România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

PIATRA CRAIVEI, camera din faţă a casei părinteşti

Revenim: să ai un Munte la 20 km de capitala judeţului şi să-l laşi mereu însingurat, cu liniştea şi nori trăgând cu umbre printre creneluri de piatră, uitat de Dumnezeu şi de lume, acolo unde văi şi dealuri, pâlcuri de carpeni şi tufişuri de aluni, de stejari şi singurătate privesc mereu la fruntea lui, cândva, de aur cu miros de libertate deplină, la tâmpla-i unsă de iarbă a fiarelor printre care, precum un strigăt alb, se năruie câte o floare, asaltat cândva de stâni ale oierilor ca nişte încăperi cu merinde, este, că vrem, că nu vrem, un mare păcat, o crimă chiar. Nu este vorba de orişice munte, ci de Piatra Craivii, pantheonul dacilor liberi, de Nume şi Prenume pietrificate cu prelungiri de rădăcini şi izvoare, cu topitorii de aur, cu mori şi morminte, de o aşezare sfântă... Aşa-mi ziceam ieri când colectivul de redactori de la revista "Dacoromania" (Anghel Gheorghe, Ilie Furduiu, Munteanu Nicolae, Mărginean Nicolae, Imola Barabaşi, Cătălin Borangic, Dan Anghel, Teodora Borangic etc.

Suiţi în două maşini, prin grija admirabilului economist al publicaţiei Ion Străjan, am făcut, la propriu, pârtii prin căile cariate de ploaie, scobite de vânturi rămase crăpături insurmontabile, pe faţa pământului. Ajungerea la poalele Muntelui s-a datorat unui ofiţer al armatei române cu şcoală militară în buzunar, extrem de calm, în mâinile căruia volanul unui ARO sărea peste şanţuri, cârduri de pietre, terenul alunecos, peste care doar uitarea era stăpână. Numele lui: Daniel Ursu

El a fost îngerul nostru păzitor, care, în cele două ture a reuşit să ne redea Pietrei ameninţătoare întregi şi nevătămaţi, cu arcuri de privire ruptă şi paşi adâncindu-se pentru prima dată într-o linişte fecundă, târâtă de la un arbore la altul, de la o cărare la alta, de aripile unor păsări întârziate, duhuri ale arcaşilor daci, ale unor naşteri hrănite din libertatea cerului. Cele două fântâni de care se rezemau oi şi oieri, una dintre ele canalizată, spre Bucerdea Grânoasă, erau pigmentate împrejur de tânără verdeaţă şi ciuperci albe, triburi întregi de ciupercuţe, şi apa era atât de limpede că se vedeau sfârcurile tăcerii. Ploua mărunt precum pe un teren de fotbal cu huiduieli, bucurii, înjurături. Întâlnirea cu primul sanctuar, chiar aproape de zidul abrupt al Pietrei Craivei, de pe care, aşa cum afirma dr. şi publicistul Anghel Gh. istoric şi cercetător al acestui spaţiu, participant, cu aproape 40 de ani în urmă, la săpături deloc uşoare, s-au dus la Muzeul Unirii mii de obiecte, mici, mari, ceramice, de fier, unelte specifice unei comuniuni de aprigi luptători pentru dreptul de-a fi liberi ca pasărea cerului. Practic: acest sanctuar, azi, mai are proporţiile unui teren pe care au crescut tufe, spini, colţuri de piatră. Atât! Le-am privit îngrozit, le-am îmbrăţişat, rugându-le să-mi vorbească, să mă încurajeze, dar în locul unor aşteptate răspunsuri, un strigăt venit dinspre satul Craiva m-a contrat: "Ştiai că azi vară, precum la Sarmisegetusa, au apărut străini cu detectoare pentru monede, pentru aurul dacic. Nu ştiai! N-aveai de unde! Pe nimeni nu interesează lucrul acesta!" M-am îngrozit! "Cum adică? I-aţi lăsat să treacă pe uliţa satului, să vă scormonească Muntele Sfânt ce vă stă deasupra capului de mii de ani ca un arc de curcubeu?"

În halul acesta s-a ajuns!? Nu-i destulă Roşia Montană şi Buciumele şi Zlatna şi Abrudul, şi Gura Roşiei? Detectoare ucigătoare să vă fure avuţiile, şi voi să nu băgaţi de seamă, să tăceţi ca şi când nu s-ar întâmpla nimic! "Dar, iată, îţi spunem una şi mai şi!" se auzi o altă şuierătură venită dinspre Cricău: "Şi nu-i glumă! În urmă cu nişte ani, cineva de-al nostru, a găsit o ulcică plină cu monezi. Şi erau de aur! Că doar nu degeaba era aici şi topitoria dacilor de la Piatra Craiului! Nu este o născocire! Cineva a avut "noroc cu carul!" Şi-acum au apărut "norocoşii" cu detectoarele lor! Să te plimbi cu ele, să auzi sufletul unui metal, să faci o hartă cu strigătele acestor monezi şi-apoi să vii tot hoţeşte, şi să le culegi". Ochiul meu se pierde într-un tunel tulbure. Picăturile de ploaie ne împing din spate printre bolovani pe vârful Muntelui, acolo unde sălăşluieşte în deplină rugină, o cruce din tuburi de ţeavă, înalte de vreo 3-4 m, iar jos, pe pământ, într-un smoc de iarbă pe o tăbliţă mai rabdă încă de frig câteva cruci de vopsea neterminate din noaptea albă, şi chipul lui Iisus, la fel de neterminat. Parcă veghează întâmplările, cutremurătoare poveşti, cele două gropi în care acelaşi dr. Anghel ne garantează că aici erau cisternele cu apă ale dacilor, iar între ele o groapă comună, în care au fost aruncaţi mai mulţi locuitori ai satelor din jur, refugiaţi pe vârful Pietrei pentru a scăpa de furia năvălitorului Basta, care a trimis soldaţi până sus, măcelărindu-i pe cei ce nu s-au aruncat în hău, rămânând faţă în faţă, cu hoardele păgâne! Apoape de anul 1300 se vorbeşte despre o cetate "care s-a suprapus" celei existente, cu alte întâmplări şi vâscoliri, inundate de alţi cotropitori, dar Piatra Craivii a rămas precum o spinare încremenită a alfabetului limbii române, în cele din urmă..."

O groapă comună pe vârful Pietrei Craivei? Ştiaţi domnilor profesori de istorie, primarilor, geografilor? O groapă a durerii, îndârjirii, a curajoşilor refugiaţi, ce şi-au apărut cerul până la ultima clipă a libertăţii. Maria D'Alba, poetesa, afirma: "Scările de piatră de care se vorbea, duc cu siguranţă spre interiorul Muntelui, acolo unde erau sanctuarele de înţelepciune ale lui Zamolxe, ce i-a învăţat pe daci să fie nemuritori". Priveşti trepţii de piatră şi ei se pierd în adâncul neliniştii! Peste săpăturile din vârful Pietrei s-a aşternut un strat gros de nepăsare, scaieţi, spini, culcuşuri de păsări, gâze şi încătuşare, fiecare luat ca un zăvor, ca un lacăt peste cumplita nedreptate ce se face Pietrei Craivei. Domnilor, nimic nu aminteşte că muzeografii arheologi, cercetători de la Muzeul Unirii şi-au trăit pe aici ani buni de pasiune, eroism, pentru a colecta, sânge purificat dacic, cuminţenia şi bărbăţia lor, în avalanşe de cioburi, obiecte dezmembrate, desperecheate, să le trimită privitorilor ca ferestre deschise spre eternitate din partea vitejilor mari şi strămoşi. Nimic, domnilor, nu aminteşte de săpăturile lor, de truda lor, numerotată în vitrine la Muzeul albaiulian. Un metru de dragoste, de teren, de piatră, de tăcere sau nesemn, o piatră arsă, o masă a tăcerii, să fie îngrădite, trecute pe pe panouri, pe alte semne ale trecerii pe acolo!. Am găsit o piatră cu nişte semne aparte, cu o rozetă solară, ar putea să fie un segment din scrierea dacică. Să vedem ce spun fotografiile lui Ilie Furduiu! Ar fi fantastic să ne sară în inimă câteva litere din imensa înţelepciune dacică. Întreagă Piatra Craivii trebuie să devină un muzeu în aer liber spre care trebuiesc canalizate căi de acces, restructurate cele care sunt, în care oamenii Craivei, Cricăului, Bucerzii să fie vioara întâi, deopotrivă ghizi şi paznici, ochiul deschis al unui altfel de turism! Dar cine să facă aşa ceva? Vânzarea de patrie este "o virtute" contemporană, nepăsarea, delăsarea, clipa rea a oricărui sentiment de apărare a propriilor bogăţii, sunt tot atâtea căi de acces spre poala Muntelui, a Pietrei Craivei, acest trup de calcar în care apa ia primele lecţii de limpezire, răcoare şi veşnicie. Un burete uriaş este Piatra Craivii, dacă-l strângi în palme curg din el izvoare şi oameni, nemărginite semne de Ţară! Eram atât de trist pentru Piatra Craivii, pentru că nimic nu-mi amintea de-o cercetare îndelungată, încât am strigat peste policromie: Până când , la 20 km de Alba Iulia, ţinem o asemenea sfântă moştenire? Îmi răspundeau cioburi de ţigle, cărămizi, oale, ulcici, topoare, arsuri înglobate ale unei civilizaţii din care sugem lapte de mumă! Le-am arătat lui Străjan, prof. Mărginean, lui Munteanu, Imolei, lui Daniel Borangic şi Călin, şi i-am rugat să le sărute, să le înfieze, şi astfel, buzunarele mele, pălnie, se făcură şi mai ales hârtie, albul căreia este un imens strigăt de disperare. Revenim: Un muzeu turistic în aer liber să fie declarată Piatra Craivii, cu tot ceea ce trebuie unui asemenea demers. La intrarea în Bucerdea, în Craiva, Cricău, trebuiesc instalate panouri turistice, cu istoria Pietrei Craivei, cu ce au voie şi ce nu au voie să facă turiştii, ce să respecte, etc. Ar fi un prim pas! Cine să-l facă? Primăriile? Muzeul "Unirii", Consiliul Judeţean? cineva trebuie să-l facă, până când nu ne ducem de râpă cu toţii! Toate pietrele desprinse, fântânile, arborii, adânciturile văzute şi nevăzute sunt fii acestei Pietre, Mumă a Legendei, camera din faţă a casei părinteşti în care locuia şi locuieşte un erou: Poporul Dacic!

Ion MĂrgineanu