România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Protopopul Nicolae RaŢiu al Bãlgradului

Biserica ortodoxă română, dacă a fost nedespărţită de sufletul Neamului, se datoreşte simţului de jertfă a slujitorilor ei, cari în vremurile de grea încercare pentru Neam, au urmat şi ei poporul la aceiaşi umilitoare robotă, ca nişte Părinţi buni şi îndrumători adevăraţi pe drumul suferinţelor în nădejdea mântuirii.

Să ne gândim la vremile veacului al XVIII-lea când Neamul nostru, hărţuit şi de cei ce nu-l puteau suferi ca naţiune şi de cei ce crâşneau din dinţi pentru statornicia lui în credinţă, care îi făcea să respingă linguşitoarele promisiuni de a trece la catolicism şi la calvinism, rămânând mai bine cu suferinţa după cap dar’ cu altarele lor strămoşeşti, cari s’au ridicat, la cea mai sublimă treaptă a suferinţei şi a biruinţei virtuţilor creştineşti.

Deodată cu durerea Neamului românesc de a vedea închişi la Alba-Iulia pe Horia, Cloşca şi Crişan, în mişcarea cărora sufletul poporului românesc vedea răsărind zorii dreptăţii sale, apare dintr’odată, ca din necunoscut, protopopul Bălgradului, Nicolae Raţiu, parohul Bisericii româneşti neunite, cu hramul „Buna Vestire”, azi Biserica Centrală Ortodoxă Română din Alba iulia şi cu sufletul său plin de bogăţia sentimentelor creştineşti şi româneşti, se apropie cu darurile altarului, de figurile încătuşate ale eroilor trădaţi şi sortiţi muceniciei celei mai amare, pentru îndrăzneala lor de a fi cerut dreptate pentru un neam oropsit şi petrecând cu ei clipe de înălţare în taina sfintei spovedanii, le împărtăşeşte sfânta merinde, ca cea mai vie răsplată pentru tăria credinţei lor şi a jertfirei de sine pentru ideal, ce ajungea la împlinire, numai peste 133 ani.

Câtă luptă cu sine nu va fi avut acest preot şi duhovnic, el, care simţea la fel cu cei ce erau înlănţuiţi ca să biruiască omul durerii din eul său şi să deschidă celor osândiţi la grelele munci, perspectiva unei răsplătiri vecinice, după expirarea durerilor cu care erau sortiţi să plătească îndrăzneala de a fi urnit prea de vreme piatra nedreptăţii de pe soarta Neamului românesc.

Aici, în această lucrare sfântă a spovedaniei, se arată adevăratul preot, care prin dibăcia cuvântului ieşit din gura lui, deschisă, a vorbit celor pierduţi pentru viaţa aceasta de pe pământ în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, celui răstignit pentru păcatele lumii, dar care prin crucea Sa a biruit moartea şi a mântuit neamul omenesc.

De bună seamă că, dacă Horia şi Cloşca s’au prezentat cu fruntea senină în faţa groaznicelor chinuri, inventate de călăul lor Grancea Rakoczi, spre a-i menţine cât mai mult în viaţă şi a le prelungi, chinul frângerii oaselor cu roata, apoi se datoreşte în mare parte darului cu care preotul şi protopopul Nicolae Raţiu i-a ştiut pregăti sufleteşte, însoţindu-i pe drumul calvarului cu crucea suferinţei dar şi a biruinţei în mână. El vedea chiar cununile luminatelor răsplătiri pogorându-se pe capetele mucenicilor, aşa încât nu i-a fost silă a săruta obrazul batjocorit şi desfigurat a lui Horia zicând: „Prin mine te sărută un neam întreg”.

Şi totuşi el, protopopul, în faţa groaznicelor lovituri în plin ce se dădeau cu roata în oasele lui Cloşca, celui mai rezistent dintre eroi, copleşit de povara durerii lui şi a neamului său, a leşinat la acest spectacol îngrozitor.

Au trecut de atunci un şir de ani iar vălul uitării pare că s’ar aşterne tot mai mult pe faţa lor, dacă n’ar îi rămas opera lui încă mărturie vie printre noi.

Acest neobosit protopop, înzestrat cu o putere de muncă deosebită, nu s’a lăsat copleşit de vremile potrivnice dezvoltării noastre, ci cu străduinţa enoriaşilor săi, unii distinşi şi remarcaţi negustori macedo-români, a clădit şi dat destinaţiei sublime Biserica zidită de el la anul 1793, înzestrată cu o minunată podoabă de sculptură şi pictură, care şi azi stârneşte admiraţia tuturor vizitatorilor ei.

Între cei mulţi, a fost admirată în anii trecuţi şi de regretatul profesor Nicolae Iorga, care a dispus restaurarea ei, însă vremile potrivnice, care au culminat până la asasinarea lui mişelească nu i-au dat răgaz a-şi împlini dorinţa.

Dar protopopul Nicolae Raţiu a patronat şi condus lucrările de zidire a bisericilor din Maierii Alba-Iulia, 1795; din Oarda de jos, 1796 şi peste tot s’a folosit de toate mijloacele spre a întări cu semne văzute şi altare măreţe, credinţa, ce era singura tovarăşe de suferinţă neamului românesc.

Protopopul Nicolae Raţiu a fost şi un intelectul distins, lucru ce se desprinde şi din opera scripturistică eternizată în protocoalele parohiei centrale din Alba-Iulia, cari mărturisesc pe omul ordonat, cult şi cu multă autoritate.

Nici nu putea îndeplini un rol atât de greu, ca cel al mângâierii eroilor mucenici Horia, Cloşca şi Crişan în supremele lor clipe de zbucium sufletesc, decât un preot distins şi cu mult duh preoţesc, cu prestanţă şi autoritate părintească. Şi aceste calităţi le-a întrunit într’un mod fericit protopopul Nicolae Raţiu.

A murit la 11 Aprilie 1805, la vârsta de abia 55 ani şi a fost îngropat la 13 Aprilie de către preotul şi urmaşul său Nicolae Panovici, lângă Biserica ridicată de el.

Vremile vitrege prin cari a mai trebuit să străbată neamul românesc, i-au risipit mormântul, din care, acum doi ani, am dat de crucea modestă ce străjuia la căpătâiul lui şi al preotesei sale Agaftia, dar pomenirea lui va fi neuitată atâta vreme cât neamul nostru se va cinsti cu memoria martirilor Horia, Cloşca şi Crişan, care nu pot fi smulşi din sufletele noastre, concrescute cu virtuţile pentru care ei au trăit, luptat şi murit.

Acesta este protopopul de vrednică pomenire Nicolae Raţiu al Bălgradului.

Prin sufletul lui şi al fiilor adăpaţi de mireazma altarelor româneşti, trăieşte şi nădăjdueşte azi şi în viitor neamul nostru românesc şi va birui în măsura în care virtuţile sale creştineşti vor fi stăpâne pe destinul nostru.

Protopopul Alexandru BABA

(Material publicat în „Aupulum” Nr. 1, în anul 1939. Protopopul Alexandru Baba a slujit o perioadă îndelungată şi grea, la biserica „Buna Vestire” din centrul oraşului Alba Iulia construită de Nicolae Raţiu protopopul Bălgradului).

“... Iar Crişan a tăcut, ca să vorbească vremurile”.

Răscoala ţărănească de la 1784 condusă pe Horea, Cloşca şi Crişan reprezintă cel mai însemnat moment din lupta seculară pentru pământ şi o viaţă mai bună dusă de ţărănimea din Transilvania.

Chemaţi de la coarnele plugului, fără să aibă diplomă de nobil, cu atât mai puţin croană, ţăranii din Munţii Apuseni au încins sabia şi au pornit lupta pe viaţă şi pe moarte contra asupritorilor.

Horea, Cloşca şi Crişan, martirii neamului românesc, se înalţă din negura vremurilor ca o mărturie solemnă a dragostei de neam pentru care au dat tot ce au avut mai scump: viaţa.

Horea şi Cloşca au fost frânţi cu roata la Alba Iulia, pentru că împreună cu Crişan – mort în mod misterios în temniţă - au încercat să elibereze poporul român din Ardeal de urgia lanţurilor cu care ungurii i-au ferecat pe români.

La sfârşitul tragic al acestor eroi, s-a adus multă lume, mânată cu biciul, să fie martoră la tragedia ce se desfăşoară înaintea ochilor lor, să vadă cum se zdrobeşte cu o roată bucată din bucată acelora care au îndrăznit să răzbune veacurile de umilire.

Cetatea Alba Iulia era cernită de jale. Iobagii înaintau cu căciulile în mâini, cu faţa suptă de durere, cu ochii adânc întristaţi în orbite, legănându-se în mers. Sunt aduşi de zbirii judeţelor, ai guvernului ardelean.

Pentru că au vrut să scuture jugul unguresc, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, iobagii au fost învinşi. În 28 februarie 1785, conducătorii lor executaţi prin zdrobire cu roata.

Horea şi Cloşca au fost striviţi cu roata ucigătoare. Asupra lui Crişan planează un mister. S-a sugrumat sau a fost sugrumat? Asupra acestui aspect dorim să poposim.

CRIŞAN (1733-1785) – o moarte misterioasã

Al doilea vicecăpitan al lui Horea a fost Gheorghe Crişan, născut în comuna Vaca pe Valea Crişului Alb şi domiciliat în Cărpiniş, comuna lui Cloşca. Era căsătorit şi avea un fiu cu numele Ion. În tinereţe fusese soldat într-un regiment de infanterie transilvănean. Crişan a fost, se consideră, capul militar al răscoalei şi de numele lui se leagă acţiunea din care a izbucnit răscoala. El a condus în răscoală importantul efectiv ţărănesc, care a acţionat fulgerător în Munţii Apuseni: la Mesteacăn, la Curechi, în Crişcior şi Brad, în Ribiţa, Baia de Criş, Blăjeni. Era plin de iniţiativă, înfocat şi mândru.

Crişan a fost cel mai energic în cursul revoluţiei. Unde era nevoie, acolo îl aflai. Avea cunoştinţă de carte, studiind în copilărie la şcoala din Abrud.

A fost sever chiar şi faţă de românii care nu s-au unit îndată cu revoluţionarii.

Răscoala iobagilor fiind înfrântă de forţele armatei de represiune, conducătorii ei au fost prinşi. Mai întâi Horea şi Cloşca, la 27 decembrie 1784, în pădurea Scoruşet.

În timpul cât i-au prins pe Horea şi Cloşca, Horea scoate din sân nişte acte şi le aruncă în foc, care le mistuie într-o clipă.

Peste o lună, la 30 ianuarie, a fost prins şi Crişan. A fost prins la Mogoş, prin trădare. Crişan a fost dus la Alba Iulia păzit de 64 de soldaţi. N. Densuşianu arată că a fost închis în fortăreaţă, în temniţele de sub edificiul cel vechi al gărzii. Cercetarea căpitanilor răscoalei a fost încredinţată de împărat comisarului conte Iankovits. Horea a fost ascultat de 6 ori, Cloşca de asemenea, iar Crişan de 2 ori.

Horea a negat orice participare şi a afirmat că nu ştie de nici o revoluţie, fără să spună cauzele şi scopul şi nici nu a acuzat pe nimeni.

Ştia că de 4 ani nobilii au umblat să-l prindă pentru că a fost la împărat. El nu a avut nici o influenţă asupra răscoalei. N-a pus pe nimeni căpitan. Nu ştie nici scrie, nici citi. A fost prins de 7 gornici. Nu a fost la Mesteacăn, nici nu ştie că acolo a fost o adunare. Nu îl cunoaşte pe Gheorghe Crişan şi nici nu ştie cum a început revoluţia. Tot aşa şi Cloşca. Nu a fost căpitan în răscoală, nu a ameninţat pe nimeni şi n-a îndemnat pe nimeni.

Ei n-au recunoscut nimic şi nu au arătat cu degetul spre nimeni. Sunt conştienţi să suferă pentru o cauză dreaptă, cauza ţărănimii iobăgite şi a poporului împilat. Curajul şi hotărârea de care au dat dovadă, mândira şi demnitatea în faţa trădătorilor, stoicismul cu care au înfruntat caznele şi umilirile la care au fost supuşi, cu care au primit o moarte atât de crudă îi ridică în rândurile martirilor neamului, cărora le aducem adâncul nostru prinos de recunoştinţă.

Gheorghe Crişan declară că a dat poruncă poporului să se ducă la biserica din Mesteacăn, unde le-a poruncit să-şi ia merinde, şi în ziua următoare să fie la Curechi, de unde vor pleca la Alba Iulia. Cauza răscoalei a fost greutatea serviciului iobăgesc şi refuzul nobililor şi funcţionarilor de a comunica rezoluţiunile împăratului. Interogarea lui s-a terminat după cele 47 de întrebări, iar la 13 februarie 1785 a fost găsit mort.

Contele Iankovits raportează împăratului că Crişan s-a sugrumat cu cureaua de la opinci. El nu era păzit în închisoare ca şi Horea şi Cloşca.

S-au făcut cercetări, despre rezultatul cărora n-a rămas nici o urmă. Au dispărut.

Ca urmare, s-a lăţit vestea că Crişan s-a sugrumat. Toţi scriitorii unguri, germani şi mulţi români au primit această veste.

... Probabil că a fost altfel? Împăratul a fost neliniştit în ceea ce priveşte cercetarea căpitanilor. Nobilii şi magnaţii unguri îl acuzau că el l-ar fi îndemnat pe Horea să se răscoale contra lor.

În instrucţiunile ce le-a dat comisarului Iankovits, împăratul scrie că “are speranţă că nu se va dovedi că din ţară sau afară din ţară să fi fost îndemnat la revoluţie pe Horea”. Guvernatorul Bruckental îi scria încă înainte de 13 decembrie 1784 că “dacă nu l-ar opri treburile sale ar veni pesonal să vadă cum stau lucrurile, deoarece chestiunea aceasta are o mare importanţă pentru monarhie”. Împăratul îi era teamă ca din mărturisirile căpitanilor să nu se conchidă că “este complice de autor moral al revoluţiei, din cauza reformelor sale sociale, pe care guvernul ardelean nu le-a aplicat”.

Acum, revenind la moartea lui Crişan, se pot afirma urmă­­toarele: Horea şi Cloşca au negat tot. N-au acuzat pe nimeni, deci declaraţiile lor nu erau supărătoare pentru nimeni.

Crişan, din contră, recunoaşte tot şi declară drep cauză a revoluţiei “sarcinile grele puse de nobili şi neexecutarea ordinelor împăratului de către nobili”. Mai departe nu a putut merge cu acuza, căci a murit. Al cui a fost intreresul? Nu se ştie. A fost al nobililor, ca să nu fie arătaţi înaintea împăratului drept cauză a răscoalei? A fost al comisiei, ca să nu fie nevoită a arăta împăratului şi alte cauze pe care le-ar fi declarat Crişan? Nu se ştie. Raportul generalilor arată că Crişan s-a sugrumat cu legăturile de la opinci sau tivul cămăşii, întrebuinţând o piatră cu ajutorul căreia a învârtit legătura până murit. Se poate?

Un om care se sugrumă sucind legătura cu ajutorul unei pietre, când aceea îl strânge de gât, nu mai poate răsufla. În mod firesc îi slăbeşte puterea, ameţeşte şi lasă piatra din mână, iar piatra ce o întrebuinţează ca sfârlează se mişcă înapoi. Atunci omul e liberat de strânsoare, primeşte din nou aer şi, deci, revine la viaţă. Eu cred că în acest mod omul nu se poate sugruma. Crişan a fost un om hotărât, energic, n-a fost un laş care să-şi ia viaţa. El a declarat care sunt cauzele răscoalei şi de aceea a trebuit să i se astupe gura pe veci, ca să nu mai acuze şi pe alţii.

Inaugurarea Casei memoriale Crisan

Iată ce ne face să presupunem că Crişan a fost sugrumat în închisoare de mâini criminale. “El nu s-a omorât, ci a fost omorât de duşmani”.

Această moarte misterioasă a lui Crişan n-a împiedicat comisia ca, la 16 februarie, să-l condamne la moarte, să-i taie trupul în patru părţi şi să le expună în acele locuri unde a luptat.

Rezultatul formal al cercetărilor în cauza morţii lui Crişan a rămas îngropat între scrisorile militare. Comisia grăbind cercetările, a adus sentinţa de moarte.

Toată nobilimea cerea moartea celor trei căpitani. Trebuiau să moară, pentru că iobagii, sub conducerea lor, au îndrăznit să afirme că ţara aceasta este românească, să spună că nobilii nu au nici un drept la acest pământ stropit de lacrimile şi sângele poporului românesc. Sfârşitul a urmat curând. Cum a murit Crişan, martirul de la 1785, ar putea povesti numai pietrele zidurilor reci ale temniţelor cetăţii din Alba Iulia. O moarte misteriasă, neelucidată până în zilele noastre, dusă cu el în mormânt împreună cu secretele şi adevărurile care nu trebuiau cunoscute.

Cert este că poporul nostru a ştiut să cinstească aşa cum se cuvine jertfa supremă a celor trei martiri ai neamului românesc.

În calendarul de suflet şi simţire românească, moţii au trecut spre veşnică pomenire această “Sfântă Trinitate de martiri”.

Prapur cu chipul lui Horea, Closca si Crisan din interiorul bisericii ortodoxe Crisan

Părintele Eugen GOIA

Bibliografie selectivă

1. Florian Dudaş – Răscoala lui Horea, Bucureşti, 1984.

2. Rubin Patiţia – [ara [opilor, Orăştie, 1912.

3. Ştefan Pascu – Revoluţia populară sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1984.

4. Titus Furdui – O scrisoare a lui Horea scrisă în comuna Sohodol, în [ara Moţilor, vol. III, 1974.

5. Prof. Virgil Cucui – Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Cluj, 1993.

6. Pr. Goia Eugen – [ara Moţilor, vatră de istorie şi spiritualitate românească - Crişan, 1733-1785, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000.