Cu puţin timp în urmă, mai precis la 15 octombrie 2004, Arhivele Naţionale din Alba Iulia au împlinit 50 de ani de activitate. Istoriceşte privind lucrurile, perioada aceasta nu pare prea lungă, dar ea a însemnat un efort continuu pentru îmbogăţirea bazei documentare şi punerea ei în valoare, ceea ce compensează pe deplin „tinereţea” instituţiei.

Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”, precum şi revista ei „Dacoromania”, au intenţionat încă de la data evenimentului să-l consemneze, dar lipsa, de moment, a spaţiului tipografic necesar, nu ne-a permis să o facem decât acum, ca un semn de omagiu şi de apreciere a activităţii acestei prestigioase instituţii de cultură din urbea noastră şi, desigur, a harnicului şi competentului ei personal, de ieri şi de azi, care a ridicat-o la acest nivel.

Judeţul Alba este aşezat în partea de vest a zonei centrale a României, pe cursul mijlociu al râului Mureş, în zona de confluenţă a acestuia cu Târnavele, Ampoiul şi Sebeşul. Având, în ansamblu, o formă triunghiulară, judeţul Alba se întinde pe o suprafaţă de 6230 km2, reprezentând 2,6Î din totalul suprafeţei ţării. Între cele 41 de judeţe ale ţării, Alba ocupă locul al 16-lea ca suprafaţă, depăşind cu 156 km2 media pe ţară (6074 km2).

Ţinuturile Albei, veche vatră de formare şi de continuitate a poporului român, au fost martore la aproape toate evenimentele de importanţă fundamentală din istoria noastră naţională.

Numele provine de la Alba Iulia, aşezare străveche, situată în centrul acestor ţinuturi, care a impus mai apoi numele său şi formaţiunilor politice şi administrative în care s-a integrat de-a lungul vremurilor. De altfel, Alba Iulia reprezintă o adevărată sinteză a istoriei noastre naţionale. Simpla înşirare a denumirilor sale, în succesiunea lor cronologică pe parcursul a două milenii: Apoulon - Apulum - Bălgrad - Alba Iulia, reflectă nu numai această strălucită sinteză, ci şi un concludent exemplu de continuitate a populaţiei autohtone. Continuitatea în aceste locuri se explică atât prin marile virtuţi ale poporului nostru, cât şi prin condiţiile naturale deosebit de favorabile vieţii umane, căile de comunicaţie numeroase şi lesnicioase şi poziţia strategică excepţională.

Până în prezent, cele mai vechi urme arheologice de locuire descoperite pe teritoriul judeţului Alba datează din epoca neolitică - a pietrei şlefuite şi găurite - (cca. 5000 de ani î.e.n.). Vestigiile arheologice se încadrează în culturile de tip „Turdaş”, „Lumea Nouă” şi „Petreşti”. De remarcat că ultimele două s-au descoperit pentru prima dată pe aceste meleaguri, impunându-se ca tipuri în literatura de specialitate, iar prima se află foarte aproape de limitele judeţului, în direcţia VVS

Cele mai importante sunt însă descoperirile din epoca fierului, epocă în care s-a afirmat cultura materială şi spirituală a geto-dacilor. Sunt cunoscute astăzi aşezarea fortificată de la Teleac (lângă Alba Iulia), reşedinţa unei uniuni tribale geto-dacice ce domina cursul mijlociu al Mureşului, şi cetatea dacică Apoulon de la Piatra Craivii (20 km. N de Alba Iulia), amintită de izvoarele antice scrise împreună cu regele dac local Rubobostes.

După cucerirea Daciei de către romani, cetatea Apoulon a fost dărâmată, iar cuceritorii construiesc în locul ei, pe actuala vatră a oraşului Alba Iulia, un puternic castru, căruia îi dau numele de Apulum, menţinând toponimicul dacic latinizat şi asigurând astfel continuitatea localităţii.

Din glorioasa epocă romană (106—271 e.n.) au rămas numeroase vestigii arheologice pe întregul teritoriu al judeţului Alba. Între acestea, mai importante din punct de vedere documentar-istoric sunt monumentele epigrafice, tablele cerate, construcţiile, operele de artă, ceramica şi monedele. Centrele arheologice cele mai importante din această epocă sunt la Alba Iulia, Zlatna, Roşia Montană şi Abrud. În epoca romană reşedinţa provinciei Dacia Superior era Apulum, sediul Legiunii a XIII-a Gemina, ridicat în anul 180 la rangul de colonie şi devenind, astfel, cel mai important centru urban şi economic al Daciei Romane.

După retragerea armatei şi administraţiei romane la sud de Dunăre (anul 271 e.n.), populaţia geto-dacă şi daco-romană rămâne pe loc, organizată în obştii conduse de bătrânii cei mai înţelepţi şi de şefii locali. Năvălirile popoarelor migratoare nu au putut distruge această organizare şi nici dezrădăcina pe băştinaşi de pe meleagurile lor.

În această epocă frământată s-au format poporul român şi limba română. Când, în veacul al VII-lea, s-au răspândit pe teritoriul etnic românesc triburile slave, procesul de formare a poporului român şi a limbii române a intrat în ultima sa fază. Totodată, au început să apară primele formaţiuni statale ale poporului român, sub forma cnezatelor şi a voievodatelor, printre care şi voievodatul Bălgradului. Centrul său, Bălgradul (Alba Iulia), este pomenit în cronicile bizantine la anul 950 ca „urbs magnum” (oraş mare), cu precizarea că a fost construit de către romani. Aceleaşi cronici informează că Gyla, conducătorul local, a fost primit cu mare cinste la Constantinopol de către împăratul bizantin, iar la întoarcere a adus cu sine un episcop, cu scopul, desigur, de a promova ritul bizantin între românii din teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.

Când, prin secolul X, atrase de bogăţiile naturale ale Transilvaniei, primele triburi maghiare pătrund pe teritoriul acesteia, ele găsesc populaţia românească bine organizată din punct de vedere politico-militar şi administrativ-teritorial. Numai datorită acestei organizări a fost posibilă dârza rezistenţă armată opusă invadatorilor, astfel încât cucerirea provinciei s-a putut realiza numai treptat, prin înaintări succesive de la Vest la Est, care au durat până prin secolul al XIII-lea. La anul 1002, regele Ştefan I al Ungariei, atras de bogăţiile voievodului Bălgradului, pentru a pedepsi nesupunerea acestuia şi pentru a rezolva conflictul de natură religioasă ivit între ei, îl atacă la Alba Iulia şi îl face captiv, împreună cu familia şi cu bogatul său tezaur.

Stăpânirea maghiară în aceste locuri va fi însă mai mult nominală, până spre ultimul sfert al veacului al XII-lea, când peste teritoriul voievodatului Bălgradului a fost suprapus comitatul regal Alba, iar Alba Iulia devine cetate regală. Comitatul Alba, pomenit în documente din anul 1177, a fost cel mai întins ca suprafaţă dintre cele 7 comitate ale Transilvaniei. El cuprindea întregul teritoriu dintre valea Mureşului şi Carpaţii Meridionali, din Munţii Apuseni până la pasul Oituz din Carpaţii Orientali. Prin deducţie, rezultă că tot atât de întins a fost şi voievodatul Bălgradului.

Cu ocazia marii invazii tătare de la 1241-1242 oraşul Alba Iulia şi împrejurimile sale au fost devastate. Oraşul este donat apoi de către regele Bela al IV-lea episcopiei romano-catolice, pierzându-şi, astfel, privilegiile de oraş liber şi, totodată, posibilităţile de dezvoltare. Din cauza exploatării nemiloase a populaţiei şi a acaparării abuzive de noi proprietăţi, promovate de către marele domeniu feudal care devine episcopia catolică, Alba Iulia va mai fi atacată şi incendiată şi cu alte prilejuri (atacul saşilor de la 1277, luptele de rivalitate cu voievodul Toma din 1340-1341 şi altele). Totuşi, importanţa politică a oraşului se va menţine prin tradiţie, astfel că, la 1291, regele Andrei al III-lea a ţinut aici prima adunare nobiliară a Transilvaniei pentru îndreptarea stărilor din voievodat, la care au participat, deopotrivă, nobilii români, maghiari, saşi şi secui.

Se ştie că marea răscoală ţărănească de la Bobâlna din anii 1437-1438 a fost provocată, printre altele, şi de măsurile severe de constrângere economică luate de către episcopul catolic din Alba Iulia, Gheorghe Lepeş. Ea s-a întins şi pe Valea Mureşului, la Aiud şi în satele din jur. Acelaşi episcop va fi unul dintre iniţiatorii odiosului pact al marii nobilimi cu clerul şi cu fruntaşii saşi şi secui, cunoscut în istoriografie sub denumirea de „Unio Trium Nationum”, instrument de asuprire a ţărănimii iobage, în special a celei româneşti, timp de mai multe secole.

De meleagurile Albei este legat şi numele marelui conducător de oşti împotriva turcilor, nobilul român Iancu de Hunedoara, care avea domenii la Teiuş şi la Stremţ şi care a fost de mai multe ori în cetatea Alba Iulia. El şi-a ales ca necropolă familială catedrala catolică din Alba Iulia, unde este înmormântat împreună cu fratele său mai mic şi cu cel mai mare dintre fiii săi.

După informaţiile furnizate de documentele timpului, războiul ţărănesc împotriva nobilimii condus de către Gheorghe Doja (1514) a cuprins şi ţinuturile Albei, îndeosebi pe Valea Mureşului şi în părţile Trascăului. Numai aşa se explică de ce, după cumplitul masacru a lui Doja, o parte a corpului său a fost ţintuită de poarta cetăţii Alba Iulia, pentru a îngrozi pe iobagi.

Din anul 1541, după căderea Budei şi transformarea Ungariei centrale în paşalâc turcesc. Transilvania devine principat autonom, cu reşedinţa la Alba Iulia şi sub vasalitatea Imperiului otoman. Scăpat de sub jurisdicţia nefastă a episcopiei catolice şi devenit oraş liber princiar, oraşul Alba Iulia cunoaşte o epocă de mare înflorire sub aspect economic, edilitar şi cultural, care a ţinut peste un secol. În capitala principatului, la Alba Iulia, se afla reşedinţa principilor; aici se ţineau de obicei dietele şi se luau hotărâri în politica internă şi externă a statului şi tot aici se primeau marii suverani ai timpului, soliile şi trimişii diplomatici.

Această epocă a rămas nemuritoare în tradiţia istorică a poporului român prin măreaţa înfăptuire a lui Mihai Viteazul din anii 1599-1600. Vajnic luptător pentru libertatea şi neatârnarea ţărilor române, conştient că numai prin unirea tuturor forţelor româneşti vor putea fi menţinute şi apărate această libertate şi neatârnare, Mihai Viteazul trece la acţiuni hotărâte. Aşa cum se ştie, el trece cu armata în Transilvania şi, învingând în lupta de la Şelimbăr (28 octombrie 1599), la l noiembrie 1599 intră triumfător în Alba Iulia. El se va numi aici domn al Ţării Româneşti şi al Transilvaniei, va pune bazele cancelariei sale, care emitea actele oficiale în limba română, alături de cele în limbile latină şi slavă, şi va lua măsuri de organizare a ţării în funcţie de noile condiţii. În luna mai 1600 el lichidează şi pericolul provocat de înţelegerile dintre Ieremia Movilă, domnul Moldovei, cu polonii de a-i uzurpa domnia, alungându-l pe acesta şi alăturând Moldova statului unificat. Într-un document din 27 mai 1600, el se va intitula „Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi Moldovei”.

S-a înfăptuit astfel, pentru prima dată în istoria noastră, unirea politică a celor trei ţări româneşti, dezideratul permanent al poporului nostru din cele mai vechi timpuri. Pentru un timp scurt, mai puţin de 4 luni, Alba Iulia, vechea capitală a Daciei Superioare, devine capitala noului stat unificat, rămânând în conştiinţa generaţiilor care au urmat ca simbol al unităţii naţionale.

După invazia turco-tătară din anul 1658, Alba Iulia fiind complet distrusă şi prădată, sediul comitatului Alba şi ceea ce a mai rămas din Colegiul Academic întemeiat de Gabriel Bethlen s-au mutat la Aiud, iar ultimul principe, Mihail Apafi, a locuit mai mult la Făgăraş.

După tratatul de la Blaj (1687), cetatea Alba Iulia a fost predată trupelor imperiale austriece care au ocupat palatele, şcolile şi celelalte construcţii monumentale aflate în incinta sa. Mai târziu, după construirea marii fortăreţe între anii 1715-1738, Alba Iulia a devenit unul dintre cele mai importante centre militare din Transilvania şi din Imperiul habsburgic.

Înstăpânirea Imperiului habsburgic asupra Transilvaniei a accentuat asuprirea socială şi naţională a poporului român. Pe acest fond va începe epoca marilor lupte pentru libertate şi afirmare naţională. Deschizătorul de drumuri în aceste lupte avea să fie Inochentie Micu Clain. Cu abilitate, acesta mută reşedinţa episcopiei greco-catolice la Blaj, aproape de Alba Iulia, cu intenţia de a continua rosturile fostei mitropolii ortodoxe române, rectitorite de Mihai Viteazul şi desfiinţate mai apoi de către autorităţi, pentru a se şterge orice urmă a marilor înfăptuiri de aici, după care începe necruţătoarea sa campanie de memorii către curtea imperială şi dietă privind situaţia de înrobire şi drepturile naţiunii române. Din acel moment, Blajul devine centrul politic al românilor din Transilvania.

Puternica dezvoltare a forţelor de producţie din Transilvania, în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, va adânci criza relaţiilor de producţie feudale. Pe acest fond apare curentul ideologic iluminist românesc, manifestat pe plan cultural, cunoscut sub denumirea de „Şcoala ardeleană”. Acesta a avut apogeul între deceniile 8 al secolului al XVIII-lea şi 3 al secolului următor, iar centrul la Blaj. Corifeii săi, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior şi alţii, şi-au pus întreaga operă în slujba luptei de obţinere a drepturilor sociale şi politice pentru naţiunea română, drepturi pe care le-au fundamentat ştiinţific. Pe de altă parte, ei au abordat probleme ale filologiei şi filozofiei româneşti, propagând ideea ridicării poporului român prin cultură.

Înăsprirea exploatării feudale va duce, în anul 1784, la declanşarea marii răscoale a iobagilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, răscoală cu caracter antifeudal şi de eliberare naţională. Ea s-a desfăşurat cu violenţă şi pe meleagurile Albei. Aici au avut loc 3 dintre cele 4 armistiţii încheiate între răsculaţi şi armata imperială (Tibru, Sălciua, Alba Iulia), care au dus în cele din urmă la înfrângerea răscoalei. După ce au fost prinşi, conducătorii răscoalei au fost închişi şi anchetaţi la Alba Iulia. Crişan se sinucide în celulă pentru a scăpa de chinuri sau a fost asasinat pentru că a relatat ceea ce nu trebuia spus. Apoi, în ziua de 28 februarie 1785, Horea şi Cloşca sunt ucişi în public prin cea mai cumplită tortură a timpului, frângerea cu roata.

Sub presiunea marilor frământări ale maselor, tânăra burghezie română intră în acţiune cu scopul de a obţine drepturi sociale şi naţionale pentru întreaga naţiune. Dezvoltând ideile lui Inochentie Micu Clain, la 1791, reprezentanţii „Şcolii ardelene” formulează celebrul „Supplex libellus Valachorum”, memoriu revendicativ adresat împăratului Leopold al II-lea în numele întregii naţiuni române şi, în acelaşi timp, primul program politic al burgheziei române în formare. Supplexul va fi respins de către dieta Transilvaniei. Aceeaşi soartă o va avea şi cel de al doilea, mai bine fundamentat ştiinţific, din anul 1792.

In prima jumătate a secolului al XIX-lea, condiţiile de exploatare şi de asuprire naţională determină mari agitaţii şi mişcări de protest, mai ales în rândurile moţilor din Munţii Apuseni, care vor culmina cu declanşarea revoluţiei de la l848-1849. În Transilvania, cele mai importante evenimente ale acestei revoluţii s-au petrecut pe meleagurile Albei. Cele trei Adunării Naţionale (aprilie-mai-septembrie) s-au ţinut la Blaj. Cu ocazia celei din 3/15 mai 1848, cei 40.000 de delegaţi, reprezentând pe românii din toate colţurile Transilvaniei, au proclamat naţiunea română ca naţiune de sine stătătoare, au adoptat programul politic al acesteia şi au instituţionalizat Adunarea Naţională ca for suprem de reprezentare. De atunci locul adunării poartă numele de „Câmpul Libertăţii”,

Pe teritoriul comitatului Alba Inferioară şi, parţial, pe al celor din jur, se vor organiza prefecturile lui Iancu, Axente şi Balint, fiecare dintre ele alcătuite din mai multe legiuni de lăncieri şi puşcaşi, ca formaţiuni de gardă naţională. Aceste legiuni, sub conducerea prefectului general Avram Iancu, vor duce greul în luptele cu armatele maghiare de încercuire a Munţilor Apuseni, umplându-se de glorie.

Realizarea statului naţional român în anul 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, avea să redeschidă speranţele românilor transilvăneni după cruntele deziluzii şi umilinţe la care au fost supuşi după revoluţia paşoptistă. Avram Iancu, aflat pe meleagurile natale, şi Timotei Cipariu din Blaj se pronunţă pentru refacerea statului dac, iar doi elevi din Blaj vor trece în anul 1860 Carpaţii pentru a se înrola în armata română.

Impresionante manifestări de entuziasm şi fraternitate au cuprins masele de români din Alba în timpul războiului de independenţă a României de la 1877—1878, cauza întregului nostru popor. La Alba Iulia. Abrud, Blaj şi în alte zeci de localităţi din comitatul Alba au luat fiinţă comitete de femei care au colectat bani, alimente, medicamente şi alte materiale necesare soldaţilor români răniţi pe front. Aceste colecte au continuat pe cale particulară după ce autorităţile au desfiinţat aceste comitete. Dar ajutorul nu s-a manifestat numai sub formă de bunuri materiale. Documentele amintesc numele a numeroşi tineri din Blaj, din Munţii Apuseni şi din alte părţi ale Transilvaniei care au trecut clandestin frontiera în România, unde, înrolându-se ca voluntari în armata română, au luptat pentru înfăptuirea idealului naţional.

Manifestări ample şi pline de energie au fost organizate de către românii din comitatul Albei cu prilejul Memorandumului de la 1892-1895, cea mai importantă acţiune politică românească de după revoluţia paşoptistă. Ei au sprijinit ideea elaborării şi înaintării Memorandumului împăratului prin numeroase telegrame trimise Comitetului Central al Partidului Naţional Român şi prin Rubin Patiţia, avocat din Alba Iulia, membru al acestui comitet. În delegaţia formată din cele 300 de persoane care s-au deplasat la Viena pentru a preda Memorandumul, multe erau de pe meleagurile Albei.

Din perioada reluării activismului politic, au rămas memorabile amplele manifestări naţionale de la Blaj, când, în 1911, s-a sărbătorit de către românimea de pe ambele versante ale Carpaţilor 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI şi de la Alba Iulia, când, în 1912 (29 mai), peste 20.000 de români din întreaga Transilvanie, în frunte cu protipendada lor politică, au protestat solemn împotriva intenţiei oficialităţilor de la Budapesta de a anexa un mare număr de localităţi româneşti din NV provinciei la episcopia greco-catolică de HAJDUDÖRÖG, mijloc de maghiarizare prin biserică a credincioşilor români din zonă.

Înainte de izbucnirea primului război mondial, la 31 mai 1914, în Alba Iulia are loc o mare adunare cu caracter politic, care urma să stabilească drumul ce trebuia urmat de către români în urma eşuării noilor tratative din anii 1913-1914 cu guvernul maghiar. La scurt timp după deschidere, adunarea a fost oprită însă prin forţa armată.

Dar procesul istoric era ireversibil. In condiţiile pierderii războiului şi a dezagregării armatelor sale, uriaşul imperiu poliglot şi multinaţional austro-ungar s-a prăbuşit. Pe baza principiului autodeterminării, naţiunile eliberate s-au constituit în state naţionale. Românii aflaţi în afara graniţelor României au optat pentru unirea cu patria mamă, realizând statul naţional unitar român. Actul final al îndelungatului proces istoric de realizare a unităţii naţionale şi de stat a românilor a avut loc la Alba Iulia, la l decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu România, în urma hotărârii Marii Adunări Naţionale întrunite aici. Masele populare din teritoriul Albei au avut un rol însemnat în pregătirea condiţiilor de desfăşurare a Marii Adunări Naţionale.

După constituirea României Mari, zona Albei, ca de altfel întreaga provincie a Transilvaniei, s-a integrat în ampla dezvoltare, pe toate planurile, a statului român unificat, rezultat al sporirii resurselor materiale şi umane. Documentele timpului ne arată însă că nu a fost uşor. Ţara răvăşită de războiul îndelungat purtat pe teritoriul său, cu tezaurul pierdut, cu economia dezorganizată şi secătuită, dar, mai ales, cu imensele sacrificii şi suferinţe umane moştenite, avea să păşească greu spre starea de stabilitate necesară progresului. Cu atât mai mult cu cât, vechii duşmani, dar şi alţii noi apăruţi, o ameninţau încă, întârziind binemeritata pace. Starea de asediu instituită în Transilvania, până târziu (prin 1924), mai ales la vest de aliniamentul Sighet-Apahida-Aiud-Alba Iulia-Petroşani, nu avea darul să liniştească pe românii de aici. Liniştea va veni abia după ce trupele române, la care s-au alăturat şi cele ale moţilor din Munţii Apuseni, au alungat trupele republicii sovietice maghiare până la Budapesta (aprilie-august 1919) şi după ce s-a semnat la Trianon (Paris) tratatul de pace între puterile aliate, incluzând şi România, şi Ungaria (4 iunie 1920). Din păcate, momentul Trianonului va însemna, în continuare, o amplă dezvoltare a iredentismului maghiar din România (cu deosebire în zonele sale de vest), precum şi declanşarea acţiunilor revizioniste ale statului ungar faţă de prevederile tratatului de pace, ceea ce va menţine o stare de permanentă nelinişte în sufletele românilor.

Viaţa trebuia însă să meargă înainte. După adoptarea, încă în luna decembrie 1918, a Decretelor-Legi privind votul universal şi reforma agrară, au urmat măsurile de redresare economică şi de ajutorare a celor ce au suferit din cauza războiului (arestaţi, exilaţi, invalizi, văduve şi orfani de război, etc.) şi a populaţiei lipsite de mijloace de trai.

Adoptarea reformei agrare în Transilvania (provizoriu la 12 septembrie 1919 prin Consiliul Dirigent şi definitiv la 30 iulie 1921 prin Parlamentul României), a Constituţiei României din anul 1923, precum şi a legilor de unificare a ţării, vor stimula şi dezvoltarea zonei Albei. S-a revenit la vechile denumiri româneşti ale oraşelor şi satelor, s-au întocmit stemele acestora, s-au schimbat denumirile străzilor şi s-au creat instituţiile româneşti necesare progresului în toate sectoarele de activitate.

Scurta perioadă interbelică, deşi frământată de zvârcolirile iredentiste, revizioniste şi revanşarde aflate în ascensiune, precum şi de puternica criză economică dintre anii 1929-1933, a însemnat totuşi, un progres real pentru ţara noastră. Aplicarea principiilor „prin noi înşine” (liberal) şi „al porţilor deschise” (naţional-ţărănist) avea să deschisă o competiţie interesantă în dezvoltarea economico-socială a ţării, aflată pe calea căutării unei soluţii optime.

Au urmat însă cele 4 dictaturi (regală: 10 febr. 1938 – 6 sept. 1940; militaro-fascistă: 6 sept. 1940 – 24 ian. 1941; militară: 24 ian. 1941 – 23 aug. 1944 şi comunistă: 23 aug. 1944 – dec. 1989) în timpul cărora România a pierdut teritorii, a fost atrasă în cel de al doilea război mondial şi apoi abandonată în sfera de influenţă a comunismului răsăritean.

Deşi, în perioada interbelică, localităţile cu rezonanţă istorică în conştiinţa românilor, aflate pe meleagurile Albei (Alba Iulia, Blajul, Abrudul, etc.), nu au avut o dezvoltare economică şi edilitară pe măsura importanţei lor, ele au rămas, cu tot „arhaismul lor”, eterne puncte de atracţie pentru toată suflarea românească. Au rămas celebre marile adunări naţionale, cu sute de mii de participanţi, de la Alba Iulia (15 oct. 1922 – încoronarea suveranilor ca rege şi regină a tuturor românilor; 6 mai 1928 – adunarea naţional-ţărănistă; 20 mai 1929 – aniversarea a 10 ani de la Marea Unire; 1933 – marea adunare de protest împotriva revizionismului; 1937 – dezvelirea obeliscului „Horea, Cloşca şi Crişan”), precum şi cea din 1924 de la Avram Iancu (Vidra), prilejuită de aniversarea a 100 de ani de la naşterea marelui revoluţionar şi patriot.

În perioada comunistă s-au organizat multe adunări grandioase la care cei vizaţi erau obligaţi să participe. La cele care urmăreau preamărirea partidului comunist, a conducătorilor lui şi a realizărilor lor, oamenii au participat din obligaţie, dar la cele de aniversare a unor evenimente şi personalităţi istorice ei au participat cu tot sufletul. În ce privesc adunările organizate pe meleagurile Albei în această perioadă, le reamintim pe cele de la Blaj (mai 1948 – 100 de ani de la revoluţia românească paşoptistă; mai 1973 – 125 de ani de la aceiaşi revoluţie) de la Alba Iulia (octombrie 1948 – reunificarea bisericii româneşti, ziua de 1 decembrie, începând cu anul 1968 – la 50 de ani de la Marea Unire – şi apoi periodic, din 5 în 5 ani) şi din alte localităţi.

După revoluţia din decembrie 1989, ziua de 1 Decembrie a fost proclamată Ziua Naţională a României, fiind aniversată anual la Alba Iulia.

Ă ¯ Ă

Continuitatea de viaţă materială şi spirituală a populaţiei autohtone pe meleagurile Albei, receptivitatea acestei populaţii faţă de orice element de progres şi civilizaţie, numărul mare şi varietatea instituţiilor de toate gradele ce au funcţionat aici, de la cele politico-administrative la cele de cultură, numeroasele personalităţi ale vieţii politice, sociale, culturale şi economice care au trăit şi creat aici, precum şi multitudinea de evenimente istorice de importanţă naţională care s-au petrecut pe aceste meleaguri au determinat crearea unor arhive de importanţă deosebită. Fără cercetarea şi punerea în valoare a acestor arhive nu se poate face o reconstituire veridică a istoriei acestor locuri, a Transilvaniei ca provincie şi a poporului român în totalitatea sa şi nici a istoriei relaţiilor cu statele din jur, mai apropiate sau mai depărtate.

Până la înfiinţarea instituţiilor specializate în străngerea, conservarea şi punerea în circuitul ştiinţific a documentelor, arhivele create de către diferitele instituţii, organizaţii şi asociaţii, precum şi documentele cuprinse în colecţii familiale sau personale s-au păstrat la creatori, de unde şi pericolul distrugerii sau dispariţiei lor, ca urmare a unor calamităţi, a neglijenţei, a necunoaşterii importanţei, a lipsei condiţiilor de păstrare şi a altor cauze.

Tăbliţele din lut ars, cu scriere pictogramatică presumeriană (mai veche cu cca. 1000 de ani decât cea sumeriană) descoperite la Tărtăria (judeţul Alba), în anul 1961, de către arheologul clujean Nicolae Vlassa, a readus în discuţia specialiştilor, din ţară şi din afara ei, problema celei mai vechi scrieri din istoria omenirii.

Dintre bogatele vestigii arheologice descoperite peste tot în judeţul Alba, cele din epoca romană cuprind şi documente scrise, sub forma monumentelor epigrafice şi a vestitelor table cerate descoperite în minele de la Roşia Montană.

În perioada ce a urmat formării poporului romîn şi a limbii române, documentele scrise pe diferite suporturi (piele, pergament, etc.) fiind extrem de rare şi costisitoare, presupunem că, atât la instituţiile politico-administrative ce au luat fiinţă, cât şi la persoanele fizice care intrau în posesia lor, aceste acte se păstrau ca nişte obiecte de mare preţ, fiind bine asigurate.

În lipsa unor arhive organizate, documentele intrau de obicei în patrimoniul conducătorilor şi al familiilor acestora. În timpul voievodatului Transilvaniei, cînd au fost instituite şi comitatele, ca organe administrative teritoriale, a început crearea actelor de cancelarie şi constituirea arhivelor acestor organe.

Sistemul de drept feudal din perioada colonizărilor secuilor şi saşilor, a daniilor de moşii şi titluri de nobleţe, ca şi necesitatea ca documentele să fie păstrate în siguranţă, au determinat apariţia „locurilor de adeverire”, printre care, la 1231, şi a Capitlului din Alba Iulia. Acesta era împuternicit să emită, să transcrie, să autentifice şi să păstreze actele de interes public şi de drept privat.

Prin caracterul său, pe parcursul timpului, Capitlul din Alba lulia a acumulat o cantitate însemnată de documente, de mare valoare pentru istoriografie, constând din arhive ale unor instituţi, printre care şi părţi din cele ale voievodatului şi principatului Transilvaniei, diplome regale şi princiare, acte particulare, fonduri familiale şi personale, corespondenţă diplomatică, acte de administrare a averilor proprii şi altele. Multe din aceste valoroase documente s-au distrus ca urmare a vicisitudinilor de tot felul.

În prezent, documentele rămase de la capitlu se păstrează parte la “Arhiepiscopia romano-catolică şi la Biblioteca documentară „Batthyaneum” din Alba lulia, parte în afara hotarelor ţării.

Avînd în vedere că în perioada feudalismului timpuriu (secolele IX—XIV) scrisul şi cititul, inclusiv învăţămîntul, au fost un apanaj al bisericii, multe documente de valoare s-au creat şi s-au păstrat în arhivele instituţiilor de cult. Este vorba la început de cele de rit bizantin, apoi de cele romano-catolice, reformate, greco-catolice şi altele. Pe meleagurile Albei au fost cunoscute: episcopia de rit bizantin de la Alba Iulia (secolul X), mai apoi episcopiile ortodoxe de la Geoagiu de Sus (secolul XIV) şi Alba Iulia (secolul XVI), mitropolia ortodoxă de Alba Iulia. (1571-1701), urmată de episcopia greco-catolică, iar după 1853, de mitropolia greco-catolică de Alba Iulia şi Făgăraş din Blaj, cu toate organele lor subordonate (vicariate, protopopiate, parohii, filii), precum şi o mulţime de mănăstiri vechi. În ceea ce priveşte instituţiile de cult ale naţionalităţilor conlocuitoare, cele mai importante au fost episcopia romano-catolică din Alba Iulia (secolul al XI-lea) cu parohiile ei subordonate, instituţiile cultului reformat şi ale celui unitarian, bisericile evanghelice săseşti şi sinagogile evreieşti.

Deşi pe parcursul timpului multe documente s-au distrus sau pierdut, în arhivele acestor instituţii au rămas documente originale sau în copie extrem de valoroase pentru cercetarea istorică. Până la introducerea în Transilvania a sistemului de registratură, în anul 1772, sistem adoptat şi de către instituţiile de cult, documentele s-au păstrat sub formă de colecţii, uneori grupate pe probleme (ordine superioare ecleziastice şi laice; socoteli privind averile ; starea civilă, etc.), cu sau fără evidenţe. O mare importanţă o au cronicile parohiale, recensămintele credincioşilor şi inventarele de avere. După anul 1772, actele s-au păstrat în ordinea numerelor de înregistrare, în sistemul de registratură simplu sau pe numere de bază.

În ceea ce priveşte documentele mai vechi de anul 1772 existente în arhiva Capitlului din Alba Iulia, este remarcabil efortul făcut de către custozii acestuia Beke, Antal şi Varju Elemer, ultimul pentru partea care se păstrează la Biblioteca documentară „Batthyaneum”, de a întocmi şi publica inventare cu cele mai valoroase documente din această arhivă. O parte dintre cele 2021 de documente din perioada 1246—1865, semnalate prin inventarele publicate între anii 1889—1895 de către Beke Antal, au fost apoi publicate în întregime de către Franz Zimmermann şi succesorii săi în celebra colecţie de documente: „Urkundenbuch...” (4 volume, Sibiu, 1897—1937) şi de către Academia Română în colecţia de documente privind istoria României, seria Transilvania, veacurile XI—XIV.

Înainte de acţiunea de publicare a lui Beke Antal, un număr redus de documente din arhiva Capitlului Alba Iulia fuseseră publicate de către Feher în „Codex diplomaticus”. Astfel s-a reuşit, pe de o parte să se întocmească evidenţa documentelor celor mai importante, pe de alta ca acestea să se pună în circuitul ştiinţific.

O mare realizare arhivistică a fost fişarea în întregime a documentelor din arhiva Capitlului Alba Iulia şi întocmirea, în anul 1900, a evidenţei generale a acestei arhive, materializată în elaborarea indicelui cronologic (3 volume), a indicelui alfabetic pe materii (2 volume), a indicelui topografic (l volum) şi a altor indici speciali. O serie separată, cu indice propriu, a fost întocmită pentru actele de administrare a moşiei capitlului de la Vinţu de Jos.

După semnele de arhivare existente pe documentele neînregistrate, mai vechi de anul 1772, în arhiva Mitropoliei greco-catolice din Blaj şi în cele ale parohiilor evanghelice C.A., reformate şi romano-catolice, presupunem că şi pentru acestea s-au întocmit inventare de arhivă.

La organele locale ale administraţiei de stat: comitatele, magistratele orăşeneşti, consiliile comunale, până la introducerea sistemului de registratură, actele s-au păstrat tot sub formă de colecţii. Cele mai importante s-au cuprins în volume legate sub formă de condici şi fascicole. După introducerea sistemului de registratură, aceste organe vor crea arhive bine organizate, având la bază registrele contemporane de evidenţă a actelor. La fel vor lucra şi instituţiile din sistemul justiţiei în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, în plus ele creând şi serii mari de dosare de anchetă şi judecată.

În teritoriul Albei, vicisitudinile au dus la distrugerea celei mai mari părţi din arhivele vechi ale comitatului, oraşelor şi satelor componente. Astfel, arhiva comitatului a ars, împreună cu sediul acestuia din Aiud, în luna ianuarie 1849, rămânând din perioada anterioară foarte puţine acte. Şi arhivele oraşelor au avut de suferit, multe dintre ele fiind mai consistente numai de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Aiud, Alba Iulia, Abrud). Doar la Sebeş s-au păstrat documente din secolele XV—XVIII. Cel mai mult au avut însă de suferit arhivele săteşti, care în prezent apar doar ca nişte colecţii de documente fără continuitate.

Din perioadele feudală şi modernă mai prezintă importanţă arhivele create de către o seamă întreagă de instituţii cu caracter economic printre care amintim: Administraţia domeniilor statului din Zlatna, cuprinzând minele, pădurile şi topitoriile, Monetăria de la Alba Iulia, Oficiul de sare şi Atelierul de corăbii de la Partos. O bună parte dintre ele nu se mai găsesc în prezent în ţară.

Pentru românii transilvăneni de mare importanţă au fost înfiinţarea, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi, mai apoi, diversificarea şcolilor româneşti din Blaj, precum şi repunerea în funcţie a vechii tipografii bălgrădene în aceeaşi localitate. Deşi arhivele vechi ale acestor instituţii nu se mai păstrează decât în parte, unele documente intrând în diferite colecţii, altele distrugându-se, se poate reconstitui sistemul de evidenţă şi de păstrare a actelor, care este cel al registraturii simple.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi continuând apoi până în epoca contemporană, în timp ce unele instituţii vechi se mai menţin o vreme în activitate, ca urmare a puternicei dezvoltări a forţelor de producţie şi a diversificării preocupărilor umane, numărul instituţiilor creşte, diversificându-se şi ele pe ramuri de activitate. Este vorba de cele industriale (Salina şi Solvay din Ocna Mureş, întreprinderile metalurgice Cugir şi Aiud, fabricile de industrie uşoară din Alba lulia şi Sebeş, etc.); agricole (Camerele agricole Alba şi Târnava Mică, serviciile agricole judeţene, Eforia judeţeană de păşuni, serviciile zooveterinare, etc.); comerciale (camerele de comerţ şi industrie, întreprinderile comerciale, etc.); financiar-bancare (băncile „Patria” - Blaj, „Izvorul” şi „Sebeşana” - Alba Iulia, casele de păstrare „Goronul” şi „Ajutorul” - Aiud, etc.), şcolare, ştiinţifice, de artă, sportive, societăţi şi reuniuni, partide şi organizaţii de masă şi altele. În perioada modernă şi, mai ales, contemporană arhivele instituţiilor vor creşte mult şi ca volum.

Pe meleagurile Albei au trăit sau au avut domenii şi conace multe familii nobiliare, s-au născut, au trăit şi au creat numeroase personalităţi ale vieţii noastre politice, sociale, ştiinţifice, literare şi artistice, care au constituit pe parcursul timpului importante fonduri familiale şi personale de arhivă, precum şi colecţii de documente. Unele dintre acestea s-au păstrat cu evidenţele lor contemporane, altele s-au inventariat ulterior.

În ceea ce priveşte constituirea de colecţii de documente, un rol deosebit a revenit în judeţul Alba muzeelor şi bibliotecilor documentare. Este vorba de Biblioteca documentară „Bethlen” din Aiud (secolul al XVII-lea), Biblioteca documentară „Batthyaneum” din Alba Iulia (1794), Muzeul „Unirii” din Alba Iulia (1888), urmate de muzeele care s-au înfiinţat mai târziu: Aiud, Sebeş, Blaj, Rimetea, Lupşa, Avram Iancu, Aurel Vlaicu, Zlatna, Roşia Montană şi de Bibloteca documentară „Timotei Cipariu” din Blaj (1973).

Având în vedere că Arhivele Naţionale Alba Iulia au intrat în funcţie relativ târziu, abia în anul 1954, până atunci, o seamă întreagă de fonduri şi colecţii au fost preluate de către unităţile înfiinţate mai devreme: Direcţiunea regională Cluj (1920), iar mai apoi serviciile regionale Hunedoara şi Mureş (1951). Incidental, fonduri sau fragmente de fonduri de pe meleagurile Albei au ajuns şi în depozitele Arhivelor Naţionale Sibiu şi Maramureş (Baia Mare).

Ă ¯ ¯ Ă

Arhivele Naţionale Alba Iulia au apărut în sistemul instituţional din ţara noastră abia după adoptarea legislaţiei arhivistice din perioada socialistă, respectiv a Decretului prezidial nr. 17 din 27 ianuarie 1951 şi a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 472 din 29 mai 1951.

În condiţiile împărţirii administrativ-teritoriale de atunci, meleagurile Albei erau cuprinse în zonele de contact ale fostelor regiuni Cluj, Mureş, Braşov şi Hunedoara. Astfel, raioanele Alba şi Sebeş ţineau de regiunea Hunedoara, Aiud şi Câmpeni de regiunea Cluj, iar raionul Târnăveni (de la l ianuarie 1961 raionul Mediaş), în care se afla Blajul cu împrejurimile sale, de regiunea Mureş si, mai apoi, din 1952, de regiunea Braşov.

Pe baza deciziei din 5 iunie 1951 a Ministerului Afacerilor Interne, a fost înfiinţată Secţia regională Hunedoara a Arhivelor Statului, iar puţin mai târziu, prin decizia aceluiaşi minister şi tot din anul 1951, a fost înfiinţat şi depozitul din Alba Iulia, subordonat acestei secţii regionale. Din lipsă de spaţiu, încă din anul 1951 s-a pus problemă mutării sediului Secţiei regionale Hunedoara la Alba Iulia.

Prin ordinul Direcţiei generale a Arhivelor Statului din 5 februarie 1953, Secţia regională Hunedoara a fost transformată în Serviciu regional al Arhivelor Statului, având şi două filiale subordonate: la Alba Iulia şi Haţeg. Pentru filiala Alba Iulia erau prevăzute trei posturi în schemă, avându-se în vedere că aceasta trebuia să preia numeroasele fonduri şi colecţii constituite pe teritoriul fostului comitat şi judeţ Alba (de până la 1950).

Din lipsă de personal, filiala Alba Iulia nu a putut intra în funcţiune decât la 15 octombrie 1954, dată la care a fost încadrat aici un şef de filială. În acelaşi fel vor intra în funcţiune filialele raionale Blaj, la l august 1955 (subordonată Serviciului regional Braşov) şi Aiud, la l septembrie 1955 (subordonată Serviciului regional Cluj).

După intrarea în funcţiune, filiala Alba Iulia va prelua, la 22 octombrie 1954, depozitele din cetatea oraşului (str. Ecaterina Varga nr. 2) cu arhivele Administraţiei financiare a judeţului Alba şi ale organelor ei subordonate. Câteva zile mai târziu, ea îşi va instala birourile în două încăperi din clădirea Tribunalului popular raional Alba. Competenţa sa a cuprins teritoriul raionului Alba până la 6 aprilie 1957, când şi-a încetat activitatea datorită mutării la Alba Iulia a Serviciului regional Hunedoara. Mutat de la Deva din lipsă de spaţiu, Serviciul regional Hunedoara se va instala în clădirea Tribunalului Alba şi va funcţiona aici până la l octombrie 1964, când se va reîntoarce în oraşul de reşedinţă al regiunii. Cu data de l octombrie 1964 este reînfiinţată filiala Alba Iulia, cu competenţă în raioanele Alba şi Sebeş.

Filiala Arhivelor Statului Aiud a avut competenţă pe teritoriul fostului raion Aiud, până la 5 august 1968, când, prin comasare cu filiala Alba Iulia, şi-a încetat activitatea.

Filiala Arhivelor Statului Blaj si-a desfăşurat activitatea în raionul Târnăveni, până la l ianuarie 1961, iar în continuare în raionul Mediaş, până la l aprilie 1969, când a fost integrată Filialei Arhivelor Statului judeţul Alba ca depozit.

După noua împărţire administrativ-teritorială din februarie 1968 şi formarea actualului judeţ Alba, filiala Alba Iulia (comasată de la 5 august 1968 cu cea de la Aiud) a rămas încă în subordinea Serviciului regional Hunedoara, până la l aprilie 1969, când, prin reorganizarea aparatului teritorial al Direcţiei generale a Arhivelor Statului, a fost înfiinţată Filiala judeţeană Alba a Arhivelor Statului, cuprinzând şi fosta filială Blaj. Foarte curând apoi, s-au transportat la sediul filialei de la Alba Iulia documentele din depozitul de la Aiud. Depozitul din Blaj a rămas pe loc.

În etapa de început a activităţii lor, unităţile Arhivelor Statului care au funcţionat pe teritoriul judeţului Alba s-au străduit să concentreze în depozitele lor fondurile de arhivă cele mai importante, pentru salvarea acestora de la distrugere, întocmirea evidenţei şi, mai apoi, punerea lor în valoare sub aspect ştiinţific şi practic. Astfel, la Alba Iulia au fost concentrate fondurile instituţiilor care au funcţionat în fostul comitat şi judeţ Alba (de până la 1950), la Blaj cele din fostul comitat şi judeţ Târnava Mică, iar la Aiud fondurile din fosta plasă Aiud. Valoarea documentar-istorică şi practică a acestor fonduri depăşeşte cadrul local, multe dintre documente având importanţă regională, provincială sau chiar naţională.

Pentru întocmirea evidenţei şi punerea în valoare a fondurilor concentrate în depozite s-a căutat încadrarea unităţilor Arhivelor Statului cu personal de specialitate. La început, filialele Alba Iulia, Blaj şi Aiud au fost încadrate cu câte un singur arhivist - şef de filială. Pe parcurs s-au creat apoi noi posturi de arhivisti şi arhivari, în funcţie de nevoile muncii.

La început filialele nu au avut localuri proprii, ci doar spaţii închiriate în diferite edificii publice. Astfel, filiala Alba Iulia a ocupat iniţial o aripă a Tribunalului raional Alba şi o parte din localul fostei Administraţii financiare a judeţului Alba, filiala Blaj o aripă din clădirea fostei bănci „Patria”, iar filiala Aiud o aripă din clădirea Sfatului popular al raionului Aiud.

După înfiinţarea filialei judeţene, aceasta a reuşit să amenajeze şi să ocupe singură un local mai vechi, unde a concentrat fondurile de la Alba Iulia şi Aiud, iar depozitul de la Blaj a fost mutat la parterul clădirii fostei Prefecturi a judeţului Târnava Mică din localitate. Inundaţiile mari din mai 1970 şi iulie 1975 au afectat însă grav aceste localuri, astfel că, la Alba lulia, în anul 1979, a început construirea unui local nou, modern, în zona Cetate, destinat să adăpostească întreaga bază documentar-istorică a judeţului Alba. Acest local a fost terminat şi dat în folosinţa în 1982.

Din urmărirea modului de organizare şi desfăşurare a activităţii la Arhivele Statului din judeţul Alba se pot observa diferite etape parcurse, precum şi preocupările mai noi, de modernizare, care au apărut. Astfel, în etapa 1954-1968 sarcinile principale au fost cele de preluare în depozite a fondurilor abandonate prin desfiinţarea vechilor instituţii, precum şi a celor păstrate în condiţii necorespunzătoare şi întocmirea evidenţei lor. Anii 1969-1970 au consemnat un uriaş efort pentru încheierea evidenţei primare a fondurilor din depozitele Arhivelor Statului de la Alba Iulia. În 1970, ca urmare a încheierii lucrărilor de evidenţă, s-a început experimentarea cercetării tematice. In anul următor s-a introdus deja clasificatorul tematic şi s-a început completarea cartelelor cu date pentru calculatorul SARIAS. Activitatea în acest domeniu a crescut şi s-a perfecţionat apoi mereu.

Începând cu anul 1972, s-a urmărit punerea în aplicare a prevederilor Decretului nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic Naţional la organizaţii, culte şi persoane fizice. După ce decretul a fost îmbunătăţit în 1974, ca urmare a apariţiei Legii ocrotirii Patrimoniului cultural naţional, munca de îndrumare şi control s-a intensificat tot mai mult, punându-se ordine în arhivele organizaţiilor şi preluându-se în depozite noi fonduri şi colecţii.

În 1973 au început depistările documentelor de interes naţional şi s-a organizat fişierul tematic al filialei pentru documente, precum şi fişierul bibliotecii documentare. Un an mai târziu, au început la filiala Alba lucrările de pregătire a documentelor pentru microfilmare, în vederea creării fondului de asigurare, astfel că, în 1975, s-au putut microfilma 12 fonduri mai mici ca volum din depozitele filialei. Acţiunea a continuat apoi cu rezultate cantitative şi calitative tot mai bune. În anul 1976 şi-a început activitatea la Alba Iulia laboratorul zonal de microfilmare, care a lucrat în permanenţă cu rezultate satisfăcătoare.

În anul următor, 1977, s-au început lucrările de perfecţionare a evidenţei documentelor din depozite, pe fondul acţiunii anterioare de predare în custodie a acestora arhiviştilor. Aceste lucrări au continuat în anii următori şi se continuă şi în prezent, cu o amploare tot mai mare.

Pentru a putea efectua toate lucrările arhivistice cuprinse în planurile Direcţiei generale a Arhivelor Statului şi ale filialei, precum şi pe cele de cercetare şi publicare, arhivistii şi personalul auxiliar au urmat forme de învăţămînt profesional variate, pe bază de referate şi studiu individual. Cursurile din anii 1973-1974, 1979, 1984 şi altele precum şi cursurile post-universitare de istorie din anul 1976, la care au participat arhiviştii filialei, le-au deschis acestora noi orizonturi pentru perfecţionarea pregătirii lor multilaterale.

Consecinţa unei tot mai bune pregătiri s-a reflectat în munca de cercetare ştiinţifică şi cultural-educativă desfăşurată de către arhivişti, mai ales din 1968 încoace. Studiile de istorie şi arhivistică publicate în presă şi în revistele de specialitate, sesiunile ştiinţifice de înaltă ţinută simpozioanele, expoziţiile documentare, emisiunile la radio şi TV precum şi celelalte forme de comunicare cu specialiştii şi cu masele largi au devenit preocupări permanente, iar calitatea lor a crescut.

În perioada de după revoluţia din decembrie 1989, s-a ivit necesitatea actualizării legislaţiei arhivistice din anul 1971, nu atât din punct de vedere tehnic, organizatoric şi metodologic, cât mai ales al schimbării unor denumiri depăşite şi de punere de acord cu cerinţele legate de drepturile omului, de apariţia sectoarelor private şi de termenele la care se pot pune în cercetare categoriile mai deosebite de documente.

Astfel, la 2 aprilie 1996 a fost adoptată Legea Nr. 16 privind Fondul Arhivistic Naţional, prin care organul de coordonare pe ţară ia denumirea de Arhivele Naţionale, iar fostele filiale judeţene de Direcţii Judeţene ale Arhivelor Naţionale şi se modifică termenele de punere în cercetare a documentelor ce privesc drepturile omului, siguranţa naţională şi politică externă a statului, precum şi cele ale actelor societăţilor private, fiscale, notariale şi de justiţie.

În aceste condiţii, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Alba îşi continuă şi îşi amplifică activitatea, punând un accent tot mai important pe computerizarea ei.

Pe parcursul celor 50 de ani de activitate, Arhivele Naţionale Alba Iulia au fost conduse de următorii:

- Olaru Grigore, şef de filială (1954-1955)

- Rotar Octavian, şef de filială (1955- 6 aprilie 1957), apoi şef de serviciu regional (6 aprilie 1957 - aprilie 1964).

- Pleşa Ioan, locţiitor şef de serviciu regional (aprilie - septembrie 1964), apoi şef de filială (1 octombrie 1964 - 31 martie 1969); şef filială judeţeană (1 aprilie 1969 - aprilie 1996) şi director D.J.A.N. Alba (aprilie 1996 - 31 ianuarie 1997)

- Băruţă Aurel (1997 - 2005).

La împlinirea unei jumătăţi de secol de activitate, urăm prestigioasei instituţii de cultură albaiuliene şi harnicului ei personal, mult succes în tot ce va întreprinde în viitor.

prof. Ioan Pleşa