România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

~ 155 ani ~Dor de Eminescu sau

Scrisoare dascălilor mei

M-aţi întrebat, dascăli ai mei, unde este Eminescu de altădată, dacă numele lui mai este rostit cu aceeaşi admiraţie, răspăndind o lumină aparte, şi cum arată chipul unui detractor ce împrăştie umbre şi o igrasie în jurul operei sale, dacă actualitatea lui mai înseamnă acelaşi răsărit de soare în inimile noastre, ale generaţiilor de elevi şi studenţi... Ce-aţi vrea să vă răspund? Eminescu este şi rămâne: “vreme ce trece, vreme ce vine”, iar: “Dacă vrei să numeri anii \ Câţi au fost, de ce-şi iau zborul \ Anul Eminescu fi-va \ Totdeauna următorul”; Cel ce-a fost \ şi cel ce este \ cum în vârf de stânci izvorul...” El este numărul unu de casă al Limbii Române, ce locuieşte pe “strada Eminescu”. Cea mai mare “hibă” a contemporanilor mei de la catedră constă în faptul că unii nu stăpânesc biografia poetului, nici nu cunosc opera lui în întregime, să nu mai vorbim de faptul că aceştia nu au o carte semnată de Eminescu în biblioteca proprie (pe care n-o au!). Acesta-i cel mai mare rău care i se poate aduce demiurgului, de unde golurile, uscăciunea gândurilor, formalismul, automatismul predării, fără a putea vorbi de opinii personale, sau a susţine comunicări, eseuri etc.. Ce transmit ei elevilor? Amintiţi-vă, noi ştiam pe de rost zeci de poezii ale poetului, salvându-ne oricând într-un dialog sau altul.

Situaţia este îngreunată, şi de atitudinea total neunitară a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, dându-se undă verde zecilor de manuale alternative, în care se strecoară hăţişuri morale, chiar incompetenţa, având gust de afaceri, de îngreunare a percepţiei integralei Eminescu. Acesta-i contextul în care opera este drămuită, fals “puricată” încurcând şi mai mult iţele formalismului, accentuându-se verigi din lanţul slăbiciunilor. Dascăli şi elevi nu mai ştiu ce să creadă, pe cine, ce să urmeze şi interesul se pierde şi printre aceste meandre ale moralităţii. N-au cum să se recunoască în opera acestuia, înţelesul scăzut pentru valorile naţionale extinzându-se periculos. Ce se face pentru Eminescu? Tot atât de puţin cât se face pentru cultura şi civilizaţia românească. Bibliotecile publice sunt bombardate cu multă nepăsare financiară, ameninţate cu dispariţia, cu dosirea lor în spaţii improprii, fără căldură iarna... Cum să-l ocrotim pe Eminescu? Simplu: recunoscându-i valoarea literară, politică, sinteza înţelepciunii naţionale şi universale. Bustul lui Eminescu n-ar trebui să lipsească din nici un liceu, din nici o facultate, din nici o localitate urbană. Parlamentul ar trebui să-i confere zilei de 15 ianuarie a fiecărui an calendaristic alte dimensiuni aniversare, să instituie premiul anual “Eminescu” acordat unei personalităţi ce-a adus contribuţii esenţiale în domeniul vastei lui opere, unor traducători etc.. De asemenea, Academia Română ar trebui să statornicească Premiul “Eminescu” pe tot arealul în care locuiesc şi creează români. Universităţile, multe dintre ele, au rămas corigente la valorificarea moştenirii noastre literare, a celei eminesciene.

Alba Iulia, domnilor mei dascăli, respiră în eternitate prin paşii lui Eminescu, prezenţa lui incontestabilă la lucrările Adunării generale a ASTREI din 1866, fiind una benefică. Parcul în care a fost găsit odihnindu-se pe-o bancă a fost numit de urmaşi “Parcul Eminescu”, pe biserica Maier I, "Şcoala Albei", prin directorul ei, Iacob Oliviu, a pus o placă omagială ce-i consfinţeşte acest fragment de biografie, iar redactorii revistei “Dacoromania” au găsit locul pe care a fost “Hanul “La Istrătoaia””, fixând o placă comemorativă în acest sens, pe strada Parcului cum se cheama atunci, azi Frederic Mistral. Există o Şcoală ce poartă numele lui Eminescu, cercuri şi cenacluri şcolare, au fost tipărite cărţi ce atestă contribuţii certe la opera acestuia, unele dintre ele fiind colaborarea dintre istoricul literar Ion Buzaşi şi scriitorul Ion Mărginean. Pe "Aleea Scriitorilor" din Alba Iulia, avem un bust al lui Eminescu (lucrarea semnată de sculptorul Nicolae Pascu) ce-ar trebui “înfiat” de elevii unei şcoli, sau de către Casa de Cultură a Studenţilor. Busturi ale lui Eminescu mai sunt la Blaj, Sebeş, Sâncel etc.

Dar, să revenim. Trebuie să avem grijă de scriitorii noştri, de marile noastre personalităţi, cum ţăranul are grijă de seminţele ce le aruncă sub brazdă primăvara. A doua grijă înseamnă a colabora cu tot ce mişcă în municipiul nostru: “râu, ram”, instituţii, creatori şi mai ales a ne controla mereu tensiunea bunului simţ, a interesului naţional, al integrării prin cultură. Să trecem de la vorbe la fapte, să-l recitim pe Eminescu, pentru că el, domnilor profesori, rămâne “Vreme trece, vreme vine”, adică Numele şi Prenumele tuturor naşterilor viitoare.

 

Ion MARGINEAN

Delegatia fundatiei "Alba Iulia1918, pentru unitatea si integritatea Romaniei" formata din prof. Elena Anghel, ec. I. Strajan si dl. N. Muntean cu un buchet de flori la statuia lui M. EMINESCU de la Cernauti.

 

Eminescu  

A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile străbătute de atleţii şi bicicliştii filosofiei el îşi are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite...

Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat.

Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri.

Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău, că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte aproape fizic la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletul secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase.

 

Tudor ARGHEZI

 

Tudor ARGHEZI
Lui Eminescu


Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi...

Şi te-nţeleg – te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri:
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scosese, 
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars – zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n care lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strâmte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora...
Din zbuciumul eternei lupte
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte...

S-aprinzi în bolta vremii aştri
Din zborul tristului tău gând...
Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Alexandru Vlahuţă

 

De Eminescu

Astăzi ar trebui ca toţi oamenii învrăjbiţi
să-şi ceară iertare,
oferindu-şi în semn de împăcare
“Poezii” de Mihai Eminescu
iar îndrăgostiţii
să-şi treacă toată ziua împreună 
aşa cum a visat şi el de atâtea ori
să i se întâmple!
Şi pentru a putea sesiza
mijirea Luceafărului
retras în lacrima neîncepută,
când se va pune de înserare,
la flacăra lumânărilor
să tăcem numai despre EL!

Maria D’Alba



Mereu Anul Eminescu

Dac-ar fi să numeri anii
Câţi s-au dus sau îşi iau zborul,
Anul Eminescu fi-va
Totdeauna următorul:
Cel ce-a fost, şi cel ce este,
Hram în vârf de stânci, izvorul
Ce-n albastru nemuri-va,
Cum în dulce grai, poporul,
Şi sub glie sfântă bobul –
Neam al tău ce reînvie
În aproape şi departe –
Vatră de statornicie,
Şi în dans nuntirea toată,
Şi în dor pădurea-n floare –
Inimă ce-adăposteşte
Viaţa noastră trecătoare.
Dacă-ar fi cetăţi să-nşirui,
Va fi stea biruitoare
O Cetate: Eminescu –
Totdeauna viitoare:
Cea care a fost şi este –
Focul viu laptelui mării,
Şi-a împodobit cu lauri
Un suflet: Numele ţării,
Şi-a lăsat, stea să respire
Dintre glorii, - Tricolorul –
Ochi peste nemărginire –
Stea umplând cu noi ulciorul,
Şi-a cioplit, de tei, iubirea,
De preadulce Românie,
Retrăgându-se drept sevă
Stâlpului de veşnicie,
Dac-ar fi să scuturi anii
Câţi mai sânt, de ce-şi iau zborul,
Anul Eminescu fi-va
Totdeauna următorul:
Care-a fost, şi cel ce este.
Duh în vârf de stânci, izvorul,
Ce-n albastru nemuri-va,
Tot sfinţind cu grai poporul!

Ion Mărginean