România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dacă talent nu e, nimic nu este!
sau
dimensiuni ale mâlului artistic

         Că arta, în cele din urmă, face parte din pâinea noastră cea de toate zilele, nu mai este o noutate, cum nici felul de a intra în uniunile de creaţie literară, plastică, muzicală, nu mai este o noutate, mai ales astăzi când altele sunt interesele şi nu valoarea operei în sine. Aşa se explică şi expoziţia unui grup de cinci artişti plastici, deschisă la finele anului trecut, la Bucureşti, pe strada Eminescu nr. 105-107. O sinteză, un experiment ce se vor, probabil, totul sau nimic, violentând un spaţiu românesc de sacralitate: credinţa ortodoxă, Biserica Ortodoxă Română, biografia unui voievod al umanităţii şi creştinătăţii, care a fost Ştefan cel Mare (şi sfânt). Iniţiativa grupului de-al aduce „cu picioarele pe pământ”, „de-al coborî de pe luciul victoriilor pentru neam”, de-ai diseca viaţa, a dat greş tocmai pentru lipsa de scrupule, necunoaşterea istoriei neamului, persiflarea marilor ei valori recunoscute de popoare ale lumii, dorindu-se, cu orice chip, să şocheze, să iasă din comun prin blasfemie, denigrare, întrebuinţând în loc de respiraţia culorii sensibile, propriul văl al imoralităţii. Care sunt procedeele, din ce se compune „tratarea artistică” a unui om de stat, războinic fiu adevărat al iubirii de moşie? Iată amestecul de tatuaje scabroase ale incompetenţei lor: un bust al lui Ştefan cel Mare cu sâni ieşiţi din orbite, machiat ireal, cu unghii vopsite, cu o coroană strălucitoare pe cap, aşezat pe jos, într-o poziţie crăcănată. Acestei atmosfere i se ataşează o cruce multicoloră din rahat şi trei cutiuţe cu mulaje ale unui deget de la mâna stângă a voievodului, o sabie din rahat turcesc, pe sexul uriaş al voievodului e un tatuaj: B.O.R. (Biserica Ortodoxă Română).

         Pe braţul lui drept este cuvântul Kurve. Domnitorul stă călare pe... stema Moldovei, în gură cu sexul în formă de cruce). Ce se poate comenta? Ce să mai comentezi? Îţi vine să le iei tablourile, să le faci sul şi să-l slobozi pe gâtul lor de nonconformişti, rataţi. E mai mult decât o ruşine publică, mai mult decât mirosul propriilor fecale gânditoare, o incalificabilă insultă adusă poporului român, o neruşinare grosolană, ostentativă. A desacraliza, a demitiza sunt două verbe, care, în cazul acesta, devin biografii vinovate ce trebuiesc sancţionate. Dar nepăsarea, tot publică, dezinteresul, goana după traiul de zi cu zi, îi lasă pe bucureşteni indiferenţi, nu pe toţi, pentru că unii şi-au exprimat cumplita indignare. Acesta să fie Marele Ştefan, apărătorul Europei, sabia năucitoare a Moldovei sfinte, „omagiul adus” de aceşti rătăcitori ai sorţii... artistice, la Jubileul a 500 de ani de la moartea domnitorului moldav? Nicidecum! Acestea sunt dimensiuni ale unor suflete sterpe ce n-au nimic a spune, dimensiuni ale mâlului artistic. Şi tot acest evantai neruşinat se cheamă „F.A.Q. abou Steve the Great”. Şi ca expoziţia să fie şi mai actuală chiar la intrare există o altă mostră artistică: o toaletă (un tron) cu două locuri în formă de inimioară, un closet pe care scrie Yesus Înfiorător! Ce imaginaţie bolnavă, ce stârpitură artistică, ce formă şi ce conţinut! Ţi-e lehamite, ţi-e scârbă, nici nu vrei să mai vezi şi restul tablourilor până la 17 ca număr, îţi vine să vomezi pe numele fiecăruia dintre ei! Păcat de tinereţea lor „încununată” prea devreme cu titulatura de membri ai U.A.P. Nu le transcriu numele pentru că nu merită, nu m-ar ierta Limba Română. Şi expoziţia „fecalizată” este deschisă tocmai pe strada Mihai Eminescu! Să fie întâmplător?

 

Ion AIUDEANU