România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dacia şi lumea romană.
Scurtă schiţă istorică

Cu ocazia unui recent simpozion dedicat împăratului Traian am prezentat o comunicare privind importurile greco-romane de la Piatra Craivii. Remarcabilul sit arheologic de aici, probabil anticul Apoulon a oferit, în cei zece ani de investigaţie arheologică, un impresionant material arheologic ce relevă o deosebită ancorare, cel puţin din punct de vedere economic, în orbis romana. Din păcate, în ultimii ani şi acest sit are soarta altora fiind supus unui adevărat jaf din partea “căutătorior de comori”, în faţa cărora arheologii sunt neputincioşi. Autorul acestor rânduri intenţionează, dacă va găsi fondurile necesare, reluarea cercetărilor arheologice aici pentru a se mai salva ceea ce se poate.

Ca un preambul la comunicarea privind importurile greco-romane voi prezenta o scurtă schiţă istorică a legăturilor dintre Dacia şi lumea romană pentru o mai bună înţelegere a fenomenului1.

 

***

Fenomenul pătrunderii elementelor de civilizaţie romană în Dacia liberă nu poate fi abordat fără o trecere în revistă a cadrului general de evoluţie a celor două societăţi. Trecerea pe care triburile tracice nord-dunărene de la micile “regate” şi, evident, toate implicaţiile pe care le comportă astfel de societăţi, către o formaţiune cu caracter statal, se petrece aproape concomitent cu expansiunea politică, militară şi implicit teritorială a Romei către nordul Dunării.

Civilizaţia dacică din spaţiul intracarpatic, cea pe care o vom aborda cu precădere, va cunoaşte momente de vârf începând cu secolul II a. Chr., perioadă în care supremaţia celtică din zonă va dispare.2 Acest fapt nu este întâmplător, el converge cu o ştire pe care o avem de la istoricul roman Trogus Pompeius, ce vorbeşte în prologul cărţii 32 a Historiae Filippicae despre incrementa Dacorum per Burobosten regem.3 Naşterea regatului dacic cu centrul în Munţii Orăştiei reprezintă un moment de cotitură în istoria triburilor getice şi dacice.

Până la acel moment însă, romanii şi triburile tracice nord-dunărene vor purta pe parcursul secolului II a. Chr. şi în debutul secolului I p. Chr., o serie de lupte, ca urmare a deselor atacuri pe care cei din urmă le vor întreprinde la sud de Dunăre. După 114, trupele lui C. Porcius Cato au fost zdrobite de către o alianţă a triburilor barbare ce îi includea probabil şi pe daci4. Acest fapt nu va rămâne fără ecou şi la scurtă vreme, prin anii 111- 110, M. Livius Drusus îi va respinge pe aceştia la nord de Dunăre. Situaţia nu va fi liniştită prea multă vreme astfel încât M. Mircinius Rufus va relua luptele între 109 şi 106, ca urmare a unor noi atacuri în Tracia şi la graniţele Macedoniei. Lupte vor mai avea loc şi în ultimii ani ai secolului II a. Chr., precum şi în primul sfert al veacului următor.5

O nouă dimensiune o vor căpăta raporturile daco- romane odată cu intrarea în arena istoriei a lui Burebista. Cu siguranţă, campaniile sale pe litoralul pontic şi preluarea sub influenţa sa a cetăţilor greceşti de acolo, vor provoca neliniştea Romei. Posibila lui intervenţie în războiul civil dintre Caesar şi Pompei reprezintă un punct culminant, la un moment dat.6 Evident, în toată această problematică necunoscutele şi controversele nu lipsesc.7. O nouă fază de evoluţie a acestor relaţii avem după moartea lui Burebista când “imperiul” său se destramă. Perioada 44 a. Chr.- 85 p. Chr., este una sinuoasă în care cele două entităţi se confruntă cu sorţi de izbândă schimbătoare, dar consecinţa generală care se desprinde este aceea a accentuării presiunii romane asupra frontierelor Daciei, presiune soldată chiar şi cu unele cuceriri teritoriale.8

Se remarcă, în acest răstimp acţiunile lui Coson în direcţia unei “imixtiuni” în noile conflicte ce afectau Roma, cele ale lui Cotiso, ce atacă la sud de Dunăre. Anul 29 a. Chr., aduce puternice atacuri ale dacilor la sud de Dunăre, în alianţă cu bastarnii, pe care M. Licinius Crassus reuşeşte să-i învingă. După acest moment, Crassus şi cu ajutor local, va pune treptat stăpânire pe Dobrogea, având în Rholes dinast clientelar.

„Pacificarea” Dobrogei va duce, se pare, la o schimbare a atacurilor dacice către vest şi sud- vest, fiind posibilă, prin 13 a. Chr., o incursiune dacică în Pannonia, respinsă de Agrippa. Situaţia se va repeta curând, drept urmare are loc răspunsul roman prin expediţia generalului Marcus Vicinius, care îi învinge pe atacatori şi-i urmăreşte pe Mureş, până în inima Daciei.9 Această expediţie va reprezenta, după E. Chirilă, o nouă fază în relaţiile dintre daci şi romani, aceea a atacurilor sistematice de slăbire a puterii dacilor.10 De acum atacurilor dacice li se va răspunde prin expediţii de represalii. Prin 11- 12 p. Chr., are loc o acţiune romană de anvergură în care sunt conjugate eforturile militare ale lui Cn. Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei şi ale comandantului districtului militar al Moesiei Sextus Aelius Catus. Primul acţionează în Banat şi Oltenia iar cel de-al doilea în Muntenia de unde strămută în Tracia în jur de 50 000 de geţi.11 Deşi slăbite, atacurile populaţiei locale de la nord de Dunăre vor continua pe tot parcursul epocii lui Augustus, aceştia fiind un adevărat „focar” de nesiguranţă pentru graniţele Romei, după cum lasă să se întrevadă şi Publius Vergilius Maro: Aut coniurato descendes Dacus ab Istro.12 Această situaţie plină de incertitudini va duce la transformarea în 15 p. Chr., a comandamentului militar moesic în provincie (Moesia), în vreme ce prin stabilirea sarmaţilor iazigi, în jurul anului 20, în zona Tisei se bara calea dacilor spre Pannonia care vor ataca, însă, în zona de răsărit a Peninsulei Balcanice. În vremea lui Claudius, Dobrogea este anexată Moesiei şi ca o consecinţă a apărării ineficace a acesteia de către regatul odrys.13

O acţiune similară cu cea a lui Sex. Aelius Catus are loc în vremea lui Nero. Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator a Moesiei, va strămuta din zona de la nord de gurile Dunării peste 100 000 de transdanubieni, conglomerat etnic format din geţi, bastarni şi sarmaţi. Evenimentul în cauză are loc între 62- 66 p. Chr., având ca una din consecinţe o relaxare la graniţa de nord a Imperiului. Este o linişte relativă căci, după moartea lui Nero, va începe o nouă perioadă în care dacii se vor face remarcaţi prin raidurile lor la sud de Dunăre. Ecourile acestor acţiuni transpar clar la Tacitus14 care remarca faptul că : Id bellum cum causis et eventibus (etenim longius provectumest) mox meboramibus. Mota et Dacorum gens, nunquam fida, tunc sine metu, abducto e Moesia exercitu („Atacul inamicilor şi perfidia aliaţilor adusese statul la marginea prăpastiei. A pornit mişcare şi poporul Dacilor, un neam de oameni niciodată credincioşi şi, după ce s-a retras armata din Moesia, ei n-au mai avut nici o teamă”).

Situaţia se va agrava în vremea lui Domiţian şi a basileului Duras- Diurpaneus. În iarna anilor 85- 86 p. Chr., are loc o nouă invazie dacică în Moesia, ce va duce la declanşarea primului conflict de anvergură între daci şi romani. Acest conflict şi pacea încheiată va aduce şi beneficii pentru partea dacică, o serie de meşteri romani ajung acum în Dacia. (Cassius Dio, LXVII, 7, 1, 4)

Evenimentele ce au urmat şi care au culminat cu cele două mari războaie daco-romane sunt foarte cunoscute; în acest context nu vom mai insista asupra lor.

Raporturile daco-romane, din această perioadă trecută în revistă, nu au fost doar de natură militară. Este şi perioada în care mărfurile şi negustorii romani vor domina piaţa Daciei. Constituirea provinciei Moesia şi cucerirea liniei Dunării va duce la o intensificare considerabilă a raporturilor economice între cele două entităţi, mărturie fiind numărul mare al produselor din Imperiu găsite în Dacia. Piaţa de aici va deveni atractivă pentru meşterii artizani romani care vor veni aici în căutare de câştig, mai ales pe parcursul sec. I p. Chr.15 Influenţa romană va fi, deasemenea, receptată şi în moda comunităţilor locale care vor prelua şi adapta o serie de artefacte din mediul roman.16

Secolele I a. Chr.- I p. Chr., vor fi şi cele ale pătrunderii tot mai accentuate a produselor din Imperiu, ele reprezentând, potrivit expresiei profesorului I. Glodariu, „epoca supremaţiei absolute a comercianţilor italici”17. Este şi perioada în care, ca o rezultantă a acestor pătrunderi, dacii vor prelua, imita şi adapta, conform propriilor gusturi, produsele greco-romane.18 Moda va fi, la rândul ei, serios influenţată de tendinţele promovate de lumea romană mai ales pe parcursul sec. I p. Chr., în special după crearea provinciei Moesia şi stabilirea graniţelor Imperiului pe linia Dunării. Prototipuri ale unor piese de podoabă vehiculate în lumea dacică cum sunt, de exemplu, fibulele „linguriţă”, ce vin probabil din Imperiu.19

Influenţe greco- romane, fie ele şi secundare20, se regăsesc inclusiv în arta Regatului. Prezenţa unor piese cu certă valoare artistică, precum aplica reprezentând Gorgona, capul de amoraş, piciorul de dimensiuni apreciabile ale unei statuete, la care adăugăm şi un soclu de statuetă, toate acestea de la Craiva, ne dau măsura gustului artistic al celor de aici.

Fără a avea intenţia de a urma clişee din istoriografia noastră, este evident faptul că la debutul secolului al II-lea P. Chr., romanii găseau în Dacia nu numai un teritoriu fertil cu resurse şi bogăţii, ce aveau rostul de a reîmprospăta visteria imperială, ci şi o societate ce depăşise cadrul „anistoric”, familiarizată şi receptivă la influenţele romane.

drd. Cristinel Plantos

 

Bibliografie

 

1 Abrevierile bibliografice vor fi prezentate în numărul viitor.

2 Privitor la natura acestui “eveniment” părerile sunt împărţite între o asimilare de către autohtoni (Crişan 1977, p. 31) sau o retragere a acestora din varii motive (Rustoiu , în Andriţoiu, Rustoiu 1997, p. 128).

3 Apud Lica 1997, p. 13.

4 Anneus Florus, Epit., IV, 12; Rustoiu 2002, 21.

5 Rustoiu 2002, p. 21- 22.

6 Mai pe larg despre această problematică, vezi Daicoviciu 1972, p. 69- 76.

7 Un exemplu elocvent îl constituie “episodul” Oroles şi raporturile sale cu Roma analizat recent de V. Lica (cf. Lica 1997, p. 11- 29).

8 Daicoviciu 1972, p. 112.

9 Daicoviciu 1972, p. 116.

10 Chirilă 1964, p 465- 467 (apud Daicoviciu 1972, p. 116)

11 Daicoviciu 1972, p. 117.

12 Publius Vergilius Maro, Georgica, II, 497.

13 Daicoviciu 1972, p. 119- 120.

14 Tacitus, Hist, III, 47-50.

15 Rustoiu 2002, p. 77- 82, sqv.

16 Rustoiu 1997, p. 78.

17 Glodariu 1974, 131.

18 Cu privire la acest aspect a se vedea pe larg Glodariu 1974, p. 133- 170 sau Costea 1981, p. 127- 145.

19 Rustoiu 1996, p. 175.

20 Florea 1996, p. 246- 248.