|
1. Articol apărut în ziarul „Unirea” nr. 36 de la Blaj la data de 8 sept. 1928
Până
când?
Fraude...
Zilnic fraude
proaspete, multe, mari, senzaţionale. La petrol, la păduri, la
domenii, la C.F.R, la regimente, şcoală, prefecturi,
pretutindeni, fără întrerupere. Le aşteptăm în
fiecare dimineaţă, cum aşteptăm cornurile calde. De
zece ani ne-am obişnuit cu narcoza lor naţională, încât
ne-a devenit necesitate patriotică.
Şi – în ciuda strămoşilor cari au decretat imprudent că:
quotidiana vilescunt - le aşteptăm zilnic cu frică şi
înfrigurare nouă. Atât este de inepuisabil talentul nostru, încât
zi de zi ştie să împrumute forme noi, nebănuite, aceleaşi
invariabile şi inexorabile legi a jafului universal. Unele tâlhării
impun prin grandoarea proporţiilor, altele prin îndrăzneala
lor, prin uşurinţa cu care ar fi putut fi descoperite; prin
ingeniositatea ticluirii prin admirabilul spirit de organizaţie, care
înşiruie serii întregi de funcţionari, de la acar şi
portar până sus la vârful scării valorilor jefuitoare, în
slujba aceluiaşi gând de furt sistematic; prin ingeniositatea cu
care se atacă chiar irealul şi inexistentul: împrumutul din străinătate,
de pildă.
Prin această furtunoasă horă naţională, tu
contribuabil uluit, nu ai vreme să mai calculezi cât s-o fi furat,
în definitiv, în cei zece ani din urmă; uiţi să te mai întrebi,
de ce umblă cerşind la porţi închise ţara, care
şi-ar putea acoperi întreg bugetul din bogăţiile ei
naturale, fără a cere o lăscaie de la cetăţeni;
nu mai auzi vaietele mizeriei în care se sbat milioane de robi ai gliei,
pe cel mai mănos pământ al Europei; dimpotrivă, te bucuri
aflând măcar în felul acesta de existenţa atâtor bogăţii
pe cari tu nici nu le-ai bănuit şi aştepţi cu nerăbdare
ziua de mâine, ca să vezi dacă – mai ales după certarea
ce ne-a trimis Dumnezeu cu seceta mistuitoare – tot mai se găseşte
ceva de furat în mândra noastră ţară?!
Nu uita, să admiri şi neîntrecutul talent al generaţiei de cărturari,
care dă lumii acest spectacol fără pereche. Este talent
numai în parte moştenit din Fanar. S-a cultivat şi a ajuns la
desăvârşire în şcoala fără Dumnezeu a lui Haret!
Grăbeşte deci, de felicită pe dl. Anghelescu, vrednicul
urmaş, care în loc de religie şi morală a sporit în
şcoală sportul, pentru ca viitorii eroi ai tâlhăriilor să-şi
câştige isteţime suficientă la evadarea din Văcăreşti,
devenit loc de vilegiatură foarte apreciat în „lumea bună”.
De-acum poţi dormi liniştit: neamul marilor pungaşi nu se
va stinge şi rubrica fraudelor din gazete este asigurată pe
decenii!
Să nu te întrebi, însă, contribuabil amărât, până când
va dăinui această sarabandă a jafului. Până când o
va mai răbda Dumnezeu? Până când o va mai îndura nenorocitul
scurmător al gliei? Căci sar putea întâmpla să ai visuri
rele; să vezi în zare o pădure de pluguri străformate în
furci şi de ele atârnând tot câte un ucenic al şcolii fără
Dumnezeu!
Cărturari ai neamului, revizuiţi-vă cunoŞtinţele!
„Universul” Nr. 292/10 Decembrie 1926 - Bucureşti
Contribuabilul
E vorba despre onorabilul cetăţean, care, de unul singur, şi
uneori prin participare la diverse întreprinderi industriale ori
comerciale, „contribuie”, sprijină cu punga lui bugetele
Statului, judeţelor, comunelor,, camerelor de comerţ şi
industrie şi pe ale nu mai ştim căror instituţii.
Pe acest „cel care plăteşte”, nici fiscul, nici cei cari
administrează judeţele, comunele şi celelalte instituţii
beneficiare – cărora se adaogă mai în fiecare zi câte una
nouă – par a nu avea interesul să-l cunoască de cât în
două momente anuale: atunci când îl impun la dările pe care
legiuitorii – solicitaţi de fisc – au socotit că el trebuie
să plătească şi în momentul când dările
datorite îi sunt cerute şi zmulse. De rest, nu vrea să ştie
nimeni, nimic. Şi se întâmplă aşa în ce priveşte dările
directe; în ce priveşte pe cele indirecte - diverse, multe, mereu înmulţite
şi grele - nici atât.
Contribuabilul e dator să suporte, cu cei de o seamă cu el,
sarcinile bugetare ale Statului şi pe ale atâtor şi atâtor
instituţii de Stat. Cum poate reuşi să facă lucrul
acesta? „Treaba lui!” Că el, contribuabilul, are la rându-i
şi alte sarcini mari, cari, împreună cu astelalte, tind să-i
zdrobească, sau, în cel mai fericit caz, când el, un element
contribuitor la munca naţională de producţie, să-l
reducă mult ca atare, e o chestiune ce pare a nu avea nici o importanţă
pentru cei puşi să poarte de grije vieţii obşteşti.
Impozitele directe cresc continuu, sub etichete şi motive diferite;
impozitele indirecte de asemenea; impozitele comunale, şi ele.
Continuele scumpiri ale tarifelor pentru transporturi şi comunicaţii
justificate mai mult aparent, fac ca traiul să se scumpească fără
măsură şi fără evidente posibilităţi de
sfârşire; din această pricină, onorabilul contribuabil
şi cu el întreaga lui familie, - de multe ori, numeroasă, -
trebue să-şi impună economii şi abţineri de la
hrană şi îngrijire, ce le sleiesc sănătatea şi
puterea de muncă până la istovire. Copii d-lui contribuabil nu
mai pot învăţa carte, din cauza enormităţii taxelor
şcolare şi a scumpetei cărţilor: iar unii dintre ei
vor candida la sporirea numărului elementelor păgubitoare societăţii.
Când d. contribuabil are ceva economii plasate în întreprinderi
industriale şi comerciale, acele economii, pe lângă că-i
aduc un venit mic, mai sunt dijmuite de fisc, într-un chip care taie
pofta de plasare a banului în valori mobiliare.
Onorabilul contribuabil plăteşte cât poate şi până când
poate. Că relele condiţii de trai fac ca încetul cu încetul, să
degenereze mii şi mii de oameni muncitori şi copii aflaţi
în perioada de creştere, şi că aceasta înseamnă
inferiorizarea tot atâtor valori sociale: că munca de producţie
fiind stânjenită în săvârşirea ei, scade puterea de
adunare de bogăţii individuale şi implicit de sporire a bogăţiei
naţionale, - puţin importă. Sunt fapte şi stări
de lucruri asupra cărora n-are nimeni vreme să gândească.
E drept, că sarcinile bugetare ale Statului şi ale multelor lui
instituţii sunt mari; e drept că ele trebuie susţinute de către
cetăţenii contribuabili; dar e de ţinut seama şi de
ceea ce contribuabilii pot să dea, de felul cum pot să dea
şi de urmările pe care le-au pentru ei, pentru economia naţională
şi în general pentru viitorul ţării, ceea ce dau, nu din
prisosul, ci din strictul lor necesar.
Nu e de ajuns, ba chiar e primejdios, să se creadă cu stăruinţă
că, în primul rând, impozitele şi aproape numai impozitele vor
ajuta la îmbunătăţirea situaţiei financiare a
ţării. Trebuiesc economii reale şi peste tot unde pot fi făcute,
spre a fi cruţat contribuabilul de luare din strictul necesar al
traiului şi îngrijirii familiei şi din ceea ce e destinat
muncii de producţie.
Se vorbeşte despre o stabilizare a leului. Trebue în primul rând o
perioadă de pregătiri: de economii reale în bugete şi în
administraţiile publice; de echilibrarea cuminte a veniturilor
Statului şi diverselor instituţii de Stat, cu cheltuielile; de
respect al banului public; de ordine financiară; de creştere a
creditului de care trebue să se bucure în străinătate o
ascensiune susţinută a leului. Trebue o perioadă de
pre-stabilizare. Apoi, va putea veni şi stabilizarea legală.
Iar interesele onorabilului, dar bietului contribuabil trebuesc socotite, cu
simţul dreptăţii şi ca prudentă măsură
de guvernare laolaltă cu celelalte interese despre cari am vorbit.
I.Ş.-C.
Redăm
pentru frumuseţea, integritatea şi sfinţenia lor, câteva gânduri
către un poet autodidact, atât de actuale şi azi (I.M.)
2. Câteva scrisori adresate de către Vasile Goldiş prietenului său Paul Târbăţiu
Către
Paul Târbăţiu
Arad,
10/I[1]929
Domnule Târbăţiu
Am primit cu multă bucurie un exemplar din „Zorile
Banatului” No. 1 anul II, pe ianuarie 1929.
Azi am trimis la adresa I. Stoian în Forotic judteţulţ
Căraş suma de 100 lei ca abonament pe anul 1929.
Mă bucur din tot sufletul văzând doi
ţărani români întovărăşindu-se în scopul de a
răspândi lumina cunoştinţei, făclia bunelor moravuri,
credinţa religioasă, cinstirea tradiţiilor şi mai vârtos
cultul muncii, simplitatea vieţii şi cruţarea cuminte, fără
de care nu există mulţumire între oameni, nici înălţime
pentru naţiuni.
Tot cu poşta de azi am îndrăznit să-ţi
trimit, domnule Târbăţiu, modestele mele discursuri rostite cu
prilejul unirii noastre cu ţara-mamă, România, în 1 Decembrie
1918 şi apoi la diferite ocaziuni ca preşedinte al Societăţii
Culturale Astra din Sibiu. Ţi le închin ca prietenească
amintire şi te rog să le citeşti cu răgaz şi să
vesteşti mai departe ceea ce vei găsi bun în gândurile mele.
Bine faceţi, când vă feriţi de politica
blestemată care propovăduieşte ura între fraţii
aceleiaşi naţiuni şi de toţi nemernicii care prin
momeli şi făgăduieli prostesc lumea pentru ca să ajungă
la puterea lumească, ci mai vârtos rogu-vă să întăriţi
credinţa, că neamul românesc are divina misiune de a păzi
aci gurile Dunării şi în preajma Mării Negre geniul
latinităţii, care a stăpânit odată lumea prin
dreptatea sa şi iar o va stăpâni odată, prin iubirea sa de
oameni, fiindcă ea, ginta latină, cum spunea Alecsandri,
reprezintă Dumnezeirea pe pământ, iară, Dumnezeu este
iubirea.
Primeşte-o strângere de mână de la fratele
dumitale.
Vasile
Goldiş
Arad,
22 ianuarie 1929
Mult stimate domnule Târbăţiu
La dorinţa dumitale cu poşta de azi am trimis la
adresa din Comorîşte clişeul de pe o fotografie a mea.
Pentru persoana mea nu doresc nici o distincţie. Mă
simt chiar jignit când cineva mă laudă. Fiindcă nu prin
cuvinte se pot lăuda oamenii, ci numai prin faptele lor.
Cu atât mai mult mă înveseleşte promisiunea de
a face propagandă pentru Asociaţiunea Culturală Astra, care
a fost întemeiată de către părinţii noştri, ci
mai vârtos întru luminarea plugarilor români, a satului românesc.
În discursul meu rostit la Adunarea generală de la
Arad în 8 noiembrie 1924, vei găsi satul, adevăratul obiectiv
al Asociaţiunii. Am spus atunci că Asociaţiunea va înfăşura
în haina caldă a iubirii sale şi a părinteştei sale
îngrijiri ţărănimea română, dându-şi toată
osteneala s-o scoată din bezna pricinuită de nedreptatea
vremilor trecute şi de părăsirea păcătoasă a
stăpânitorilor ei de pe vremuri, obligându-i drumul spre progres
şi lumină... (Discursuri, pag. 20).
E o muncă uriaşă ce trebuie săvârşită
până când plugarul român va fi în stare să pună
integral în valoare toate minunatele sale aptitudini şi virtuţi,
ce le are de la rasa latină şi de la pământul pe care s-a
închegat. E adânc dureros ca astăzi încă acest minunat
ţăran cade prea uşor jertfă momelilor otrăvite,
care ascund neruşinate asalturi după procopseală şi
este adânc dureros că nici ruşinea morţilor nu ne-a oprit
din acest dezmăţ.
Care peşte a refuzat vreodată să înghită
fierul total ascuns în râmă sau în boţişorul de mămăligă?
atâta vreme cât popoarele nu vor întrece pe peştii în cuminţenie,
nu se va putea coborî fericirea pe pământ.
Fiindcă adevărata pacoste a neamului nostru nu
este sărăcia lui materială, care uşor ar putea să
dispară, ci mai vârtos este deficitul lui moral şi numai
cultura ne poate scoate la liman. Educaţiunea este pregătirea
individului pentru serviciul comunităţii şi gândul
solidarităţii trebuie să pătrundă sufletele
tuturor, înlocuind dihonia dintre noi, fiindcă la căpătâiul
mamei bolnave toţi copii trebui să simtă ceea ce-i leagă
prin naşterea lor şi să se lapede de la sine tot ce-i
desparte.
Scuză lungimea scrisorii acesteia, dar mi-e drag să
stau de vorbă cu asemenea plugar cum eşti d-ta. Scrisorile mele
şi cartea mea le poţi folosi cum vei crede d-ta că este
util pentru binele comun.
Al
d-tale stimător şi iubitor prieten,
Vasileţ
Goldiş
Arad,
15 mai [1]930
Scumpul
meu prieten
Te
rog să mă ierţi, dacă-ţi răspund aşa de
târziu la scrisoarea d-tale din 13 IV a.c., atât de îndatoritoare. Să
mă crezi că sânt îmbulzit de atâtea lucruri, că-mi este
cu neputinţă să le isprăvesc pe toate în rândul lor
după vreme, ci trebuie să le fac rost după fireasca lor
urgenţă. Am şi năcazurile mele personale, apoi cele
familiale. Sânt un prea modest slujbaş la Consistoriul de la Arad
şi sânt nevoit să rezolv actele ce mi se dau, obligat să
lucrez aici în biroul acesta tocit cel puţin câte şase ceasuri
pe zi. Apoi vine Astra care în timpul din urmă mi-a dat grozav mult
de furcă Vei fi citit despre Congresul nostru cultural de la Sibiu.
Pregătirea lui am făcut-o eu personal, scriind numai scrisori câte
5-10 pe zi.
După congres pregătesc tipărirea
materialului discutat acolo, iară acum mă copleşesc
agendele cu pregătirea Adunării Eparhiale (Sinodul) de la Arad,
care vine tot în sarcina mea. Te plictisesc cu înşiruirea atâtor
nimicuri, dar vreau să mă crezi că nu am întârziat răspunsul
din lipsă de consideraţie pentru d-ta, pe care te socot între
cei mai scumpi amici ai mei.
Acum să venim la obiect.
Te rog să-mi trimiţi mai multe din Fragmentele
şi Minunile de care-mi scrii să le citesc. Să-mi scrii de
aceea, câte coale de tipar ar face volumaşul? După citirea bucăţilor
ce-mi vei trimite, voi căuta un editor. Poate că biblioteca
pentru creştini a Episcopiei noastre, ori voi încerca la Tipografia
diecezană, poate chiar la „Astra”. Ştii d-ta bine că stăm
rău de tot cu cărţile. Azi lumea
citeşte numai murdăriile de gazete unde se înjură oamenii,
ca la uşa cortului. Editorii se lasă de tot, fiindcă-şi tem
paralele. E
vreme rea, scumpul meu prieten. Cele sufleteşti nu au nici o trecere,
ci vulgul aleargă după otrăvitele desfătări ale
trupului şi mirosul banului a suprimat pe cel al tămâiei: Nu
vreau să deznădăjduiesc, fiindcă e păcat, dar nu
cred să ajung eu vremi mai senine ci voi muri în acest amurg trist
al stricăciunii.
Să
dea Dumnezeu ca măcar d-ta să ai norocul de a vedea renaşterea
virtuţii strămoşeşti la scumpul nostru neam românesc,
fiindcă ar fi osândit sărmanul să fie dat şi el
pieirii, dacă ar înceta să cinstească zeii, la care s-au
închinat strămoşii.
Partea din urmă a scrisorii d-tale m-a surprins, m-a
întristat. Vorbeşti de politică. E răul cel mare de care
suferă biata ţară. Politica ar fi să fie muncă pentru binele
tuturor, pentru binele neamului şi acum pentru binele ţării
fiindcă după ajutorul marelui Dumnezeu, ţara acum este a
neamului. Aşa ar fi să fie, aşa ar fi frumos, dar
vai ce scârnăvie e politica în ţara românească, e
alegerea pe întrecute a porcilor vălău, e meşteşugul
spurcaţilor de-a birui pe cei curaţi, este arta de a îmbăta
nefericitele mulţimi cu otrava minciunii, escrocii, bandiţii, trădători
de neam, falsificatori de cambii ajung să fie reprezentanţii
ţării şi ai unui neam nenorocit şi prostit de alcoolul
făgăduielilor mincinoase.
Dragă amice, Paule, fugi de politică, fugi ca de
Satana. Dacă vrei să faci politică alături de mine,
s-o faci, dar aşa cum o fac eu, să luminăm mulţimea cu
adevăruri, să-i propovăduim iubirea frăţească,
credinţa în Dumnezeu, cinstea, omenia, trezirea, religia muncii, cruţarea
şi să nu aşteptăm de la nimeni nimic pentru aceasta,
nici laudă, nici mulţumită, care fel de iarbă nu creşte
între oameni, mai vârtos să nu aşteptăm onoruri, slujbe,
posturi, bani şi măriri. Să nu aşteptăm nimic de
la politică, şi să dăm totul ce avem pentru sărmanii
noştri fraţi, pentru mulţimea cea mare care rătăceşte
în pustietatea sărăciei din pricina puţinătăţii
cunoştinţei şi a căderii sale în mocirla leneviei
şi a fărădelegilor.
Nu te sfătuiesc să te înscrii într-un partid,
nici chiar în partidul meu. Eu mă găsesc şi rămân în
Partidul poporului, fiindcă îl ştiu pe generalul Averescu, un
mare erou, un om de omenie, patriot adevărat, care numai prin virtuţile
sale s-a înălţat de jos, din praf, la cele mai înalte trepte
ale societăţii, dar mulţi din partidul lui sânt asemeni
celorlalţi din celelalte partide şi m-ar durea sufletul ca să-ţi
pierzi iluziile şi să-ţi vezi vestejite nădejdile.
Nu aştepta de la nimeni nimic, numai de la munca
dumitale, de la cinstea dumitale, de la sufletul dumitale.
Mai scrie-mi din când în când, fiindcă scrisorile
dumitale sânt pentru mine ca o adiere răcoritoare în năduful
ce adeseori mă sufocă în această atmosferă a stricăciunii.
Cum aş dori să te cunosc şi personal, să-ţi strâng
mâna, mă uit în ochii dumitale şi să văd bunătatea.
Poate voi trece în vara asta şi prin meleagurile dumitale, mi-e dor
de Banat, de apele lui, de cireşii lui, de pădurea răcoritoare
şi de sufletul dulce.
Să nu te superi că-ţi trimit aci şi o
fotografie, să nu mă uiţi.
Al dumitale sincer amic.
Vasile Goldiş
Paul Târbăţiu. Poet şi publicist, ţăran autodidact.
S-a născut la 19 iulie 1902 la Comorâşte. Rămâne orfan de tată
în anul 1914. (Tatăl său a murit pe front în primul război mondial).
Scrie poezii şi proză cu puternice accente sociale. Colaborează la
diferite publicaţii din Oraviţa, Lugoj, Cluj, Bucureşti
şi Timişoara. Tipăreşte calendare pentru ţărani, iar
în 1928 scoate singur revista „Zorile Banatului” care apare în
perioada noiembrie 1928 - iunie 1929, la Oraviţa, iniţiată pe
cont propriu. Tipografia era proprietatea lui Iosif Kaden din oraşul
Oraviţa, iar administraţia în comuna Forotic, jud. Caraş-Severin.
Revista apare lunar şi publică poezii, povestiri, geografie, medicină
şi cooperaţie. Târbăţiu moare la Timişoara,
la 24 mai 1965. (Vezi: Miu Străin, Poetul ţăran Paul Târbăţiu
în „Orizont”, XXVII, 1976, nr. 23 (11 iunie), p. 8; idem,
„Orizont”, XXIV, 1973, nr. 47 (22 noiembrie), p. 8.
Culese
de ec. Ioan
StAjan
din "Vasile Goldiş corespondenţă"
(1888-1934) şi publicaţiile respective
|
|
