România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

220 de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan

La 28 februarie 2005 se împlinesc 220 de ani de la execuţia lui Horea, Cloşca şi Crişan, pe Dealul Furcilor din Alba Iulia. Evenimentul se înscrie în lungul şir de execuţii, în locuri anume stabilite, a multor mii de iobagi români în decursul evului mediu.

Numeroase izvoare interne şi însemnări ale călătorilor străini din Transilvania din secolele XVI-XVIII redau amploarea acestui fenomen în care personajele principale erau românii din oraşele, târgurile şi satele principatului.

O primă informaţie despre existenţa execuţiilor ne-a transmis-o cronicarul Samoskozi care în anul 1593 a scris despre români că sunt urmaşii colonilor aduşi de Traian în Dacia, iar după cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul, înfuriat de îndrăzneala “valahului” şi-a schimbat total atitudinea caracterizându-i în cele mai dure şi negre cuvinte “hoţi, tâlhari, leneşi”. El a scris că înainte de venirea lui Mihai Viteazul, ţara era liniştită deoarece “ românii erau pedepsiţi cu cele mai grele pedepse. Peste tot spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile şi toate lucrurile de osândă erau mai mult pline de români”.1 Tot Samoskozi ne informează despre locul de execuţie al vechiului oraş Alba lulia. În 1601 a fost prins şi adus la Alba Iulia Banul Mihalcea unde a fost torturat şi executat: “iar în cele din urmă trupul Banului Mihalcea a fost aruncat în Alba Iulia, într-o groapă cu pietri în câmpia unde a fost tabăra (lui Basta), lângă Alba Iulia în locul târgului vechi, lângă cetate, de unde l-au scos câinii şi l-au mâncat”.2

Se cunoaşte faptul că fiecare oraş, târg sau sat mai important îşi avea locul, călăul, precum şi instrumentele şi armele necesare execuţiilor periodice. Aceste locuri se aflau în pieţe publice, la intrarea în oraşe sau în locuri vizibile situate de-a lungul căilor principale de comunicaţii. S-au păstrat până astăzi în unele localităţi din Transilvania toponime care amintesc de existenţa în evul mediu a unor locuri de tortură şi execuţie. În judeţul Alba, se aflã în Alba Iulia un “Deal al Furcilor”, la Şard o “Poiană a Furcii”, între Ighiu şi Bucerdea o “Măgură a Furcii”, la Sâncel, lângă Blaj, un alt “Deal al Furcilor”, iar la Şugag un loc numit “La Furci” şi cu siguranţă mai sunt multe asemenea toponime în localităţile Transilvaniei. Oraşele şi târgurile aveau şi un călău stipendiat pentru activitatea lui ca un oarecare dintre funcţionarii publici. Pedeapsa capitală se aplica atunci pentru fapte oarecum minore: furturi, braconaje, incendieri, violuri, agitaţii contra stăpânirii, fuga repetată de pe moşia stăpânului etc.

Călăul trebuia să-şi execute meseria precum un actor, să mimeze şi să prelungească agonia condamnatului inventând diferite procedee spre satisfacţia orăşenilor care asistau în număr mare la aceste procesiuni.

Psihologia oamenilor evului mediu era cu totul alta, ei erau duri şi dornici de senzaţii tari, iar pentru unii viaţa altora nu avea nici o valoare. Nepriceperea călăului era sancţionată de public cu huiduieli, de aceea el trebuia să aibă o bună condiţie fizică, să cunoască unele noţiuni de anatomie ale corpului omenesc, să ştie unde să lovească, cum să taie dintr-o lovitură capul condamnatului şi să despice corpul în bucăţi. Meseria de călău se moştenea de obicei din tată în fiu.

În marile oraşe ale Europei evului mediu, călăul se bucura de favorul oficialităţilor. Avea dreptul să poarte sabie lată, ca şi nobilii şi mantie roşie ca semn distinctiv, primea bani şi alte stimulente din partea unor condamnaţi de rang înalt pentru a le scurta suferinţele.

O relatare şi mai precisă asupra acestei mentalităţi medievale ne-a lăsat-o călătorul Konrad Iacob Hiltebrand (1629-1679). Acest german a fost în slujba regelui Suediei, fiind trimis în solie la principele Rakoczi al II-lea pentru ai propune sprijinul ca să ocupe tronul Poloniei. El a călătorit prin Moldova, Ţara Românească până la Constantinopol. A stat mai mult timp la Alba Iulia în anii 1656 şi 1658, fapt ce i-a permis să cunoască starea socială a poporului roman descriind-o în cuvinte denigratoare împărtăşind mentalităţile curţii princiare şi ale nobilimii. După ce remarcă faptul că românii “n-au nici un privilegiu de clasă şi sunt păstori şi zilieri” continuă: “aceşti români de rând, de condiţie servilă sunt aplecaţi spre hoţie şi tâlhărie (o justificare cinică deoarece numărul covârşitor reprezenta o primejdie pentru minoritatea privilegiată) de aceea ei sunt pedepsiţi aspru în Transilvania, şi traşi de obicei în ţeapă astfel că se pot vedea aproape înaintea tuturor oraşelor, târgurilor şi satelor ţării, astfel de spectacole îngrozitoare. Faţă de moartea prin ţeapă sau par ei merg mai bucuroşi la spânzurătoare când sunt osândiţi spunând că şi Isus Mântuitorul lor a f ost spânzurat pe cruci”3.

El mai precizează că în turnurile porţii de vest (Sfântul Mihail) ale cetăţii din Alba Iulia se află închisoarea pentru deţinuţi, cu o cameră pentru bărbaţi şi o alta pentru femei, iar: “în piaţă (care se afla la vest de această poartă) era o spânzurătoare de lemn de care atârna în fiecare zi de târg săptămânal câte un român. Funia de care era spânzurat avea o lungime de un cot. Românii rabdă bucuroşi astfel de supliciu zicând că Mântuitorul lor a fost spânzurat pe cruce, numai să nu fie traşi în ţeapă lucru obişnuit în Transilvania, unde se poate găsi la intrarea în aproape fiecare sat sau târg asemenea bieţi păcătoşi traşi în ţeapă... Trebuie să amintesc un lucru. Când se execută un biet păcătos funcţia de călău este îndeplinită de un ţigan, căci lepădăturile astea de ţigani sunt folosite în Ungaria şi Transilvania la astfel de slujbe. Şi acest ţigan era un atare câne de beţivan încât ducea la cârciumă până şi spada pentru execuţia sau alte instrumente, iar orăşenii, cărora le aparţineau erau nevoiţi să le răscumpere căci după rânduială orăşenii dau acestor gâzi ţigani o asemenea spadă, ţiganii neavând una a lor. Locuitorii (oraşului) se plâng foarte mult de faptul că nu au un călău de meserie, astfel supliciul bieţilor păcătoşi se măreşte mult prin aceşti ţigani lipsiţi de experienţă. Am văzut odată doi români ducându-şi pe umeri ei înşişi ţepele în care să fie traşi, mergând singuri, neînsoţiţi de vreun pastor sufletesc(preot) spre locul de execuţie”4.

Acestea erau modalităţile de intimidare pe care le-au folosit cele trei naţiuni recepte din Transilvania împotriva iobăgimii române până în secolul al XIX-lea.

La Alba Iulia apare permanent în actele oficiale călăul. Astfel, în conscripţia din 1673 în Uliţa Ţiganilor din oraşul vechi, între cele 29 de proprietăţi, locuia şi călăul oraşului5. Chiar după un secol şi jumătate între proprietăţile situate în esplanada cetăţii în 1804, în caseta de culoare albastră din planul acestuia, la numărul 43 se menţionează: “cocioaba călăului oraşului AlbaIlulia”6.

După răscoala iobagilor români conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan s-a radicalizat şi mai mult poziţia nobilimii care a declanşat reacţii violente şi răzbunătoare faţă de iobagi. Răscoala a agravat criza în care se afla societatea medievală din Transilvania într-o Europă în care a fost abolit, în general, sistemul servituţii personale. Răzbunarea nobilimii a fost pe măsura legilor dezonorante ale acestei ţări, masacrele s-au ţinut lanţ în toate localităţile importante: Deva, Hunedoara, Orăştie, Aiud, Turda, Cluj, Alba Iulia, etc.

Informat de execuţiile în masă a iobăgimii răsculate, împăratul Iosif al II-lea a dorit să evite un genocid care se contura în Transilvania şi de aceea a numit imediat o comisie de anchetă condusă de contele Anton Iankovich, şeful Tablei Regeşti din Buda, generalul Papilla, comandantul Regimentului româneasc de graniţă din Banat, secretarii acestora, precum şi Erckhard interpretul pentru limba română şi alţii cu scopul de a cerceta cauzele răscoalei şi de a le afla chiar din gura iobagilor români. Au oprit execuţiile şi condamnările la moarte date de tribunalele comitatense urmând ca acestea să fie aprobate de împărat.

La 10 ianuarie 1785 Iosif al II-lea a trimis contelui Iankovich o scrisoare personală prin care împăratul i-a dat ultimele instrucţiuni. Se acorda clemenţă pentru mulţimea iobagilor răsculaţi şi o pedeapsă exemplară pentru conducători: “să se dea un exemplu răsunător, ei să fie purtaţi în lanţuri prin locurile unde s-au comis cele mai mari sălbătăcii ca să fie arătaţi ca pildă poporului de rând... iar apoi să fie executaţi într-un chip spectacular într-o localitate importantă unde să se poată strânge câţi mai mulţi supuşi”.

Horea şi Cloşca au fost prinşi prin trădare la 27 decembrie 1785, iar în dimineaţa de 2 ianuarie au fost arătaţi populaţiei din Alba Iulia, fiind închişi în cetate în celule separate de la porţile a III-a şi a IV-a, fiind păziţi atât înăuntru cât şi în exteriorul celulelor de către o gardă formată din patru soldaţi. Ordinul împăratului mai prevedea ca nici o autoritate din Transilvania să nu fie lăsată să participe la comisia de anchetă sau să ia legătura cu capii răscoalei. Crişan a fost prins la 30 ianuarie şi întemniţat în vechiul corp de gardă, o clădire azi dispărută.

Confirmându-se ordinului împăratului contele Iankovich l-a pus în practică şi la 5 februarie 1785 Horea, Cloşca şi Crişan au fost transportaţi în lanţuri în care speciale pe malul stâng şi drept al Mureşului de la Alba Iulia la Deva şi înapoi timp de două săptămâni pentru a fi arătaţi poporului sub paza unui detaşament de patruzeci de husari şi treizeci de infanterişti conduşi de opt ofiţeri.

Privitor la această iniţiativă nu avem nici o informaţie despre reacţia poporului român, mai degrabă acesta a refuzat să creadă că sunt cu adevărat conducătorii răscoalei.

Comisia imperială a trebuit să facă faţă cererilor insistente ale reprezentanţilor nobilimii de a li se preda lor conducătorii răscoalei ca să-i judece după legile principatului Transilvaniei. Proteste au înaintat comisiei de la Alba Iulia şi împăratului la Viena,contele Kemeny, comitele Albei, Gubernul Transilvaniei prin Mihail von Brukenthal, precum şi Domeniul Minier al Zlatnei în calitate de administrator al satelor în care locuiau căpitanii răscoalei. Toate protestele au fost respinse.

În timp ce Horea, Cloşca şi Crişan erau transportaţi pe valea Mureşului, comisia imperială s-a îmbolnăvit. Contele Iankovich a zăcut două săptămâni, zbătându-se între viaţă şi moarte, secretarul comisiei Treicsik a murit precum şi toţi servitorii comisiei. În acea iarnă a bântuit o gripă virulentă pe care unii au numit-o “boala de la Alba Iulia”.

Ancheta a început la 26 ianuarie şi a continuat cu întreruperi până la 24 februarie 1785. Pentru a proba faptele pentru care au fost încriminaţi Horea, Cloşca şi Crişan, comisia a adus şi închis la Alba Iulia 26 de martori împreună cu alţi 400 de iobagi bănuiţi că au participat la răscoală.

În timpul detenţiei la Alba Iulia, deşi comisia imperială a instituit o totală interdicţie de a fi vizitaţi, s-au făcut excepţii pentru preotul ortodox Nicolae Raţiu din Maierii Bălgradului (Alba Iulia), cel care le-a întocmit testamentele lui Horea şi Cloşca şi de studentul pictor Sigismund Coreh din Aiud care ne-a lăsat cele mai realiste portrete ale căpitanilor răscoalei.

Interogatoriul s-a desfăşurat în localul Judecătorie de Ocol din cetate. Horea a fost interogat în şapte şedinţe; 28, 31 ianuarie şi l, 4, 21, 22, 24 februarie punândui-se 118 întrebări. El a declarat că se numeşte Ursu Nicola din Râu Mare, iobag, de 54 de ani. Cloşca a fost anchetat tot în şapte şedinţe 26, 27 ianuarie, 3, 4, 21, 22, 24 februarie, răspunzând la 134 de întrebări. A declarat că se numeşte Oargă Cloşca, iobag din Cărpeniş, de 37 de ani. Crişan a fost anchetat în două şedinţe, 2, 5 februarie şi a răspuns la 47 de întrebări. A declarat că se numeşte Giurgiu Marcu zis Crişan, iobag în vârstă de 52 de ani.7

Horea şi Cloşca au adoptat în faţa anchetatorilor o atitudine similară dovadă că ei s-au înţeles în perioada cât au fost refugiaţi în munţi cum să se comporte. Au adoptat atitudinea omului simplu, dominat de mentalitatea ţărănească, că dacă nu vor recunoaşte nimic, pedeapsa nu va fi mai mare decât dacă vor recunoaşte. Horea şi Cloşca şi-au dat seama că dacă vor face o singură mărturisire, anchetatorii vor fi destul de isteţi ca să-i facă să recunoască şi alte fapte care nu vor fi în folosul lor. Au negat că ar fi avut vreun rol în răscoală, nu au fost ei conducătorii acesteia, au fost şi ei luaţi cu forţa de ceilalţi răsculaţi, n-au dat nici un nume de participanţi şi nici localităţile unde au fost şi n-au incriminat pe nimeni, nici chiar pe oficialităţile domeniului. Au recunoscut că au dus cererile satelor de uşurare a sarcinilor iobăgeşti Gubernului la Sibiu şi împăratului la Viena.

Anchetatorii n-au pus nici o întrebare referitoare la audienţele lui Horea la împăratul Iosif al II-lea la Viena. Contele Iankovich ştia foarte bine de călătoriile lui Horea la Viena, dar a evitat să-1 amestece pe împărat în aceste evenimente deoarece între nobilimea Transilvaniei se vehiculau zvonuri că acesta ar fi fost amestecat în declanşarea răscoalei.

Crişan a declarat totul. El nu a fost împreună cu Horea şi Cloşca retras în munţi şi nu a ştiut de înţelegerea celor doi. A recunoscut totul, că a participat la adunarea de la Mesteacăn şi la evenimentele care au condus la izbucnirea răscoalei în Zarand. Cauzele răscoalei spunea el: “au fost tirania nobilimii şi munca istovitoare pe care iobagii trebuiau să o presteze toată săptămâna pe domeniile nobiliare de la o duminică la alta fără a primi o bucată de pâine’”. Când trebuia să se ajungă la întrebările ce vizau miezul problemelor, Crişan şi-a pus capăt zilelor la 13 februarie 1785. Rapoartele menţionează că s-a sugrumat în închisoare cu curelele de la opinci după unul, sau cu sfoara de la pantalonii lui albi, după altul şi cu o piatră. Unii istorici cred că a fost suprimat în închisoare ca să nu divulge eventual amestecul curţii de la Viena în răscoală şi alte date secrete importante.

În decursul anchetei nu s-a recurs la torturi asupra lor pentru a li se stoarce mărturisiri deoarece această metodă medievală a fost abolită de împăratul Iosif al II-lea în 1783. În fond cei trei căpitani ai răscoalei, ca şi celorlalţi iobagi condamnaţi, nu li s-a făcut un proces autentic. A fost o anchetă efectuată de o comisie în mod unilateral şi secret şi o condamnare la pedeapsa capitală. În acest fel au procedat şi tribunalele comitatelor Alba, Arad, Hunedoara şi Turda cu alte câteva sute de iobagi români prinşi înainte de apariţia comisiei imperiale.

Contele Iankovich a considerat la 24 februarie 1785 suficiente datele obţinute de la martori pentru a-i condamna pe Horea şi Cloşca la pedeapsa capitală. Sentinţa a fost dată la 26 februarie şi li s-a citit în limba germană şi română în faţa gărzii principale din Alba Iulia: “ Horea numit altminterea şi Ursu Nicola şi Ion Crişan, fiind dovediţi prin aceste crime nu numai că sunt nişte sceleraţi crânceni, care au comis omoruri şi prădăciuni, ci şi tulburători îndrăzneţi ai liniştei şi siguranţei publice, în conformitate cu codul criminal terezian articolul 62 despre tulburări şi tumulturi şi articolul 90 despre tâlhării, au să fie duşi pentru crimele acestea la îndătinatul loc de supliciu şi acolo să li se frângă cu roata toate membrele corpăului, începând de jos în sus, anume mai întâi lui Ioan Cloşca apoi lui Horea, numit altminterea şi Ursu Nicola şi în modul acesta să fie trecuţi din viaţă la moarte, iar corpurile lor să fie despicate şi tăiate în patru bucăţi, capul şi părţile corpului să fie aşezate pe roate pe marginea diferitelor drumuri şi anume în comunele unde au săvârşit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele să fie îngropate aici la locul supliciului. Această sentinţă s-a pronunţat în 26 februarie 1785 pentru dânşii ca o pedeapsă binemeritată, iar pentru alţii asemenea lor să le fie exemplu şi oroare”, semnată “Contele Anton Iankovich”.

Sentinţa a fost dată în conformitatea Condului penal şi de procedură penală în vigoare în anul 1785 prevăzut în “ Constitutio Criminalis Theresiana...”, Viena, Ediţia 1769.

Contele Iankovich a preluat din acest cod articolele 62 şi 90. Articolul 62 se referea la pedeapsa cu moartea executată prin tăierea capului cu sabia, pentru cei acuzaţi de rebeliune, răscoală şi de organizarea unor conspiraţii de mai multe persoane care încearcă să înlăture cu forţa unele nedreptăţi. În acest articol se puteau încadra toţi cei care au instigat sau participat la răscoală.

Ca să poată îndeplini ordinul împăratului contele Iankovich a adăugat sentinţei articolul 90 ce prevedea pedeapsa cu moartea prin zdrobirea oaselor condamnatului cu roata pentru fapte de tâlhărie şi omoruri la drumul mare. Numai astfel execuţia se preta la o desfăşurare spectaculară în timp şi spaţiu în faţa mulţimilor, urmărindu-se prin aceasta intimidarea lor.

Prin această execuţie publică la care au fost obligaţi să asiste câte trei bătrâni şi trei tineri din fiecare sat al celor patru comitate cuprinse de răscoală s-a urmărit exercitarea unor presiuni psihologice asupra întregii iobăgimi române din Transilvania, conform instrucţiunilor împăratului: “ca să fie de exemplu şi oroare”. După izvoarele cunoscute au fost aduşi cu forţa la execuţia lui Horea, Cloşca şi Crişan la Alba Iulia între trei şi şase mii de iobagi români.

Execuţia a avut loc în 28 februarie 1785 pe Dealul Furcilor din Alba Iulia. O descriere amănunţită a acesteia se află în scrisoarea lui Iosif Gabri, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, trimisă unui prieten al său la Roma la 2 martie 1785.

“După cum prevedea sentinţa întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie pe la ceasurile nouă şi jumătate, Horea şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schizmatic (ortodox). Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulţimea care a fost de faţă. Ei au fost însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana în ţinută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestraşi orăşeni şi de haiduci. Batalionul pedestraşilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreţii s-au aşezat la cele două aripi. Eu, prin bunăvoinţa unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul informă de careu şi între cavalerie şi astfel, am văzut de la început execuţia şi parada, cum văd această foaie de hârtie din faţa mea.

În afară de nobili şi oameni mai deosebiţi din comitate au trebuit să fie de faţă mulţi oameni proşti şi asta se poate aprecia din faptul, că din fiecare sat al celor patru comitate au trebuit să ia parte după o grea poruncă, câte şase oameni proşti, trei bătrâni şi trei tineri, prin urmare a trebuit să fie cel puţin cinci mii de oameni.

Cloşca a primit cel puţin douăzeci de lovituri până şi-a dat sufletul. În timp ce Cloşca era frânt cu roata, Horea era legat şi ţinut în picioare de doi ucenici ai călăului ca să vadă ce moarte cumplită şi prin ce chinuri groasnice trebuia să moară ucigaşul său tovarăş.

După ce s-a terminat execuţia lui Cloşca şi au dat leşul la o parte, pe Horea l-au urcat apoi în patul său şi l-au legat; în vaiete au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri din porunca domnului Eckhard, au început să-i lovească pieptul şi astfel după opt, nouă lovituri a murit. N-am mai voit să văd şi despicarea lor în bucăţi, mi-am întors calul şi am venit în cetate...”8.

Horea şi Cloşca au fost însoţiţi la locul de execuţie de Nicolae Raţiu, parohul bisericii ortodoxe din Maierii Bălgradului (Alba Iulia) care le-a dat ultima binecuvântare. Nici el nu a rezistat psihic să asiste la această barbară execuţie, a leşinat şi a fost transportat acasă cu o căruţă.

Nicolae Raţiu a fost o mare personalitate românească a oraşului Alba Iulia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Ctitor a trei biserici în Alba Iulia şi Oarda, întemeietor de şcoală românească, a contribuit în mod esenţial la ridicarea culturală a românilor din Alba Iulia.

Toate sursele documentare indică locul de execuţia a lui Horea şi Cloşca pe Dealul Furcilor din Alba Iulia. Aceasta este o terasă înaltă, situată în partea de sud a oraşului şi cetăţii. Terasa fiind foarte mare, de circa 1,5 km pătraţi, locul de execuţie nu a putut fi precis localizat decât în urma studierii hărţilor executate de autorităţile militare austriece în secolul al XVIII-lea.

Într-o primă hartă a oraşului, cetăţii şi împrejurimilor acestuia, datată între 1752 şi 1766, apare în colţul sud-estic al terasei amintite semnul unei spânzurători, locul nefiind inscripţionat (fig. I). În cea de-a doua hartă din 1771, locul de execuţie al oraşului este marcat în acelaşi colţ de sud-est cu semnul spânzurătorii şi inscripţionat în limba germană “Galgen Berg” (Dealul Furcilor) (fig. 2). Prin furcă se înţelegea în evul mediu, ţeapă în care erau traşi condamnaţii şi expuşi trecătorilor până mureau sau putrezeau şi cădeau la pământ.

Locul precis se afla chiar la marginea terasei pe o mică înălţime din apropierea vechiului drum principal (circa trei sute de metri) ce lega oraşul Alba Iulia de podul de peste Mureş din cartierul Partoş la intrarea în oraş dinspre Sebeş. În cărţile funciare ale oraşului întocmite în secolul al XIX-lea locul se numea ‘’La spânzurătoare”.

Locul adevarat unde au fost zdrobiti cu roata Horea si Closca

Micul monument ridicat în 1959 pentru cinstirea memoriei lui Horea, Cloşca şi Crişan a fost plasat în partea de nord a terasei “Dealul Furcilor” şi nu pe locul cel adevărat, deoarece acesta nu era cunoscut atunci.

Schimbarea locului de execuţie a condamnaţilor din oraşul Alba Iulia din piaţa vechiului oraş medieval s-a făcut după 1715, pentru a elibera terenul în vederea construcţiei cetăţii bastionare care a determinat distrugerea completă a vechiului oraş şi mutarea lui pe o vatră nouă la răsărit de cetate. Locul nou ales se potrivea pentru asemenea manifestări sângeroase, era în afara oraşului, aproape de o arteră principală de comunicaţii şi într-o poziţie dominantă vizibil de la o depărtare de peste un kilometru. În acest loc au mai fost executaţi în 25 noiembrie 1784, unsprezece iobagi români participanţi la răscoală între care Ursu Uibaru, cel care 1-a substituit pe Cloşca la încheierea armistiţiului de la Tibru cu căpitanul Schultz din armata imperială.

Din documentele oficiale privitoare la răscoală s-a aflat şi cine a fost călăul lui Horea şi Cloşca şi a celor unsprezece iobagi amintiţi. Acesta s-a numit Grancea Rakoczi, ţigan cu nume de principe, călăul oraşului Alba Iulia. Aceste informaţii se află într-o scrisoare a acestuia din aprilie 1785, prin care roagă pe judele oraşului Alba Iulia să-l plătească pentru serviciile prestate cu ocazia executării căpitanilor şi a celorlalţi condamnaţi: “E ştiut că în răscoala trecută mulţi din corifeii românilor au fost osândiţi şi a trebuit să-i execut după poruncă. Eram tocmit pentru execuţii tocmai atunci la Sebeş, dar am fost oprit de Nobilul Comitet pentru osândiţii de aici; îmi poruncise să nu mă mişc nicăieri din loc, căci vor fi mulţi de executat. A trebuit deci să-mi las câştigul de acolo, am şi scrisoare despre asta, ca să nu fie nici o întârziere din vina mea. Dar, deşi am executat aici pe corifeii cei mari, pe mulţi tovarăşi de-ai lor, întocmai cum cerea sentinţa şi am cărat împreună cu ucenicii mei în patru părţi trupurile lor tăiate în bucăţi, după poruncă, am cerut şi am umblat în zadar pe la slujbaşii comitatului pentru plata ostenelii mele. Rog deci pe Cinstitul şi Nobilul Jude să-mi îndrepte plângerea acolo unde crede că voi putea dobândi răsplata trudei mele, căci acesta este meşteşugul meu obişnuit şi învăţat şi dacă în acesta sufăr vreo scădere nu-mi pot ţine nici eu viaţa... În nădejdea plăţii m-am încărcat şi eu cu mai multe datorii. Aşteptând această dreaptă mângâiere rămân al Domnului Jude şi al Cinstitului şi Nobilului Magistrat, săracă supusă şi credincioasă slugă. GRANCEA RAKOCZY, Călăul Alba Iuliei “9.

Menţionăm că şi asupra corpului neînsufleţit a lui Crişan s-a dat sentinţa la 14 februarie prin care, la locul de supliciu, a fost tăiat în patru părţi, capul a fost pus în ţeapă la domiciliul din Cărpeniş, iar părţi ale corpului pe roate în localităţile: Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni. Din informaţii reiese că autorităţile comitatului Alba supărate pentru faptul de a fi fost refuzate de comisia imperială să participe la interogatoriul conducătorilor răscoalei au omis să-i plătească călăului sumele promise. Judele oraşului i-a respins cererea cu argumentul că ţara trebuie să-i plătească, făcând probabil aluzie la comisia imperială şi la împărat. In cele din urme Gubernul Transilvaniei de la Sibiu i-a plătit câte şase florini pentru fiecare dintre conducătorii răscoalei şi câte trei florini pentru fiecare dintre cei unsprezece condamnaţi traşi în ţeapă, spânzuraţi şi decapitaţi, în total cincizeci şi unu florini. Această sumă reprezenta valoarea unei vaci, sau a unui mânz, sau a douăzeci câble de grău şi tot atâtea vedre de vin.

Evenimentele nu s-au terminat odată cu execuţia lui Horea, Cloşca şi Crişan. În închisorile din cetatea Alba Iulia au fost aduşi de comisia imperială pentru anchete din cele patru comitate ale Transilvaniei peste patru sute de deţinuţi. Dintre aceştia au fost reţinuţi pentru condamnare o sută douăzeci. Jumătate au fost pedepsiţi cu un număr variat de lovituri de beţe şi eliberaţi, iar douăzeci şi cinci au fost condamnaţi la moarte, cărora li s-au mai adăugat în luna mai încă nouă10. Printre aceştia se aflau cei mai importanţi căpitani numiţi de Horea din părţile Zarandului, Albei şi Hunedoarei. Cei mai cunoscuţi au fost: Popa Constantin din Crişcior, Popa Hagi Crişănuţ din Bistra, om învăţat cunoscut în Munţii Apuseni, ambii condamnaţi la moarte prin tragere în ţeapă, căpitanii Vasile Zgârciu din Abrud şi Iacob Toader din Vidra, tot prin tragere în ţeapă, Dumitru Todea, fost jude în Râu Mare (Albac), arestat şi învinuit pentru tulburările iscate cu ocazia târgului de la Câmpeni din 1782, ţinut în închisoarea comitelui Kemeny de la Galda de Jos, de peste doi ani. A fost condamnat la moarte prin tăierea capului şi a corpului în patru bucăţi şi să se pună în ţepe în localităţile Domeniului minier de sus. A mai fost învinuit şi de faptul că 1-a sfătuit pe Horea să ducă petiţiile satelor la împăratul de la Viena, procurându-i lui banii de drum patru sute de florini. Celorlalţi condamnaţi urma să li se taie capul, iar pe fiul lui Horea, Ionuţ, care avea şaptesprezece ani, l-au condamnat la un an de închisoare. Toţi condamnaţii au rămas în închisorile de la Alba Iulia, urmând ca împăratul Iosif al II-lea să aprobe sentinţele. Zilnic condamnaţii erau scoşi sub escortă şi puşi să muncească în cetate la curăţenia străzilor, a şanţului cetăţii şi la alte lucrări. O parte dintre condamnaţi au fost internaţi, bolnavi, în spitalul militar din cetate şi de acolo la sfârşitul lunii iulie 1785 au adus vestea, care s-a dovedit falsă, că s-au primit haine speciale pentru condamnaţii la moarte şi urmează să fie în curând executaţi.

Situaţia a devenit tensionată şi condamnaţii au hotărât să evadeze. În nopţile din 3 până în 7 august s-au pus pe lucru, în timp de unii cântau şi fluierau ca să abată atenţia paznicilor, ceilalţi au reuşit să facă o spărtură în zidul cetăţii pe lângă o fereastră pe care ziua au reuşit să o mascheze. Prin intermediul unei lăptărese au reuşit să-1 anunţe le parohul Nicolae Raţiu să vină să-i viziteze la închisoare. În ziua de 6 august, condamnaţii i-au împărtăşit preotului taina lor de a evada, cerându-i sfatul. Preotul i-a binecuvântat şi le-a promis că nu va divulga nimănui intenţia lor.

În noaptea de 7 august pe la orele 2 din noapte, treizeci şi unu de deţinuţi dintre care douăzeci condamnaţi la moarte au evadat, unul câte unul, au coborât pe o frânghie improvizată în şanţurile cetăţii şi de acolo au fugit în pădurea din apropiere. Unii au luat-o spre Zlatna, iar alţii pe valea Mureşului. Evadaţii l-au luat în contra voinţei lui şi pe Popa Hagi Crişănuţ ce avea peste 80 de ani, dar acesta s-a întors dimineaţa în cetate.

Vestea evadării deţinuţilor a produs o mare nelinişte în rândul nobilimii şi a funcţionarilor comitatelor şi domeniului Zlatnei. O parte dintre aceştia au început să se refugieze în cetatea de la Alba Iulia de frica reizbucnirii răscoalei. Sfătuiţi de la Viena, emisarii imperiali au cutreierat satele din munţi anunţând că dacă condamnaţii se vor întoarce, sentinţele lor vor fi revizuite. În două săptămâni s-au predat 16 condamnaţi şi până la sfârşitul lunii s-au predat toţi. Împăratul Iosif al II-lea le-a comutat pedeapsa la trei ani muncă silnică la lucrări publice. Prin intervenţia împăratului toate condamnările la moarte ale celorlalte tribunale au fost comutate uşurând suferinţele bieţilor iobagi români.

Pedepsele au continuat în tot cursul anului 1785 prin masive deportări ale familiilor iobagilor implicaţi în răscoală în Banat şi Croaţia. Liste întregi au fost întocmite de autorităţile imperiului între care figurau şi familiile lui Horea, Cloşca şi Crişan. După ani de zile multe dintre acestea s-au întors în Munţii Apuseni.

Răscoala iobagilor români din 1784-1785 a avut un mare ecou în Europa şi America. Pentru prima dată opinia publică europeană a aflat de existenţa în Transilvania a unei naţiuni majoritate de origine neolatină, românii a căror soartă era dintre cele mai nenorocite din Europa. Numeroase personalităţi ale culturii europene au luat o atitudine favorabilă în apărarea cauzei răsculaţilor, condamnând autorităţile imperiale pentru execuţia căpitanilor. Unele rezultate nu au întârziat să apară, împăratul Iosif al II-lea a abolit în 1785 servitutea personală (iobăgia) şi a comutat pedeapsa capitală la tragerea galerelor pe cursul Dunării. Capii bisericilor româneşti şi reprezentanţii mai de seamă, funcţionari, proveniţi din rândul românilor, au adoptat o atitudine tacită faţă de răscoală, sau mai degrabă s-au simţit incomodaţi de ea crezând că vor pierde şi bruma de influenţă binefăcătoare la curtea imperială din Viena.

Abia generaţia de la 1848 a reevaluat sensul progresist al răscoalei, iar pe Horea, Cloşca şi Crişan i-au declarat eroi naţionali. Ei au probat capacitatea românilor din Transilvania de a-şi putea cuceri drepturile lor şi prin alte mijloace decât prin numeroasele jalbe adresate “bunului împărat” “Nu cu argumente filozoficeşti se pot convinge tiranii ci prin lancea lui Horea” a declarat Avram Iancu în 1847, asistând la lucrările Dietei Transilvaniei care a hotărât şi chiar a înăsprit sarcinile iobagilor români.

Dr. Gheorghe ANGHEL

NOTE

1 Ioachim Crăciun, Cronicarul Samoskozi şi însemnările sale cu privire la români (1566-1608), Cluj 1928, p. 38-42.

2 Ibid. p. 159.

3 Călători străini despre Ţările Române, voi V, p. 585-586.

4  Ibidem. p. 567-570.

5  Alba lulia 2000, Alba lulia, 1975. p. 173.

6  Gh. Anghel, N Josan, Locuitorii esplanadei cetăţii din Alba Iulia în anii 1804 şi 1858, în Apulum, XXXV, 1998, p. 294.

7 Ioan Fruma, Horea, procesul şi martiriul, Sibiu 1947, p. 117-180., Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1884, p. 320-323., David Prodan, Răscoala lui Horea, Bucureşti, 1979, p. 479-492.

8 Gh. Anghel, Două documente în legătură cu execuţia lui Horea şi Cloşca, în Apulum, V, 1966, p. 417-431.

9    Gh. Anghel, O scrisoare a călăului martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, în Dacoromania, 9, Alba lulia, 2002, p. 4-5.

Fig. 1 - Harta orasului, cetatii Alba Iulia si imprejurimilor, datata intre anii 1752-1766. Locul executiilor este marcat de semnul unei spanzuratori (incercuit)

Fig. 2 - Harta orasului Alba Iulia din 1771. Locul executiei este marcat de semnul unei spanzuratori si inscriptionat in limba germana Gelgen Berg (Dealul Furcilor) (incercuit).