|
|
|
Cu ocazia unui recent simpozion dedicat
împăratului Traian am prezentat o comunicare privind importurile
greco-romane de la Piatra Craivii. Remarcabilul sit arheologic de aici,
probabil anticul Apoulon a oferit, în cei zece ani de investigaţie
arheologică, un impresionant material arheologic ce relevă o
deosebită ancorare, cel puţin din punct de vedere economic, în orbis
romana. Din păcate, în ultimii ani şi acest sit are soarta
altora fiind supus unui adevărat jaf din partea “căutătorior
de comori”, în faţa cărora arheologii sunt neputincioşi.
Autorul acestor rânduri intenţionează, dacă va găsi
fondurile necesare, reluarea cercetărilor arheologice aici pentru a
se mai salva ceea ce se poate.
Ca un preambul la comunicarea privind
importurile greco-romane voi prezenta o scurtă schiţă
istorică a legăturilor dintre Dacia şi lumea romană
pentru o mai bună înţelegere a fenomenului1.
***
Fenomenul pătrunderii elementelor
de civilizaţie romană în Dacia liberă nu poate fi abordat
fără o trecere în revistă a cadrului general de evoluţie
a celor două societăţi. Trecerea pe care triburile tracice
nord-dunărene de la micile “regate” şi, evident, toate
implicaţiile pe care le comportă astfel de societăţi,
către o formaţiune cu caracter statal, se petrece aproape
concomitent cu expansiunea politică, militară şi implicit
teritorială a Romei către nordul Dunării.
Civilizaţia dacică din spaţiul
intracarpatic, cea pe care o vom aborda cu precădere, va cunoaşte
momente de vârf începând cu secolul II a. Chr., perioadă în care
supremaţia celtică din zonă va dispare.2 Acest fapt nu este întâmplător, el converge cu o
ştire pe care o avem de la istoricul roman Trogus Pompeius, ce vorbeşte
în prologul cărţii 32 a Historiae Filippicae despre incrementa
Dacorum per Burobosten regem.3 Naşterea regatului dacic cu centrul în Munţii Orăştiei
reprezintă un moment de cotitură în istoria triburilor getice
şi dacice.
Până la acel moment însă,
romanii şi triburile tracice nord-dunărene vor purta pe
parcursul secolului II a. Chr. şi în debutul secolului I p. Chr., o
serie de lupte, ca urmare a deselor atacuri pe care cei din urmă le
vor întreprinde la sud de Dunăre. După 114, trupele lui C.
Porcius Cato au fost zdrobite de către o alianţă a
triburilor barbare ce îi includea probabil şi pe daci4. Acest fapt nu va rămâne fără
ecou şi la scurtă vreme, prin anii 111- 110, M. Livius Drusus îi
va respinge pe aceştia la nord de Dunăre. Situaţia nu va fi
liniştită prea multă vreme astfel încât M. Mircinius
Rufus va relua luptele între 109 şi 106, ca urmare a unor noi
atacuri în Tracia şi la graniţele Macedoniei. Lupte vor mai
avea loc şi în ultimii ani ai secolului II a. Chr., precum şi
în primul sfert al veacului următor.5
O nouă dimensiune o vor căpăta
raporturile daco- romane odată cu intrarea în arena istoriei a lui
Burebista. Cu siguranţă, campaniile sale pe litoralul pontic
şi preluarea sub influenţa sa a cetăţilor greceşti
de acolo, vor provoca neliniştea Romei. Posibila lui intervenţie
în războiul civil dintre Caesar şi Pompei reprezintă un
punct culminant, la un moment dat.6 Evident, în toată această problematică
necunoscutele şi controversele nu lipsesc.7.
O nouă fază de evoluţie a acestor relaţii avem după
moartea lui Burebista când “imperiul” său se destramă.
Perioada 44 a. Chr.- 85 p. Chr., este una sinuoasă în care cele două
entităţi se confruntă cu sorţi de izbândă schimbătoare,
dar consecinţa generală care se desprinde este aceea a accentuării
presiunii romane asupra frontierelor Daciei, presiune soldată chiar
şi cu unele cuceriri teritoriale.8
Se remarcă, în acest răstimp
acţiunile lui Coson în direcţia unei “imixtiuni” în noile
conflicte ce afectau Roma, cele ale lui Cotiso, ce atacă la sud de
Dunăre. Anul 29 a. Chr., aduce puternice atacuri ale dacilor la sud
de Dunăre, în alianţă cu bastarnii, pe care M. Licinius
Crassus reuşeşte să-i învingă. După acest
moment, Crassus şi cu ajutor local, va pune treptat stăpânire
pe Dobrogea, având în Rholes dinast clientelar.
„Pacificarea” Dobrogei va duce, se
pare, la o schimbare a atacurilor dacice către vest şi sud-
vest, fiind posibilă, prin 13 a. Chr., o incursiune dacică în
Pannonia, respinsă de Agrippa. Situaţia se va repeta curând,
drept urmare are loc răspunsul roman prin expediţia generalului
Marcus Vicinius, care îi învinge pe atacatori şi-i urmăreşte
pe Mureş, până în inima Daciei.9 Această expediţie va
reprezenta, după E. Chirilă, o nouă fază în relaţiile
dintre daci şi romani, aceea a atacurilor sistematice de slăbire
a puterii dacilor.10 De acum atacurilor dacice li se va răspunde
prin expediţii de represalii. Prin 11- 12 p. Chr., are loc o acţiune
romană de anvergură în care sunt conjugate eforturile militare
ale lui Cn. Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei şi ale
comandantului districtului militar al Moesiei Sextus Aelius Catus. Primul
acţionează în Banat şi Oltenia iar cel de-al doilea în
Muntenia de unde strămută în Tracia în jur de 50 000 de geţi.11
Deşi slăbite, atacurile populaţiei locale de la nord de Dunăre
vor continua pe tot parcursul epocii lui Augustus, aceştia fiind un
adevărat „focar” de nesiguranţă pentru graniţele
Romei, după cum lasă să se întrevadă şi Publius
Vergilius Maro: Aut coniurato descendes Dacus ab Istro.12 Această situaţie plină
de incertitudini va duce la transformarea în 15 p. Chr., a
comandamentului militar moesic în provincie (Moesia), în vreme ce prin
stabilirea sarmaţilor iazigi, în jurul anului 20, în zona Tisei se
bara calea dacilor spre Pannonia care vor ataca, însă, în zona de răsărit
a Peninsulei Balcanice. În vremea lui Claudius, Dobrogea este anexată
Moesiei şi ca o consecinţă a apărării ineficace a
acesteia de către regatul odrys.13
O acţiune similară cu cea a
lui Sex. Aelius Catus are loc în vremea lui Nero. Tiberius Plautius
Silvanus Aelianus, guvernator a Moesiei, va strămuta din zona de la
nord de gurile Dunării peste 100 000 de transdanubieni, conglomerat
etnic format din geţi, bastarni şi sarmaţi. Evenimentul în
cauză are loc între 62- 66 p. Chr., având ca una din consecinţe
o relaxare la graniţa de nord a Imperiului. Este o linişte
relativă căci, după moartea lui Nero, va începe o nouă
perioadă în care dacii se vor face remarcaţi prin raidurile lor
la sud de Dunăre. Ecourile acestor acţiuni transpar clar la
Tacitus14 care remarca faptul că : Id
bellum cum causis et eventibus (etenim longius provectumest) mox
meboramibus. Mota et Dacorum gens, nunquam fida, tunc sine metu, abducto e
Moesia exercitu („Atacul inamicilor şi perfidia aliaţilor
adusese statul la marginea prăpastiei. A pornit mişcare şi
poporul Dacilor, un neam de oameni niciodată credincioşi şi,
după ce s-a retras armata din Moesia, ei n-au mai avut nici o teamă”).
Situaţia se va agrava în vremea
lui Domiţian şi a basileului Duras- Diurpaneus. În iarna anilor
85- 86 p. Chr., are loc o nouă invazie dacică în Moesia, ce va
duce la declanşarea primului conflict de anvergură între daci
şi romani. Acest conflict şi pacea încheiată va aduce
şi beneficii pentru partea dacică, o serie de meşteri
romani ajung acum în Dacia. (Cassius Dio, LXVII, 7, 1, 4)
Evenimentele ce au urmat şi care
au culminat cu cele două mari războaie daco-romane sunt foarte
cunoscute; în acest context nu vom mai insista asupra lor.
Raporturile daco-romane, din această
perioadă trecută în revistă, nu au fost doar de natură
militară. Este şi perioada în care mărfurile şi
negustorii romani vor domina piaţa Daciei. Constituirea provinciei
Moesia şi cucerirea liniei Dunării va duce la o intensificare
considerabilă a raporturilor economice între cele două entităţi,
mărturie fiind numărul mare al produselor din Imperiu găsite
în Dacia. Piaţa
de aici va deveni atractivă pentru meşterii artizani romani care
vor veni aici în căutare de câştig, mai ales pe parcursul sec.
I p. Chr.15
Influenţa romană va fi, deasemenea, receptată şi în
moda comunităţilor locale care vor prelua şi adapta o serie
de artefacte din mediul roman.16
Secolele I a. Chr.- I p. Chr., vor fi şi cele ale pătrunderii
tot mai accentuate a produselor din Imperiu, ele reprezentând, potrivit
expresiei profesorului I. Glodariu, „epoca supremaţiei absolute a
comercianţilor italici”17.
Este şi perioada în care, ca o rezultantă a acestor pătrunderi,
dacii vor prelua, imita şi adapta, conform propriilor gusturi,
produsele greco-romane.18 Moda
va fi, la rândul ei, serios influenţată de tendinţele
promovate de lumea romană mai ales pe parcursul sec. I
p. Chr., în special după crearea provinciei Moesia şi
stabilirea graniţelor Imperiului pe linia Dunării. Prototipuri ale unor piese de podoabă vehiculate în
lumea dacică cum sunt, de exemplu, fibulele „linguriţă”,
ce vin probabil din Imperiu.19
Influenţe greco- romane, fie ele
şi secundare20,
se regăsesc inclusiv în arta Regatului. Prezenţa unor piese cu
certă valoare artistică, precum aplica reprezentând Gorgona,
capul de amoraş, piciorul de dimensiuni apreciabile ale unei
statuete, la care adăugăm şi un soclu de statuetă,
toate acestea de la Craiva, ne dau măsura gustului artistic al celor
de aici.
Fără a avea intenţia de
a urma clişee din istoriografia noastră, este evident faptul că
la debutul secolului al II-lea P. Chr., romanii găseau în Dacia nu
numai un teritoriu fertil cu resurse şi bogăţii, ce aveau
rostul de a reîmprospăta visteria imperială, ci şi o
societate ce depăşise cadrul „anistoric”, familiarizată
şi receptivă la influenţele romane.
drd.
Cristinel Plantos
Bibliografie
20
Florea 1996, p. 246- 248.
|
|
|
