România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

~ 155 ani ~Dor de Eminescu sau

Scrisoare dascãlilor mei

M-aţi întrebat, dascăli ai mei, unde este Eminescu de altădată, dacă numele lui mai este rostit cu aceeaşi admiraţie, răspăndind o lumină aparte, şi cum arată chipul unui detractor ce împrăştie umbre şi o igrasie în jurul operei sale, dacă actualitatea lui mai înseamnă acelaşi răsărit de soare în inimile noastre, ale generaţiilor de elevi şi studenţi... Ce-aţi vrea să vă răspund? Eminescu este şi rămâne: “vreme ce trece, vreme ce vine”, iar: “Dacă vrei să numeri anii \ Câţi au fost, de ce-şi iau zborul \ Anul Eminescu fi-va \ Totdeauna următorul”; Cel ce-a fost \ şi cel ce este \ cum în vârf de stânci izvorul...” El este numărul unu de casă al Limbii Române, ce locuieşte pe “strada Eminescu”. Cea mai mare “hibă” a contemporanilor mei de la catedră constă în faptul că unii nu stăpânesc biografia poetului, nici nu cunosc opera lui în întregime, să nu mai vorbim de faptul că aceştia nu au o carte semnată de Eminescu în biblioteca proprie (pe care n-o au!). Acesta-i cel mai mare rău care i se poate aduce demiurgului, de unde golurile, uscăciunea gândurilor, formalismul, automatismul predării, fără a putea vorbi de opinii personale, sau a susţine comunicări, eseuri etc.. Ce transmit ei elevilor? Amintiţi-vă, noi ştiam pe de rost zeci de poezii ale poetului, salvându-ne oricând într-un dialog sau altul.

Situaţia este îngreunată, şi de atitudinea total neunitară a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, dându-se undă verde zecilor de manuale alternative, în care se strecoară hăţişuri morale, chiar incompetenţa, având gust de afaceri, de îngreunare a percepţiei integralei Eminescu. Acesta-i contextul în care opera este drămuită, fals “puricată” încurcând şi mai mult iţele formalismului, accentuându-se verigi din lanţul slăbiciunilor. Dascăli şi elevi nu mai ştiu ce să creadă, pe cine, ce să urmeze şi interesul se pierde şi printre aceste meandre ale moralităţii. N-au cum să se recunoască în opera acestuia, înţelesul scăzut pentru valorile naţionale extinzându-se periculos. Ce se face pentru Eminescu? Tot atât de puţin cât se face pentru cultura şi civilizaţia românească. Bibliotecile publice sunt bombardate cu multă nepăsare financiară, ameninţate cu dispariţia, cu dosirea lor în spaţii improprii, fără căldură iarna... Cum să-l ocrotim pe Eminescu? Simplu: recunoscându-i valoarea literară, politică, sinteza înţelepciunii naţionale şi universale. Bustul lui Eminescu n-ar trebui să lipsească din nici un liceu, din nici o facultate, din nici o localitate urbană. Parlamentul ar trebui să-i confere zilei de 15 ianuarie a fiecărui an calendaristic alte dimensiuni aniversare, să instituie premiul anual “Eminescu” acordat unei personalităţi ce-a adus contribuţii esenţiale în domeniul vastei lui opere, unor traducători etc.. De asemenea, Academia Română ar trebui să statornicească Premiul “Eminescu” pe tot arealul în care locuiesc şi creează români. Universităţile, multe dintre ele, au rămas corigente la valorificarea moştenirii noastre literare, a celei eminesciene.

Alba Iulia, domnilor mei dascăli, respiră în eternitate prin paşii lui Eminescu, prezenţa lui incontestabilă la lucrările Adunării generale a ASTREI din 1866, fiind una benefică. Parcul în care a fost găsit odihnindu-se pe-o bancă a fost numit de urmaşi “Parcul Eminescu”, pe biserica Maier I, "Şcoala Albei", prin directorul ei, Iacob Oliviu, a pus o placă omagială ce-i consfinţeşte acest fragment de biografie, iar redactorii revistei “Dacoromania” au găsit locul pe care a fost “Hanul “La Istrătoaia””, fixând o placă comemorativă în acest sens, pe strada Parcului cum se cheama atunci, azi Frederic Mistral. Există o Şcoală ce poartă numele lui Eminescu, cercuri şi cenacluri şcolare, au fost tipărite cărţi ce atestă contribuţii certe la opera acestuia, unele dintre ele fiind colaborarea dintre istoricul literar Ion Buzaşi şi scriitorul Ion Mărginean. Pe "Aleea Scriitorilor" din Alba Iulia, avem un bust al lui Eminescu (lucrarea semnată de sculptorul Nicolae Pascu) ce-ar trebui “înfiat” de elevii unei şcoli, sau de către Casa de Cultură a Studenţilor. Busturi ale lui Eminescu mai sunt la Blaj, Sebeş, Sâncel etc.

Dar, să revenim. Trebuie să avem grijă de scriitorii noştri, de marile noastre personalităţi, cum ţăranul are grijă de seminţele ce le aruncă sub brazdă primăvara. A doua grijă înseamnă a colabora cu tot ce mişcă în municipiul nostru: “râu, ram”, instituţii, creatori şi mai ales a ne controla mereu tensiunea bunului simţ, a interesului naţional, al integrării prin cultură. Să trecem de la vorbe la fapte, să-l recitim pe Eminescu, pentru că el, domnilor profesori, rămâne “Vreme trece, vreme vine”, adică Numele şi Prenumele tuturor naşterilor viitoare.

Ion MARGINEAN

Eminescu  

A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile străbătute de atleţii şi bicicliştii filosofiei el îşi are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite...

Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat.

Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri.

Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău, că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte aproape fizic la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletul secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase.

Tudor ARGHEZI