Delavrancea s-a născut în Bucureşti la data de 11 aprilie 1858, într-o familie numeroasă, fiind ultimul din cei nouă, a părinţilor Iana-Ana şi Ştefan Tudorică Albu.

Învăţătura de carte a început-o cu diaconul Ion Pestreanu de la biserica "Sfântul Gheorghe Nou", iar după un examen de admitere a continuat la şcoala sucursală Nr. 4 precum şi la şcoala domnească de la "maidanul Dulapului". Cursurile liceale au fost începute la gimnaziul "Gheorghe Lazăr" de unde după absolvirea clasei a I-a, la cererea adresată ministrului, i s-a aprobat la data de 01.12.1870 de a fi "admis printre şcolarii supranumerari" ai liceului "Sfântul Sava".

În perioada liceală (1870-1877) datorită unor profesori de renume cum a fost prof. D.A. Laurian, director al liceului, prof. C. Stănescu de desen, prof. Vasile Ştefănescu etc., l-au îndrăgit de la prima oră de curs şi l-au ajutat inclusiv material. Profesorul de istorie şi geografie Anghel Demetriescu i-a transmis pasiunea pentru istorie, cultură şi arta antichităţii, toţi contribuind la rezultatele bune obţinute de Delavrancea în timpul pregătirii liceale precum şi la pregătirea pentru perioadele următoare prin "bagajul" de cunoştinţe acumulat.

În perioada 1877-1882 a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti după care, cu ajutorul material al familiei Verghi şi a fratelui său Nicu Ştefănescu a plecat la Paris în vederea pregătirii tezei de doctorat în drept, la care însă ulterior a renunţat.

În timpul cât a stat la Paris (1882-1884) Delavrancea s-a preocupat de cultura franceză şi universală, frecventând şi documentându-se în instituţiile de cultură şi artă din capitala civilizaţiei lumii.

Opera lui Honore de Balzac, Victor Hugo, Emile Zola etc. a constituit în perioada respectivă o preocupare susţinută a lui Delavrancea, fiind în acelaş timp şi un admirator a lui Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski şi alţii.

Moartea patriotului francez Gambetta la data de 31 decembrie 1882 şi participarea lui Delavrancea la înmormântarea acestuia, considerat "cel mai mare om al Franţei", om politic, un bun orator, cu o cultură vastă, care afirma despre Ştefan cel Mare şi Sfânt că: "principiul călăuzitor al opiniilor şi al actelor sale politice a fost totdeauna suveranitatea poporului". Acesta l-a marcat pentru tot restul vieţii. Gambetta a rămas un mare ideal de urmat pentru Delavrancea. În discursurile sale din Parlament şi de la Sala "Dacia" mai ales, din perioada primului război mondial, 1914-1918, confirmă cu prisosinţă cele mai de sus.

În timpul cât a fost la Paris, a călătorit în Anglia, iar la întoarcerea în ţară, în anul 1894, a vizitat o parte din frumuseţile Italiei, iar în continuare a efectuat popasuri la Viena şi Budapesta.

Revenit în ţară cu o bogată experienţă intelectuală şi de viaţă a reînceput activitatea publicistică precum şi cea scriitoricească.

Delavrancea a scris multe articole de critică literară şi artistică, iar ca scriitor important, a contribuit în mod deosebit la dezvoltarea realismului critic în literatura română.

Povestirile şi nuvelele, au fost redate în volumele Sultănica (1885), Trubadurul (1887), Paraziţii (1893), Între vis şi viaţă (1893) şi Hagi Tudose (1903) care reprezintă o capodoperă literară, prin care scoate în evidenţă avariţia omului.

Trilogia istorică, compusă din dramele: Apus de soare (1909), Viforul (1910) şi Luceafărul (1910) evocă istoria neamului românesc, având în vedere în primul rând personalitatea marelui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

În studiul Estetica poeziei populare" (1913) şi în conferinţa Doina s-a preocupat şi a scos în evidenţă, valoarea şi importanţa creaţiei populare în literatura românească.

Talentat şi în artele plastice, Delavrancea a fost şi "ucenicul" pictorului Nicolae Grigorescu, care alături de Ion Andreescu au fost consideraţi "produse ale geniului naţional". Grija şi respectul faţă de oamenii de cultură şi artă a fost o preocupare permanentă, iar în discursurile sale oficiale, afirma că: "Indiferenţa faţă de talentele neamului românesc este nu numai o greşeală faţă de ele ci o subminare a fiinţei naţionale, iar arta nu este un lux, ci o necesitate şi un drept de existenţă naţională".

Delavrancea ca om politic şi orator de excepţie, în anul 1899 a fost ales primar al Bucureştiului, iar ulterior, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice (191-1912) precum şi ministru al Comerţului şi Industriei.

Din tinereţe, Delavrancea s-a preocupat de unitatea culturală şi naţională a tuturor românilor, fiind vicepreşedintele Ligii culturale care la data de 2 februarie 1915, a intrat într-o nouă fază, determinată de condiţiile primului război mondial, devenind Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor.

În această calitate, alături de marile personalităţi ale timpului, N. Iorga. B.P. Haşdeu, I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Radu Cosmin, etc. un loc primordial l-a acordat în toată activitatea sa, românilor din Ardeal.

Prin scrierile sale şi mai ales prin discursurile şi conferinţele oficiale organizate în parlament, la sala Dacia, la Academia Română şi în diferite oraşe importante, la întruniri publice (Turnu Severin, Iaşi, Constanţa, Brăila etc), a militat pentru unitatea neamului românesc, denunţând imperiul dualist austro-ungar, considerându-l ca o "puşcărie" de naţionalităţi, susţinând cauza dreaptă a românilor ardeleni până în ultimele clipe ale vieţii, fiindă pătruns de durerile şi drepturile acestora.

În discursul său despre Rolul şi drepturile românilor transcarpatini susţinea cauza noastră, iar cele ce urmează ca o sinteză a temei, sunt edificatoare.

"...Ei sunt reduşi la iobăgie, legaţi pământului, vânduţi cu pământul şi mai târziu sclavia albă se practica de nobilii maghiari: unii din români sunt vânduţi la târg, ba pe aiurea sunt înjugaţi în juguri ca şi vitele.

Femeile sunt datoare a lucra toată săptămâna la baronesele trândave şi crude. Copiii sunt pedepsiţi ca pentru crimă, dacă ar fi încercat să înveţe carte. Ţăranii sunt obligaţi să muncească mai tot timpul anului pentru aceia care nu trăiau decât în vânători şi beţii cumplite.

Nobilii unguri au dreptul de a trage în ţeapă - jus patibuli - şi-a decapita - jus gladii - pe români, fără ca ei să poată porni judecată contra seniorilor, chiar dacă ar fi fost prinşi într-o crimă flagrantă".

Câteva extrase din cuvântările sale, completează cele de mai sus şi merită a fi reamintite celor interesaţi.

"Alergaţi şi spuneţi că nu mai aveţi odihnă până nu vom lua Ardealul; Ardealul nostru în care se plânge şi se varsă sângele nostru sub un prapur străin de noi".

"Nu simţiţi că ceea ce piere în Ardeal e trup din trupul nostru, os din osul nostru, suflare din suflarea noastră".

"A pune urechea pe costele Carpaţilor e ca şi cum ai lipi-o pe coastele unei singure fiinţe, nu se aude decât un ritm de viaţă, o singură inimă bătând".

"Lanţul Carpaţilor nu ne-a despărţit în două fiinţa noastră etnică, ci ne-a salvat-o în zilele grele şi ne va întări-o în zilele senine".

"Fraţii noştrii de dincolo, se văd şi trăiesc în noi, iar noi ne oglindim şi trăim în ei".

"Nu putem trăi demn acolo unde nu poţi trăi cu demnitate".

"Un popor nu este liber dacă pe lângă libertatea politică nu o are şi pe cea economică".

Redacţia revistei fundaţiei noastre Dacoromania, cunoscând bine activităţile marelui Delavrancea şi-a ales cu multă chibzuială pentru frontispiciul revistei mottoul următor care-i aparţine:

"România este patria noastră şi a tuturor românilor.

E România celor de demult şi a celor de mai apoi

E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie".

Delavrancea a militat pentru sprijinirea financiară a şcolilor româneşti de peste Carpaţi, iar în perioada fierbinte a memorandiştilor s-a deplasat la Sibiu deghizat în haine ţărăneşti unde a avut convorbiri importante cu I. Raţiu, preşedintele P.N.R., iar după arestarea şi întemniţarea acestora la Vaţ şi Seghedin, a revenit în Ardeal cu ajutoare pentru familiile arestaţilor.

Pentru activitatea şi poziţia sa consecventă, privind făurirea României Mari, în plin război mondial, a fost trecut pe lista neagră de către generalul Hranilovici pentru a fi arestat şi omorât.

Bucureştiul urma să fie ocupat de Puterile Centrale, motiv pentru care Delavrancea, s-a refugiat la Iaşi, militând pe diferse planuri, zi şi noapte în diferite locuri pentru realizarea visului său de o viaţă: unitatea neamului românesc.

La începutul lui aprilie 1918 a avut un atac de anghină pectorală şi uremie. Descurajat de mersul evenimentelor, şi mai ales de pacea "ruşinoasă" de la Buftea, i-a distrus visul de o viaţă.

Doctorul Dona, soţul lui Cella Delavrancea care l-a îngrijit medical până în ultimul moment şi-a notat în carnetul său intim: "De când cu acceptarea păcii, nervii inimii, exasperaţi de tensiunea morală neobişnuită, îi provoacă dureri atât de mari, încât îl împiedică să respire".

Cella Delavrancea, fiica scriitorului, în jurnalul său intim scrie: "De multă vreme observasem schimbarea în el. De când cu acceptarea păcii şi această boală, adesea mortală, l-atinge pentru că este o boală nervoasă".

Emilia Şt. Milicescu în cartea Pe urmele lui Delavrancea menţiona: "La 24 aprilie se încheie pacea de la Buftea. Inima lui în care încăpuseră românii de pe cele două versante ale Carpaţilor, se strânge străbătută de durerea că zadarnică i-a fost lupta, zadarnice atâtea jertfe omeneşti, zadarnice lacrimile vărsate de văduvele şi orfanii neamului său".

La data de 28 aprilie 1918 Delavrancea a trecut în veşnicie. Cella exclama: "Nu trebuia ca tata să se ducă înainte de marea victorie, să nu se ducă fără a şti". "Sufletul lui de român adevărat, era mândru, loial şi pasionat. El nu mai reacţionează, pentru că ţara lui nu mai reacţionează. Tata moare pentru că el era sufletul acestei ţări şi pentru că deznădejdea care-l mâna era atât de mare încât trebuia ca spiritul său să se desprindă de corp pentru a atinge nesfârşirea".

Delavrancea a fost înmormântat la data de 1 mai 1918 în cimitirul Eternitatea din Iaşi fiind de faţă Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Petrovici, Mihail Dragomirescu, I.D. Ştefănescu, delegaţii guvernului, corpul diplomatic etc.

Datele prezentate, se datoresc în special cercetătoarei Emilia Şt. Milicescu care în cartea Pe urmele lui Delavrancea a prezentat într-o formă deosebită şi plăcută biografia unei personalităţi importante a neamului românesc.

În semn de recunoştinţă pentru marele scriitor şi luptător pentru unitatea neamului românesc, Fundaţia "Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României" sprijinită de ASTRA "M. Kogălniceanu" Iaşi a organizat o evocare şi o slujbă cu parastas la mormântul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, din cimitirul Eternitatea din Iaşi la data de 14 mai 2005, la a 87-a comemorare.

Delegaţia fundaţiei formată din scriitorul Ion Mărgineanu, ec. Ioan Străjan, prof. Ilie Furduiu şi Nicolae Munteanu la mormântul scriitorului Delavrancea sa unit cu istorici, oameni de cultură, fotoreporteri, scriitori, studenţi din Iaşi, Republica Moldova şi Ucraina printre care, prof. Areta Moşu, pr. Aurel Mărgineanu, Ostap Constantin, Leocov Mandache, general Constantin Bucos, Vladimir Sidorov, Alina Timir, Ion Matei Agapi, Ecaterina Radules, etc.

Cuvântarea scriitorului Ion Mărgineanu a fost electrizantă, în timp ce pe mormântul patriotului Delavrancea, se presăra pământ de la Alba Iulia, fapt ce-i confirmă realizarea visului său de o viaţă! Modul de organizare a acestei acţiuni, a lăsat o impresie deosebită ieşenilor prezenţi la momentul evocării.

Având în vedere activitatea şi opera marelui scriitor şi luptător pentru unitate neamului românesc, fundaţia noastră consideră permanentizarea acestei acţiuni, între CELE DOUĂ CETĂŢI ALE UNIRII: ALBA IULIA şi IAŞI iar în Alba Iulia, considerăm necesar amplasarea unui bust Delavrancea în semn de recunoştinţă şi chiar ca o reparaţie morală. Şirul busturilor personalităţilor care înconjoară şi străjuiesc Sala Unirii din Alba Iulia este incomplet fără cel al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Dintre multiplele discursuri ale lui Delavrancea am ales pentru cei interesaţi doar două din cele multe:

"Marele miting de la Dacia. Protestul în contra teroarei ungureşti

Domnilor,

Ciudată problemă se iveşte în timpul nostru!

Extraordinară problemă! Oh! Ungurii în calea noastră şi în faţa Europei: cum să facă să dispară mai multe naţiuni în mijlocul lor? Ridicoli. Te pufneşte râsul când vezi că vor să facă să dispară patru naţiuni în sânul lor!

Un omunculus care s-ar răsti la un gigant te face să râzi.

Un mut ce ar vrea să convingă pe Maiorescu de dreptatea părerilor lui e ridicol. Această impresie o fac ungurii când se muncesc să nimicească naţionalităţile.

Această distrugere e o problemă ridicolă.

Ungurii vor ca în secolul al XX-lea să facă să dispară românii, sârbii, slovacii şi croaţii.

Mijloacele lor sunt toate ridicole. Când se încearcă să atace naţionalităţile pe chestia şcolară, bisericească şi economică, niciodată nu-şi ajung scopul. Aduceţi-vă aminte de legea sălbatică a şcoalelor de copii cari pretinde să ia copiii de mici să-i înveţe ungureşte. Ridicoli! Cum se poate să existe un popor aşa de ridicol?

În Ungaria, românii şi naţionalităţile vor trebui să ducă lupta mai mult în contra clasei conducătoaare decât în contra poporului maghiar. Nu urâm unguri, ci urâm statul ungar, pe conducători, pe oligarhi. Noi suntem o singură fiinţă de 14 milioane, despărţiţi numai politiceşte. Ne despart de o parte Carpaţii, de alta Prutul.

Nu avem dreptul să ne amestecăm în treburile acelora pe cari istoria îi osândeşte încă de a fi sub altă dominaţie.

Noi ştim durerile lor şi nu e cu putinţă să stăm reci la durerile fraţilor noştri. Suntem un corp şi-un suflet. O parte aparţine altui stat, dar suntem un singur corp. Când ne taie într-o parte, trebuie să simţim durerea în tot corpul.

Asta nu vrem s-o dovedim Europei; aceasta o simţim noi.

Avem dreptul să strigăm, căci când ei ne ucid fraţii, o simţim noi durerea. Noi am fost împărţiţi, ne-au împărţit nevoile istorice, nenorocirea şi norocul de a sta aici totdeauna. Dar am fost o singură putere. O dovedeşte această doina noastră.

Am fost puşi aici şi am apărat, conştienţi şi inconştienţi, mai multe civilizaţii. Am apărat civilizaţia română, bizantină şi modernă. Avem şi noi titluri faţă de Europa! Când am obost noi, s-a dezvoltat sentimentul naţional în Europa apuseană.

Ce vor ungurii? Ce vrea statul ungar? Vrea să ne facă să încetăm de a mai fi? Sunt ridicoli. Dar din propria lor istorie n-au învăţat ce am făcut şi ce-au însemnat românii?

Dar românii au făcut revoluţii după revoluţii! La 1387 se ridică în Banat, peste 48 de ani, în Haţeg, după doi ani, în Şoinoc, conduşi de Gal Românul. După împăcare, ungurii, saşii şi săcuii formează Unio trium nationum, care avea menirea să stârpească poporul valah.

N-au trecut însă 30 de ani şi se iveşte la Şeica şi Mediaş revoluţia. După 12 ani, în Ardeal, după doi ani, în Banat.

La intrarea lui Mihai în Ardeal, izbucneşte revoluţia în toată Transilvania. Tot aşa când Ştefan cel Mare trecu în Ardeal, apoi pe timpul lui Petru Rareş. În secolul al XVIII-lea avem revoluţii.

Când Iosif II pleacă în Ardeal, Maria Terezia trimite să culeagă stârvurile românilor de pe drumuri (1).

Ardealul independent a fost unit cu Ungaria prin faudă. Ungurii n-au învăţat că un popor a cărui istorie e plină de revolte nu poate pieri azi? Nu va pieri nimic din fiinţa unitară care se numeşte român! Va fi dominat de străini, dar nu va pieri! El va trăi. Ca să-i nimicească va trebui să ucidă pe toţi care simt româneşte. Şi cei care sunt români sunt toţi ţărani. Ei pot fi ameninţaţi. Ei pot greşi dar nu-şi pot renega neamul. Iată de ce sentimente suntem zguduiţi.

Eu pe unul singur încep să am ură. L-aţi cunoscut acum câţiva ani. E Mangra (Vasile Mangra, 1852-1918, vicar al Oradiei, figură reprezentativă în luptele românilor pentru drepturi în Transilvania, părăseşte în 1915 Partidul Naţional Român şi este socotit trădător). De când l-am cunoscut, am zis că în el nu trebuie să avem încredere. Refuzat va fi de orice imină românească. Şi nu va îndrăzni să treacă Carpaţii. În faţa lui vom avea tăcere, scârbă şi dispreţ.

Nu vor trece nici 40 de ani când se va pune în discuţia popoarelor culte chestia Statelor Unite ale Europei.

Atunci vom fi români, europeni şi apoi oameni. Căci ce a pus Roma în pieptul nostru nu se va stinge. Suntem un element de pace aici. Lutpăm acuma ca şi atunci pentru dreptate. Dreptatea există numai atât întrucât e adusă la îndeplinire.

N-am venit aici să plângem. Aceia cari n-au avut loc în Parlamentul ungar vor avea loc sub cerul românesc.

Sunt sigură că aplauzele dvs. salută victoria de mâine a românilor."

(Reprodus după viitorul IV, Nr. 907, 1 iunie 1910, p.2)rul, I

Extras din discursul d-lui Barbu Delavrancea rostit la întrunirea Federaţiei Unioniste de la Dacia, în ziua de 12 iunie 1916

Domnilor, noi nu suntem o patrie, căci nu suntem o patrie întreagă. Noi suntem o ciosvârtă de patrie. Ardealul... Ardelenii!... Când durerea este atât de mare, te uimeşte, îţi îneacă glasul, îţi împietreşte simţământul, îţi sugrumă toată fiinţa de român... Ardelenii!... Oh! dacă aceşti eroi simpli şi cu inima caldă de fraţi, dacă ar fi primit îmbierile ungurilor, dacă ar fi încetat să privească spre Bucureşti, câte averi n-ar fi făcut, în câte onoruri nu s-ar fi lăfăit, la ce mărire n-ar fi ajuns! (Părintele Lucaci, n.n.). Şi iată-l, pribeag şi cu inima zdrobită, în mijlocul unui popor generos şi sfânt, dar şi în mijlocul unor cârmuitori nesimţiţi şi ticăloşi!

Până când nu ne vom uni cu Ardealul, cu obârşia şi vatra noastră, până nu vom fi cu toţi laolaltă, în patria noastră, în caza noastră, pe moşia noastră, noi în de noi, să fim politiceşte un singur popor, de la Tisa până-n ţărmurile Mării Negre, până atunci nu vom fi o patrie, ci vom rămâne ceea ce suntem, numai o felie de patrie. Dar şi această fărâmă de patrie va pieri într-o zi, dacă nu ne vom uni cu Ardealul. Va pieri, fiindcă ne-am trădat obârşia, fiindcă am vândut Ardealul, fiindcă am călcat legile onoarei. Va pieri ca un cuib de laşi cari n-au ştiut să se jertfească pentru realizarea idealului lor. Va pieri, fiindcă am preferat să stăm trândavi în liniştea şi moliciunea mişeliei! Ce să facem? Ce să facem d-lor? Să trecem de partea spre care ne întinde dreptatea, rasa şi naţionalismul. Dar cu cine? Cu Guvernul?... Cu noi, cu dvs., cu toţii, cu toţi cari simt încă poruncile dureroasei noastre istorii.

Cunosc teoriile constituţionale. În Constituţie stau scrise principiile fundamentale la care un popor a consimţit pentru vremea normală. Dar ceea ce nu este scris e mai tare decât ceea ce este scris, căci ceea ce nu este scris este scris în fundul conştiinţei dvs., a tuturora.

Înţeleg că puterile naţiunei se exercită prin delegaţiune, întrucât existenţa unui neam nu este pusă în primejdie. În timpuri normale, delegaţiunea hotărăşte. În timpuri anormale când suntem ameninţaţi să pierim, nu delegaţiunea hotărăşte, ci naţiunea întreagă, naţiunea şi neamul care simte primejdia, care simte ameninţarea, care este gata să se jertfească, neamul întreg reprezentat aici prin români de pretutindenea.

ec. Ioan STRĂJAN