|
Că
arta, în cele din urmă, face parte din pâinea noastră cea de
toate zilele, nu mai este o noutate, cum nici felul de a intra în
uniunile de creaţie literară, plastică, muzicală, nu
mai este o noutate, mai ales astăzi când altele sunt interesele
şi nu valoarea operei în sine. Aşa se explică şi
expoziţia unui grup de cinci artişti plastici, deschisă la
finele anului trecut, la Bucureşti, pe strada Eminescu nr. 105-107. O
sinteză, un experiment ce se vor, probabil, totul sau nimic, violentând
un spaţiu românesc de sacralitate: credinţa ortodoxă,
Biserica Ortodoxă Română, biografia unui voievod al umanităţii
şi creştinătăţii, care a fost Ştefan cel
Mare (şi sfânt). Iniţiativa grupului de-al aduce „cu
picioarele pe pământ”, „de-al coborî de pe luciul victoriilor
pentru neam”, de-ai diseca viaţa, a dat greş tocmai pentru
lipsa de scrupule, necunoaşterea istoriei neamului, persiflarea
marilor ei valori recunoscute de popoare ale lumii, dorindu-se, cu orice
chip, să şocheze, să iasă din comun prin blasfemie,
denigrare, întrebuinţând în loc de respiraţia culorii
sensibile, propriul văl al imoralităţii. Care sunt
procedeele, din ce se compune „tratarea artistică” a unui om de
stat, războinic fiu adevărat al iubirii de moşie? Iată
amestecul de tatuaje scabroase ale incompetenţei lor: un bust al lui
Ştefan cel Mare cu sâni ieşiţi din orbite, machiat ireal,
cu unghii vopsite, cu o coroană strălucitoare pe cap, aşezat
pe jos, într-o poziţie crăcănată. Acestei atmosfere i
se ataşează o cruce multicoloră din rahat şi trei
cutiuţe cu mulaje ale unui deget de la mâna stângă a
voievodului, o sabie din rahat turcesc, pe sexul uriaş al voievodului
e un tatuaj: B.O.R. (Biserica Ortodoxă Română).
Pe
braţul lui drept este cuvântul Kurve. Domnitorul stă călare
pe... stema Moldovei, în gură cu sexul în formă de cruce). Ce
se poate comenta? Ce să mai comentezi? Îţi vine să le iei
tablourile, să le faci sul şi să-l slobozi pe gâtul lor de
nonconformişti, rataţi. E mai mult decât o ruşine publică,
mai mult decât mirosul propriilor fecale gânditoare, o incalificabilă
insultă adusă poporului român, o neruşinare grosolană,
ostentativă. A desacraliza, a demitiza sunt două verbe, care, în
cazul acesta, devin biografii vinovate ce trebuiesc sancţionate. Dar
nepăsarea, tot publică, dezinteresul, goana după traiul de
zi cu zi, îi lasă pe bucureşteni indiferenţi, nu pe toţi,
pentru că unii şi-au exprimat cumplita indignare. Acesta să
fie Marele Ştefan, apărătorul Europei, sabia năucitoare
a Moldovei sfinte, „omagiul adus” de aceşti rătăcitori
ai sorţii... artistice, la Jubileul a 500 de ani de la moartea
domnitorului moldav? Nicidecum! Acestea sunt dimensiuni ale unor suflete
sterpe ce n-au nimic a spune, dimensiuni ale mâlului artistic. Şi
tot acest evantai neruşinat se cheamă „F.A.Q. abou Steve the
Great”. Şi ca expoziţia să fie şi mai actuală
chiar la intrare există o altă mostră artistică: o
toaletă (un tron) cu două locuri în formă de inimioară,
un closet pe care scrie Yesus Înfiorător! Ce imaginaţie bolnavă, ce stârpitură
artistică, ce formă şi ce conţinut! Ţi-e
lehamite, ţi-e scârbă, nici nu vrei să mai vezi şi
restul tablourilor până la 17 ca număr, îţi vine să
vomezi pe numele fiecăruia dintre ei! Păcat de tinereţea
lor „încununată” prea devreme cu titulatura de membri ai U.A.P.
Nu le transcriu numele pentru că nu merită, nu m-ar ierta Limba
Română. Şi expoziţia „fecalizată” este deschisă
tocmai pe strada Mihai Eminescu! Să fie întâmplător?
Ion
AIUDEANU
|
|
