneluri de piatră, uitat de Dumnezeu
şi de lume, acolo unde văi şi dealuri, pâlcuri
de carpeni şi tufişuri de aluni, de stejari şi
singurătate privesc mereu la fruntea lui, cândva, de aur
cu miros de libertate deplină, la tâmpla-i unsă de
iarbă a fiarelor printre care, precum un strigăt alb,
se năruie câte o floare, asaltat cândva de stâni ale
oierilor ca nişte încăperi cu merinde, este, că
vrem, că nu vrem, un mare păcat, o crimă chiar. Nu este vorba de orişice munte, ci de Piatra Craivii,
pantheonul dacilor liberi, de Nume şi Prenume pietrificate
cu prelungiri de rădăcini şi izvoare, cu
topitorii de aur, cu mori şi morminte, de o aşezare sfântă...
Aşa-mi ziceam ieri când colectivul de redactori de la
revista "Dacoromania" (Anghel Gheorghe, Ilie Furduiu,
Munteanu Nicolae, Mărginean Nicolae, Imola Barabaşi, Cătălin
Borangic, Dan Anghel, Teodora Borangic etc. |
 |
Suiţi
în două maşini, prin grija admirabilului economist al publicaţiei
Ion Străjan, am făcut, la propriu, pârtii prin căile
cariate de ploaie, scobite de vânturi rămase crăpături
insurmontabile, pe faţa pământului. Ajungerea la poalele
Muntelui s-a datorat unui ofiţer al armatei române cu şcoală
militară în buzunar, extrem de calm, în mâinile căruia
volanul unui ARO sărea peste şanţuri, cârduri de pietre,
terenul alunecos, peste care doar uitarea era stăpână. Numele
lui: Daniel Ursu
El a fost
îngerul nostru păzitor, care, în cele două ture a reuşit
să ne redea Pietrei ameninţătoare întregi şi nevătămaţi,
cu arcuri de privire ruptă şi paşi adâncindu-se pentru
prima dată într-o linişte fecundă, târâtă de la
un arbore la altul, de la o cărare la alta, de aripile unor păsări
întârziate, duhuri ale arcaşilor daci, ale unor naşteri hrănite
din libertatea cerului. Cele două fântâni de care se rezemau oi
şi oieri, una dintre ele canalizată, spre Bucerdea Grânoasă,
erau pigmentate împrejur de tânără verdeaţă şi
ciuperci albe, triburi întregi de ciupercuţe, şi apa era atât
de limpede că se vedeau sfârcurile tăcerii. Ploua mărunt
precum pe un teren de fotbal cu huiduieli, bucurii, înjurături. Întâlnirea
cu primul sanctuar, chiar aproape de zidul abrupt al Pietrei Craivei, de
pe care, aşa cum afirma dr. şi publicistul Anghel Gh. istoric
şi cercetător al acestui spaţiu, participant, cu aproape
40 de ani în urmă, la săpături deloc uşoare, s-au
dus la Muzeul Unirii mii de obiecte, mici, mari, ceramice, de fier,
unelte specifice unei comuniuni de aprigi luptători pentru dreptul
de-a fi liberi ca pasărea cerului. Practic: acest sanctuar, azi,
mai are proporţiile unui teren pe care au crescut tufe, spini, colţuri
de piatră. Atât! Le-am privit îngrozit, le-am îmbrăţişat,
rugându-le să-mi vorbească, să mă încurajeze, dar
în locul unor aşteptate răspunsuri, un strigăt venit
dinspre satul Craiva m-a contrat: "Ştiai că azi vară,
precum la Sarmisegetusa, au apărut străini cu detectoare
pentru monede, pentru aurul dacic. Nu ştiai! N-aveai de unde! Pe
nimeni nu interesează lucrul acesta!" M-am îngrozit!
"Cum adică? I-aţi lăsat să treacă pe uliţa
satului, să vă scormonească Muntele Sfânt ce vă stă
deasupra capului de mii de ani ca un arc de curcubeu?"
În halul acesta s-a ajuns!?
Nu-i destulă Roşia Montană şi Buciumele şi
Zlatna şi Abrudul, şi Gura Roşiei? Detectoare ucigătoare
să vă fure avuţiile, şi voi să nu băgaţi
de seamă, să tăceţi ca şi când nu s-ar întâmpla
nimic! "Dar, iată, îţi spunem una şi mai şi!"
se auzi o altă şuierătură venită dinspre Cricău:
"Şi nu-i glumă! În urmă cu nişte ani, cineva
de-al nostru, a găsit o ulcică plină cu monezi. Şi erau de aur! Că doar nu degeaba era aici
şi topitoria dacilor de la Piatra Craiului! Nu este o născocire!
Cineva a avut "noroc cu carul!" Şi-acum au apărut
"norocoşii" cu detectoarele lor! Să te plimbi cu
ele, să auzi sufletul unui metal, să faci o hartă cu
strigătele acestor monezi şi-apoi să vii tot hoţeşte,
şi să le culegi". Ochiul meu se pierde într-un tunel
tulbure. Picăturile de ploaie ne împing din spate printre bolovani
pe vârful Muntelui, acolo unde sălăşluieşte în
deplină rugină, o cruce din tuburi de ţeavă, înalte
de vreo 3-4 m, iar jos, pe pământ, într-un smoc de iarbă pe
o tăbliţă mai rabdă încă de frig câteva cruci
de vopsea neterminate din noaptea albă, şi chipul lui Iisus,
la fel de neterminat. Parcă veghează întâmplările,
cutremurătoare poveşti, cele două gropi în care acelaşi
dr. Anghel ne garantează că aici erau cisternele cu apă
ale dacilor, iar între ele o groapă comună, în care au fost
aruncaţi mai mulţi locuitori ai satelor din jur, refugiaţi
pe vârful Pietrei pentru a scăpa de furia năvălitorului
Basta, care a trimis soldaţi până sus, măcelărindu-i
pe cei ce nu s-au aruncat în hău, rămânând faţă
în faţă, cu hoardele păgâne! Apoape de anul 1300 se
vorbeşte despre o cetate "care s-a suprapus" celei
existente, cu alte întâmplări şi vâscoliri, inundate de alţi
cotropitori, dar Piatra Craivii a rămas precum o spinare încremenită
a alfabetului limbii române, în cele din urmă..."
O groapă
comună pe vârful Pietrei Craivei? Ştiaţi domnilor
profesori de istorie, primarilor, geografilor? O groapă a durerii,
îndârjirii, a curajoşilor refugiaţi, ce şi-au apărut
cerul până la ultima clipă a libertăţii. Maria
D'Alba, poetesa, afirma: "Scările de piatră de care se
vorbea, duc cu siguranţă spre interiorul Muntelui, acolo unde
erau sanctuarele de înţelepciune ale lui Zamolxe, ce i-a învăţat
pe daci să fie nemuritori". Priveşti trepţii de
piatră şi ei se pierd în adâncul neliniştii! Peste săpăturile
din vârful Pietrei s-a aşternut un strat gros de nepăsare,
scaieţi, spini, culcuşuri de păsări, gâze şi
încătuşare, fiecare luat ca un zăvor, ca un lacăt
peste cumplita nedreptate ce se face Pietrei Craivei. Domnilor, nimic nu
aminteşte că muzeografii arheologi, cercetători de la
Muzeul Unirii şi-au trăit pe aici ani buni de pasiune, eroism,
pentru a colecta, sânge purificat dacic, cuminţenia şi bărbăţia
lor, în avalanşe de cioburi, obiecte dezmembrate, desperecheate, să
le trimită privitorilor ca ferestre deschise spre eternitate din
partea vitejilor mari şi strămoşi. Nimic, domnilor, nu
aminteşte de săpăturile lor, de truda lor, numerotată
în vitrine la Muzeul albaiulian. Un metru de dragoste, de teren, de
piatră, de tăcere sau nesemn, o piatră arsă, o masă
a tăcerii, să fie îngrădite, trecute pe pe panouri, pe
alte semne ale trecerii pe acolo!. Am găsit o piatră cu nişte
semne aparte, cu o rozetă solară, ar putea să fie un
segment din scrierea dacică. Să vedem ce spun fotografiile lui
Ilie Furduiu! Ar fi fantastic să ne sară în inimă câteva
litere din imensa înţelepciune dacică. Întreagă Piatra
Craivii trebuie să devină un muzeu în aer liber spre care
trebuiesc canalizate căi de acces, restructurate cele care sunt, în
care oamenii Craivei, Cricăului, Bucerzii să fie vioara întâi,
deopotrivă ghizi şi paznici, ochiul deschis al unui altfel de
turism! Dar cine să facă aşa ceva? Vânzarea de patrie
este "o virtute" contemporană, nepăsarea, delăsarea,
clipa rea a oricărui sentiment de apărare a propriilor bogăţii,
sunt tot atâtea căi de acces spre poala Muntelui, a Pietrei
Craivei, acest trup de calcar în care apa ia primele lecţii de
limpezire, răcoare şi veşnicie. Un burete uriaş este
Piatra Craivii, dacă-l strângi în palme curg din el izvoare
şi oameni, nemărginite semne de Ţară! Eram atât de
trist pentru Piatra Craivii, pentru că nimic nu-mi amintea de-o
cercetare îndelungată, încât am strigat peste policromie: Până
când , la 20 km de Alba Iulia, ţinem o asemenea sfântă moştenire?
Îmi răspundeau cioburi de ţigle, cărămizi, oale,
ulcici, topoare, arsuri înglobate ale unei civilizaţii din care
sugem lapte de mumă! Le-am arătat lui Străjan, prof. Mărginean,
lui Munteanu, Imolei, lui Daniel Borangic şi Călin, şi
i-am rugat să le sărute, să le înfieze, şi astfel,
buzunarele mele, pălnie, se făcură şi mai ales hârtie,
albul căreia este un imens strigăt de disperare. Revenim: Un
muzeu turistic în aer liber să fie declarată Piatra Craivii,
cu tot ceea ce trebuie unui asemenea demers. La intrarea în Bucerdea,
în Craiva, Cricău, trebuiesc instalate panouri turistice, cu
istoria Pietrei Craivei, cu ce au voie şi ce nu au voie să facă
turiştii, ce să respecte, etc. Ar fi un prim pas! Cine să-l
facă? Primăriile? Muzeul "Unirii", Consiliul Judeţean?
cineva trebuie să-l facă, până când nu ne ducem de râpă
cu toţii! Toate pietrele desprinse, fântânile, arborii, adânciturile
văzute şi nevăzute sunt fii acestei Pietre, Mumă a
Legendei, camera din faţă a casei părinteşti în
care locuia şi locuieşte un erou: Poporul Dacic!
Ion MĂrgineanu
|
|
