România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mihai Eminescu pe meleagurile Albei

Eminescu la Blaj

Pe Eminescu 1-am cunoscut din poeziile publicate în «Familia», revista d-lui Vulcan, care apărea pe atunci la Budapesta.

Eminescu era stabilit în Bucovina, la Cernăuţi. Trăia aşadar între românii din Austro-Ungaria şi poeziile lui publicate pe atunci în «Familia», pe cititorii «Familiei» ne lăsară încântaţi, întru atâta, că numele lui rămase înfipt în mintea şi inimile noastre. Numai aşa se explică împrejurarea, că a doua zi după sosirea lui în Blaj, în studenţime ferbea vestea şi pe buzele tuturora sunau cuvintele: e aici Eminescu, e aici Eminescu! Aceasta fu în 1866, prin luna lui mai, pe la sfârşit. Doritor de a-l cunoaşte, am ieşit în piaţa de dinaintea gimnaziului, locul de întâlnire al studenţilor.

Aici i-am făcut cunoştinţa.

Era un tânăr între 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan. Avea un păr negru dat îndărăt şi lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile.

Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci şi rupt în coate; în nişte pantaloni de altă culoare (gălbui mi se pare) scurţi de i se vedea de sub ei până la înfăşurări ciobotele scâlciate şi prăfuite. Pe cap purta, deşi era cald deja, căciulă neagră, grea, săoasă de miel. Nu ştiu cum să îmi explic împrejurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulţi ca el, rău situaţi şi îmbrăcaţi, şi apoi la un talent aşa de mare cum îl ţineam noi, ni se părea cumva naturală această lăpădare de sine.

Mai bătătoare la ochi ne-a fost împrejurarea, că deşi era în vârstă de 16-17 ani, şi deşi te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale, îndeosebi pe teren literar, avea numai două clase gimnaziale, făcute la Gimnaziul German din Cernăuţi.

Această anomalie ne-o explica el în modul următor. Spunea, că el era de la Botoşani din Moldova. Tată-său, Eminovici, era bucovinean: Venise în tinereţe la Moldova ca ispravnic la o moşie boierească şi se însura cu o moldoveană cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemţi, ţinea mult să-i dea şi creştere germană. Îl trimise aşadar la Cernăuţi, la învăţătură.

Acolo îl pusese sub grija profesorului Pumnul, autorul Lepturariului. După vreo câtăva vreme, acest mentor al său slăbise de morb, încât nu-1 mai putea ţinea de scurt. Micul Eminescu folosindu-se de ocaziunea dată, în loc de a merge la şcoală, se închidea în biblioteca Pumnului. Acolo studia necontenit şi neconturbat răzbunându-şi astfel în contra atâtor profesori pedanţi şi sarbezi. În modul acesta ne spunea el în liniamente generale, că rămase la a II-a clasă gimnazială şi astfel pe multă vreme învrăjbit cu şcoala, dar şi cu tată-său. Spunea mai departe, că venise la Blaj, ca să facă examen pe clasa a VII-a şi astfel să împace pe tată-său, care îi făgăduise că-i trimite bani, numai să apuce firul studiilor mai departe.

La Blaj sosise cu nişte studenţi, care îl luară în trăsură ajungându-1 pe drum. A doua zi după sosirea lui îl întâlnirăm în piaţă şi ne împretinirăm numaidecât. Îl chemai să şadă la mine şi veni numaidecât. Modul de trai al studenţilor pe acele vremi era primitiv.

Trăiam din ce ne aducea cu desagii de acasă pe 2-3 săptămâni: pâine, făină, slănină, brânză în belşug, dar bani puţintei de tot. Norocul, că Eminescu era un tânăr sănătos ca piatra, nealegător în ale mâncării, mânca bine, dormea lung şi fără grijă, dimineaţa de regulă pe la 8 oare se scula, se spăla, da cu degetele de câteva ori prin părul bogat şi lung dat pe spate şi era pieptănat gata. Îmbiindu-1 cu pieptene îmi zise: chiar bine, frate, că eu, parcă am scăpat din focul de la Troia, n-am astfel de sculă. După ce dimineaţa se găta, dejunam ce da D-zeu, şi de regulă el mergea de se scălda în Târnava la moara din jos de roate şi se scălda întruna până la amiazi, iar eu cu alţi tovarăşi, mergeam la câmp de ne preparam pentru bacalaureatul ce aveam să-1 facem prin luna lui iulie şi numai la prânz ne întorceam acasă. Atunci venea şi Eminescu de la scaldă, unde punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înot, corlindu-se ca aici şi ieşind de sub apă târziu unde nici nu-ţi aduceai aminte. Şi în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu nici unul nu putea ţine. Aceasta era părerea generală. E de însemnat însă, că se scălda de o parte singur şi cu cei dimprejur nu făcea multă vorbă, îi plăcea să iasă în piaţa Blajului, bogată în poame de tot felul, îşi umplea căciula cu poame şi apoi mâncând sta de o parte râzând de ştrengăriile studenţilor de prin piaţă, fără a lua însă parte la ele vreodată. În scăldat exceda. În alte era moderat. Nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, era ca o fată mare. Când se încingea însă câte o discuţie, şi aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care şi-o apăra vorbind cu o siguranţă, parcă ar fi citit din carte. Se vedea că ieşise din biblioteca Pumnului, unde studia în bună voie, după placul inimii, fără a fi conturbat de cineva. Când voia cineva să-i impună păreri contrare dânsului, jumătate cu durere, jumătate cu tristeţe repeta mereu: «lasă-mă frate, lasă-mă în pace»! Eu şedeam atunci pe uliţa ce duce din piaţă către Sâncel, aşa zisă a Hotelului, de la hotel; adică de la actuala tipografie, a patra casă, la văduva lui Laura lui Gozsi, adică la Iensoie, între Manfoie şi crâsnicul Raţiu (Papăgol). Toată casa consta din trei apartamente: unul către uliţă, ocupat de mine, Georgiu Bucşa, Teodor Totu, ambii morţi deja, şi de Ioan Paul, nepot al meu, atunci abia de şase ani, astăzi profesor la Iaşi şi la mijloc, între aceste două apartamente, era culina. Odaia noastră era mică şi avea numai două paturi, iar lui Eminescu îi improvizam în toată sară patul separat, căci noi ăştialalţi dormeam câte doi într-un pat. Cum se vede, lucru sărăcăcios. Dar prietenia, armonia dintre noi şi inima bună făcea toate bune.

 

Ioan Cota

Elie Damian Domsa

Stefan Cacoveanu

Mihail Strajan

Casa in care Stefan Cacoveanu l-a gazduit, la Blaj pe Mihai Eminescu in perioada iunie-iulie 1866

La bustul lui Eminescu de la Blaj.

Redactori ai publicatiei "Dacoromania", 2004 

Eminescu a stat la mine din 1866, de la sfârşitul lui mai, până către 15 iulie al aceluiaşi an, când eu făcând bacalaureat m-am depărtat din Blaj, acasă în satul meu. Eminescu a rămas în Blaj. L-am chemat să vie cu mine la noi, la ţară, unde vom trăi bine, dar zicea că-i silit să rămână în Blaj, căci aşteaptă bani de la tată-său şi banii în Blaj au să-i fie adresaţi şi aşa a rămas de mine în Blaj.

Ca să împace pe tatăl său, el va fi promis că merge la Blaj să studieze, să facă examen pe clasa a Vll-a.

Tatăl său, mânat de dorinţa de a-şi vedea copilul procopsit, i-a făgăduit că-i trimite banii, după cum i-a şi trimis, aşa am înţeles mai târziu. Eminescu încă s-a străduit din cât a putut să împlinească dorinţa îngrijatului său tată. Aşa dară a luat drumul Blajului, cu atât mai vârtos că Blajul i se arăta sub aureola primită de un Şincai, Clain, Petru Maior şi alţii, şi-i zburda inima să vadă aceste locuri sfinte, de care el auzise şi cetise, mai cu seamă că această cale era bătută şi de alţi bucovineni înainte de el, Vasile Bumbac, Buliga, Bucescu, ba şi un tânăr călugăr cu numele, mi se pare, Iliescu şi alţii o mulţime. De când se aşeză Aron Pumnul în Cernăuţi ca profesor de limba şi literatura română, se porni un adevărat curent spre Blaj. După acest curent se lăsă şi Eminescu când veni la Blaj; însă, sosit aici, în faţa realităţii îi trecu voia de a mai face examene. Cum l-ar fi lăsat inima lui de poet să se întoarcă de pe calea apucată şi înflorită a muzelor, pe care-1 împingea cu tărie toate aplecările lui şi să apuce pe aceea, de mult părăsită şi spinoasă a studiului de şcoală, unde nu-l aştepta decât vechea sa aversiune! Cum că s-a lăsat de gândul de a face studii aici, arată faptul că nu umbla sa se prepare, să întrebe în toate părţile că din ce studii are să dea acel examen, pe mai multe clase. Cât am stat eu în Blaj nu dete semne că ar avea asemenea preocupaţiuni. Şi nici după aceea nu va fi făcut încercare de a face studii şi examene. S-ar vedea din procesele verbale a direcţiunei gimnaziale, dacă ar fi înaintat cerere spre a fi admis la examene şi tot acolo s-ar vedea deciziunea de admisibilitate ori respingere, ce trebuia să i se dea.

Cum se ştie, el studiase până într-a doua gimnazială la şcolile germane din Cernăuţi în Bucovina. Mi-aduc aminte; că ştia limba germană perfect. Avuse aşadar înainte de a veni la Blaj cheia vastei literaturi germane. Ştia pe, dinafară tot ce se afla mai de seamă în poeţii noştri de pe atunci. Se va părea curioasă împrejurarea, că, chiar şi din Baronzi recita poezii şi încă cu mare emfază. Neavând la îndemână acest poet, nu ştiu dacă citez întocmai, dar mi-aduc şi acum aminte că-mi recita:

 

«Dane băiete, copil de lele,

Ce umbli noaptea la stele»

 şi altele.

Am băgat de seamă că spunea pe dinafară cu deosebire poezii în care mersul şi ritmul imitau natura. Aşa de pildă: declama adeseori din «Mihnea şi Baba» a lui Bolintineanu partea din urmă:

 

«Mihnea încalecă, calul său tropotă

Fuge ca vântul;

Sună pădurile, fâşie frunzele,

Geme pâmântul».

şi altele.

Poetul lui favorit era Alecsandri. Care va fi fost pe vremea aceea poetul ori filosoful dânsului în literatura germană n-am băgat de seamă. Noi, pe la Blaj, atunci nu prea ştiam nemţeşte, ca să putem intra ceva mai afund în literatura acestei limbi.

Că Eminescu ştia aşa bine nemţeşte nu mă miram, căci studiase tot la nemţi, dar mă punea în mirare limbajul lui românesc atât de elegant şi frumos, mai ales ştiindu-l că vine de la şcoli străine. Ne aducem aminte cum strică limba cei care vin de la şcoli maghiare şi germane. Eminescu nici într-acest punct nu era ca alţi oameni. Mi se pare că tot biblioteca Pumnului va fi fost de vină şi la aceasta.

Ce să mai spun despre dânsul din vremea cât am stat împreună la Blaj? Aici era străin şi foarte avizat la ajutorul altora, dar nu se dejosea a cere de la cineva ceva. Îi lipsea totul, dar nu se plângea de nimic. Trăia fără de grija zilei de mâine. Trebuinţele vieţii şi le redusese într-atâta, încât nu se temea că nu şi le-ar putea îndestula uşor, oricând şi oriunde. Ca păsările din evanghelie, care nu seamănă nici seceră, se rezema pe mila Domnului cea bogată.

Cum venise la Blaj să facă examen şi încă pe 4 clase deodată, ai fi socotit să nu-şi afle locul, umblând să-şi câştige oameni, - căci cine are oameni, are pe Dumnezeu, - nu umbla să facă cunoştinţa profesorilor, nici să-şi facă mână bună cu cei mari. Nu umbla alergând după nimic. Cu atât mai puţin după carele, care nu te aşteaptă. Dacă umblai după prietenia lui, bine, dar să umble el după prietenia altuia, nu.

Nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată! Să fi scris ceva cât am stat în Blaj împreună nu ştiu. Avut-a cărţi cu sine şi ce fel de cărţi? nu ştiu; căci calabalâcul, puţin cât va fi avut, îl lăsase, aşa mi se pare, la gazda unde trăsese mai întâi când sosise la Blaj.

Afară de limba germană ştia puţină gramatică franceză, dar nu citea nici nu vorbea în această limbă. Cât va fi ştiut din limbile şi literaturile clasice n-am luat seama. Pe teren literar, mi-aduc aminte, că nimeni dintre noi nu putea ţine cu dânsul, deşi noi purtam pretenţioasele stiluri de sextani, septimani, octavani şi maturizanţi, vezi Doamne, şi această împrejurare ne jena puţin, mai cu seamă, că dânsul în hăinuţele lui rele şi nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani; pe când noi unii purtam barbă şi mustăţi. Şi noi nişte sextani, septimani, octavani, maturizanţi; vezi Doamne, nu ne-am fi dat învinşi de un copil de a doua clasă. E natural, că lupta era vehementă, mai cu seamă că Eminescu era arţăgos şi nu ceda.

Când am plecat eu din Blaj, el aştepta parale de acasă.

La plecarea mea, punându-i în vedere că cine ştie când îi vor sosi banii şi Blajul peste vacanţă despopulându-se de studenţime, nu-i cu sfat să rămână singur şi strein, 1-am chemat să vină cu mine, - dar zicea că banii au să-i vină în curând şi epistola tatălui său trebuia să-1 găsească în Blaj. Am înţeles că, plecând eu, s-a alăturat la nişte studenţi ocrotiţi peste vacanţă pe lângă seminarul teologic de acolo. Cu aceşti studenţi, care trăiau de la seminar, a şezut Eminescu până prin septembrie. Cam pe acest timp a trecut pe la Sibiu în România. Mergând şi eu în toamna acelui an la Sibiu, să studiez dreptul, Ioan Lapedatu, regretatul profesor şi poet de la Braşov, pe atunci student în Sibiu şi Nicolae Denşuşan, istoricul, pe atunci student la Academia de Drept din Sibiu, mi-au spus că Eminescu trecuse pe acolo şi erau încântaţi de acest minunat copil.

Mai târziu, la 1868-69, am petrecut cu Eminescu un an întreg la Bucureşti, întrebându-l odată:

- Ce zici de Blaj? cum ţi-a plăcut?

- Mi-a plăcut de măgărarul de la seminar.

- Şi de ce tocmai de măgărar?

- Spunea poveşti minunate şi-1 ascultam cu multă plăcere, a fost răspunsul.

Pe la anul 1866, apa de băut în Blaj se aducea de afară din oraş. Spre acest scop seminarul ţinea un căruţ, tras de un măgar. Omul de lângă acest căruţ se numea în Blaj: măgărarul de la seminar.

Că cine va fi fost atunci măgărar nu ştiu. Pe la anul 1878-79 când locuiam în Blaj, se afla ca măgărar un mare povestaş şi vornic de nunţi, anume Nicolae Mihu, poreclit Chenderi, de loc din Veza; ţăran în vârstă cam de 40 de ani, foarte isteţ. Avea o pasiune irezistibilă de a spune poveşti. Spunea teologilor seara în dormitor, până târziu, când adormeau toţi.

Eu încă am scris de la el mai multe poveşti, Balada Marcului şi o oraţie de nunţi. Se zice că peste vacanţă; când teologii erau duşi acasă şi n-avea cui spune, aduna copiii de pe uliţă, se punea cu ei roată pe iarbă în curtea seminarului şi le spunea poveşti. Semăna mult la chip cu Horea. Ştia multe şi era meşter de vorbă. Se zice, că odată având pricină cu un teolog (elev seminarial), printre vorbe îi zise:

- Hei! părinte, că nu m-a pus Dumnezeu pe mine la locul meu! Că n-am fost să fiu eu ce sunt, să fi fost eu popă în locul d-tale şi d-ta măgărar în locul meu!

E de însemnat, că deşi nu ştia citi şi scrie, ştia o mulţime de cântări bisericeşti.

Nu-i exclus ca Eminescu, la acest povestaş s-a referit, când mi-a zis, că i-a plăcut de măgărarul de la seminar. Chenderi fusese măgărar multă vreme la seminarul din Blaj.

                  Alba-Iulia, 8 ianuarie 1904

Ştefan CACOVEANU

(extras din "Amintiri despre Eminescu", ediţie îngrijită de Corneliu Remus Cacoveanu, Ion Buzaşi, Ion Mărgineanu)