 |
Delavrancea s-a născut în Bucureşti la data de 11
aprilie 1858, într-o familie numeroasă, fiind ultimul din
cei nouă, a părinţilor Iana-Ana şi Ştefan
Tudorică Albu.
Învăţătura
de carte a început-o cu diaconul Ion Pestreanu de la biserica
"Sfântul Gheorghe Nou", iar după un examen de
admitere a continuat la şcoala sucursală Nr. 4 precum
şi la şcoala domnească de la "maidanul
Dulapului". Cursurile liceale au fost începute la gimnaziul
"Gheorghe Lazăr" de unde după absolvirea
clasei a I-a, la cererea adresată ministrului, i s-a aprobat
la data de 01.12.1870 de a fi "admis printre şcolarii
supranumerari" ai liceului "Sfântul Sava".
În perioada
liceală (1870-1877) datorită unor profesori de renume
cum a fost prof. D.A. Laurian, director al liceului, prof. C. Stănescu
de desen, prof. Vasile Ştefănescu etc., l-au îndrăgit
de la prima oră de curs şi l-au ajutat inclusiv
material. Profesorul de istorie şi geografie Anghel
Demetriescu i-a transmis pasiunea pentru istorie, cultură
şi arta antichităţii, toţi contribuind la
rezultatele bune obţinute de Delavrancea în timpul pregătirii
liceale precum şi la pregătirea pentru perioadele următoare
prin "bagajul" de cunoştinţe acumulat. |
În perioada
1877-1882 a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti după care,
cu ajutorul material al familiei Verghi şi a fratelui său Nicu
Ştefănescu a plecat la Paris în vederea pregătirii tezei
de doctorat în drept, la care însă ulterior a renunţat.
În timpul cât
a stat la Paris (1882-1884) Delavrancea s-a preocupat de cultura franceză
şi universală, frecventând şi documentându-se în instituţiile
de cultură şi artă din capitala civilizaţiei lumii.
Opera lui
Honore de Balzac, Victor Hugo, Emile Zola etc. a constituit în perioada
respectivă o preocupare susţinută a lui Delavrancea, fiind
în acelaş timp şi un admirator a lui Shakespeare, Tolstoi,
Dostoievski şi alţii.
Moartea
patriotului francez Gambetta la data de 31 decembrie 1882 şi
participarea lui Delavrancea la înmormântarea acestuia, considerat
"cel mai mare om al Franţei", om politic, un bun orator, cu
o cultură vastă, care afirma despre Ştefan cel Mare şi
Sfânt că: "principiul călăuzitor al opiniilor şi
al actelor sale politice a fost totdeauna suveranitatea poporului".
Acesta l-a marcat pentru tot restul vieţii. Gambetta a rămas un
mare ideal de urmat pentru Delavrancea. În discursurile sale din
Parlament şi de la Sala "Dacia" mai ales, din perioada
primului război mondial, 1914-1918, confirmă cu prisosinţă
cele mai de sus.
În timpul cât
a fost la Paris, a călătorit în Anglia, iar la întoarcerea în
ţară, în anul 1894, a vizitat o parte din frumuseţile
Italiei, iar în continuare a efectuat popasuri la Viena şi
Budapesta.
Revenit în
ţară cu o bogată experienţă intelectuală
şi de viaţă a reînceput activitatea publicistică
precum şi cea scriitoricească.
Delavrancea a
scris multe articole de critică literară şi artistică,
iar ca scriitor important, a contribuit în mod deosebit la dezvoltarea
realismului critic în literatura română.
Povestirile
şi nuvelele, au fost redate în volumele Sultănica (1885),
Trubadurul (1887), Paraziţii (1893), Între vis
şi viaţă (1893) şi Hagi Tudose (1903) care
reprezintă o capodoperă literară, prin care scoate în
evidenţă avariţia omului.
Trilogia
istorică, compusă din dramele: Apus de soare (1909), Viforul
(1910) şi Luceafărul (1910) evocă istoria
neamului românesc, având în vedere în primul rând personalitatea
marelui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
În studiul Estetica
poeziei populare" (1913) şi în conferinţa Doina
s-a preocupat şi a scos în evidenţă, valoarea şi
importanţa creaţiei populare în literatura românească.
Talentat
şi în artele plastice, Delavrancea a fost şi
"ucenicul" pictorului Nicolae Grigorescu, care alături de
Ion Andreescu au fost consideraţi "produse ale geniului naţional".
Grija şi respectul faţă de oamenii de cultură şi
artă a fost o preocupare permanentă, iar în discursurile sale
oficiale, afirma că: "Indiferenţa faţă de
talentele neamului românesc este nu numai o greşeală faţă
de ele ci o subminare a fiinţei naţionale, iar arta nu este un
lux, ci o necesitate şi un drept de existenţă naţională".
Delavrancea ca
om politic şi orator de excepţie, în anul 1899 a fost ales
primar al Bucureştiului, iar ulterior, vicepreşedinte al
Camerei, ministru al Lucrărilor Publice (191-1912) precum şi
ministru al Comerţului şi Industriei.
Din tinereţe,
Delavrancea s-a preocupat de unitatea culturală şi naţională
a tuturor românilor, fiind vicepreşedintele Ligii culturale
care la data de 2 februarie 1915, a intrat într-o nouă fază,
determinată de condiţiile primului război mondial, devenind
Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor.
În această
calitate, alături de marile personalităţi ale timpului, N.
Iorga. B.P. Haşdeu, I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Radu
Cosmin, etc. un loc primordial l-a acordat în toată activitatea sa,
românilor din Ardeal.
Prin scrierile
sale şi mai ales prin discursurile şi conferinţele oficiale
organizate în parlament, la sala Dacia, la Academia Română
şi în diferite oraşe importante, la întruniri publice (Turnu
Severin, Iaşi, Constanţa, Brăila etc), a militat pentru
unitatea neamului românesc, denunţând imperiul dualist
austro-ungar, considerându-l ca o "puşcărie" de naţionalităţi,
susţinând cauza dreaptă a românilor ardeleni până în
ultimele clipe ale vieţii, fiindă pătruns de durerile
şi drepturile acestora.
În discursul
său despre Rolul şi drepturile românilor transcarpatini
susţinea cauza noastră, iar cele ce urmează ca o sinteză
a temei, sunt edificatoare.
"...Ei
sunt reduşi la iobăgie, legaţi pământului, vânduţi
cu pământul şi mai târziu sclavia albă se practica de
nobilii maghiari: unii din români sunt vânduţi la târg, ba pe
aiurea sunt înjugaţi în juguri ca şi vitele.
Femeile sunt
datoare a lucra toată săptămâna la baronesele trândave
şi crude. Copiii sunt pedepsiţi ca pentru crimă, dacă
ar fi încercat să înveţe carte. Ţăranii sunt obligaţi
să muncească mai tot timpul anului pentru aceia care nu trăiau
decât în vânători şi beţii cumplite.
Nobilii unguri
au dreptul de a trage în ţeapă - jus patibuli - şi-a
decapita - jus gladii - pe români, fără ca ei să
poată porni judecată contra seniorilor, chiar dacă ar fi
fost prinşi într-o crimă flagrantă".
Câteva
extrase din cuvântările sale, completează cele de mai sus
şi merită a fi reamintite celor interesaţi.
"Alergaţi
şi spuneţi că nu mai aveţi odihnă până nu
vom lua Ardealul; Ardealul nostru în care se plânge şi se varsă
sângele nostru sub un prapur străin de noi".
"Nu simţiţi
că ceea ce piere în Ardeal e trup din trupul nostru, os din osul
nostru, suflare din suflarea noastră".
"A pune
urechea pe costele Carpaţilor e ca şi cum ai lipi-o pe coastele
unei singure fiinţe, nu se aude decât un ritm de viaţă, o
singură inimă bătând".
"Lanţul
Carpaţilor nu ne-a despărţit în două fiinţa
noastră etnică, ci ne-a salvat-o în zilele grele şi ne va
întări-o în zilele senine".
"Fraţii
noştrii de dincolo, se văd şi trăiesc în noi, iar noi
ne oglindim şi trăim în ei".
"Nu putem
trăi demn acolo unde nu poţi trăi cu demnitate".
"Un popor
nu este liber dacă pe lângă libertatea politică nu o are
şi pe cea economică".
Redacţia
revistei fundaţiei noastre Dacoromania, cunoscând bine
activităţile marelui Delavrancea şi-a ales cu multă
chibzuială pentru frontispiciul revistei mottoul următor care-i
aparţine:
"România
este patria noastră şi a tuturor românilor.
E România
celor de demult şi a celor de mai apoi
E patria celor
dispăruţi şi a celor ce va să vie".
Delavrancea a
militat pentru sprijinirea financiară a şcolilor româneşti
de peste Carpaţi, iar în perioada fierbinte a memorandiştilor
s-a deplasat la Sibiu deghizat în haine ţărăneşti
unde a avut convorbiri importante cu I. Raţiu, preşedintele
P.N.R., iar după arestarea şi întemniţarea acestora la Vaţ
şi Seghedin, a revenit în Ardeal cu ajutoare pentru familiile arestaţilor.
Pentru
activitatea şi poziţia sa consecventă, privind făurirea
României Mari, în plin război mondial, a fost trecut pe lista
neagră de către generalul Hranilovici pentru a fi arestat
şi omorât.
Bucureştiul
urma să fie ocupat de Puterile Centrale, motiv pentru care
Delavrancea, s-a refugiat la Iaşi, militând pe diferse planuri, zi
şi noapte în diferite locuri pentru realizarea visului său de o
viaţă: unitatea neamului românesc.
La începutul
lui aprilie 1918 a avut un atac de anghină pectorală şi
uremie. Descurajat de mersul evenimentelor, şi mai ales de pacea
"ruşinoasă" de la Buftea, i-a distrus visul de o viaţă.
Doctorul Dona,
soţul lui Cella Delavrancea care l-a îngrijit medical până în
ultimul moment şi-a notat în carnetul său intim: "De când
cu acceptarea păcii, nervii inimii, exasperaţi de tensiunea
morală neobişnuită, îi provoacă dureri atât de mari,
încât îl împiedică să respire".
Cella
Delavrancea, fiica scriitorului, în jurnalul său intim scrie:
"De multă vreme observasem schimbarea în el. De când cu
acceptarea păcii şi această boală, adesea mortală,
l-atinge pentru că este o boală nervoasă".
Emilia Şt.
Milicescu în cartea Pe urmele lui Delavrancea menţiona:
"La 24 aprilie se încheie pacea de la Buftea. Inima lui în care încăpuseră
românii de pe cele două versante ale Carpaţilor, se strânge
străbătută de durerea că zadarnică i-a fost
lupta, zadarnice atâtea jertfe omeneşti, zadarnice lacrimile vărsate
de văduvele şi orfanii neamului său".
La data de 28
aprilie 1918 Delavrancea a trecut în veşnicie. Cella exclama:
"Nu trebuia ca tata să se ducă înainte de marea victorie,
să nu se ducă fără a şti". "Sufletul
lui de român adevărat, era mândru, loial şi pasionat. El nu
mai reacţionează, pentru că ţara lui nu mai reacţionează.
Tata moare pentru că el era sufletul acestei ţări şi
pentru că deznădejdea care-l mâna era atât de mare încât
trebuia ca spiritul său să se desprindă de corp pentru a
atinge nesfârşirea".
Delavrancea a
fost înmormântat la data de 1 mai 1918 în cimitirul Eternitatea din Iaşi
fiind de faţă Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Petrovici,
Mihail Dragomirescu, I.D. Ştefănescu, delegaţii guvernului,
corpul diplomatic etc.
Datele
prezentate, se datoresc în special cercetătoarei Emilia Şt.
Milicescu care în cartea Pe urmele lui Delavrancea a prezentat într-o
formă deosebită şi plăcută biografia unei
personalităţi importante a neamului românesc.
În semn de
recunoştinţă pentru marele scriitor şi luptător
pentru unitatea neamului românesc, Fundaţia "Alba Iulia 1918
pentru unitatea şi integritatea României" sprijinită de
ASTRA "M. Kogălniceanu" Iaşi a organizat o evocare
şi o slujbă cu parastas la mormântul lui Barbu Ştefănescu
Delavrancea, din cimitirul Eternitatea din Iaşi la data de 14 mai
2005, la a 87-a comemorare.
Delegaţia
fundaţiei formată din scriitorul Ion Mărgineanu, ec. Ioan
Străjan, prof. Ilie Furduiu şi Nicolae Munteanu la mormântul
scriitorului Delavrancea sa unit cu istorici, oameni de cultură,
fotoreporteri, scriitori, studenţi din Iaşi, Republica Moldova
şi Ucraina printre care, prof. Areta Moşu, pr. Aurel Mărgineanu,
Ostap Constantin, Leocov Mandache, general Constantin Bucos, Vladimir
Sidorov, Alina Timir, Ion Matei Agapi, Ecaterina Radules, etc.
Cuvântarea
scriitorului Ion Mărgineanu a fost electrizantă, în timp ce pe
mormântul patriotului Delavrancea, se presăra pământ de la
Alba Iulia, fapt ce-i confirmă realizarea visului său de o viaţă!
Modul
de organizare a acestei acţiuni, a lăsat o impresie deosebită
ieşenilor prezenţi la momentul evocării.
Având în
vedere activitatea şi opera marelui scriitor şi luptător
pentru unitate neamului românesc, fundaţia noastră consideră
permanentizarea acestei acţiuni, între CELE DOUĂ CETĂŢI
ALE UNIRII: ALBA IULIA şi IAŞI iar în Alba Iulia, considerăm
necesar amplasarea unui bust Delavrancea în semn de recunoştinţă
şi chiar ca o reparaţie morală. Şirul busturilor
personalităţilor care înconjoară şi străjuiesc
Sala Unirii din Alba Iulia este incomplet fără cel al lui Barbu
Ştefănescu Delavrancea.
Dintre
multiplele discursuri ale lui Delavrancea am ales pentru cei interesaţi
doar două din cele multe:
"Marele
miting de la Dacia. Protestul în contra teroarei ungureşti
Domnilor,
Ciudată
problemă se iveşte în timpul nostru!
Extraordinară
problemă! Oh! Ungurii în calea noastră şi în faţa
Europei: cum să facă să dispară mai multe naţiuni
în mijlocul lor? Ridicoli. Te pufneşte râsul când vezi că vor
să facă să dispară patru naţiuni în sânul lor!
Un omunculus
care s-ar răsti la un gigant te face să râzi.
Un mut ce ar
vrea să convingă pe Maiorescu de dreptatea părerilor lui e
ridicol. Această impresie o fac ungurii când se muncesc să
nimicească naţionalităţile.
Această
distrugere e o problemă ridicolă.
Ungurii vor
ca în secolul al XX-lea să facă să dispară românii,
sârbii, slovacii şi croaţii.
Mijloacele
lor sunt toate ridicole. Când se încearcă să atace naţionalităţile
pe chestia şcolară, bisericească şi economică,
niciodată nu-şi ajung scopul. Aduceţi-vă aminte de legea sălbatică a şcoalelor de
copii cari pretinde să ia copiii de mici să-i înveţe
ungureşte. Ridicoli! Cum se poate să existe un popor aşa de
ridicol?
În Ungaria,
românii şi naţionalităţile vor trebui să ducă
lupta mai mult în contra clasei conducătoaare decât în contra
poporului maghiar. Nu urâm unguri, ci urâm statul ungar, pe conducători,
pe oligarhi. Noi suntem o singură fiinţă de 14 milioane,
despărţiţi numai politiceşte. Ne despart de o parte
Carpaţii, de alta Prutul.
Nu avem
dreptul să ne amestecăm în treburile acelora pe cari istoria îi
osândeşte încă de a fi sub altă dominaţie.
Noi ştim
durerile lor şi nu e cu putinţă să stăm reci la
durerile fraţilor noştri. Suntem un corp şi-un suflet. O
parte aparţine altui stat, dar suntem un singur corp. Când ne taie
într-o parte, trebuie să simţim durerea în tot corpul.
Asta nu
vrem s-o dovedim Europei; aceasta o simţim noi.
Avem
dreptul să strigăm, căci când ei ne ucid fraţii, o
simţim noi durerea. Noi am fost împărţiţi, ne-au împărţit
nevoile istorice, nenorocirea şi norocul de a sta aici totdeauna. Dar am fost o singură putere. O dovedeşte această doina
noastră.
Am fost puşi
aici şi am apărat, conştienţi şi inconştienţi,
mai multe civilizaţii. Am apărat civilizaţia română,
bizantină şi modernă. Avem şi noi titluri faţă
de Europa! Când am obost noi, s-a dezvoltat sentimentul naţional
în Europa apuseană.
Ce vor
ungurii? Ce vrea statul ungar? Vrea să ne facă să încetăm
de a mai fi? Sunt ridicoli. Dar din propria lor istorie n-au învăţat
ce am făcut şi ce-au însemnat românii?
Dar românii
au făcut revoluţii după revoluţii! La 1387 se ridică
în Banat, peste 48 de ani, în Haţeg, după doi ani, în Şoinoc,
conduşi de Gal Românul. După împăcare, ungurii, saşii
şi săcuii formează Unio trium nationum, care avea
menirea să stârpească poporul valah.
N-au trecut însă
30 de ani şi se iveşte la Şeica şi Mediaş revoluţia.
După 12 ani, în Ardeal, după doi ani, în Banat.
La intrarea
lui Mihai în Ardeal, izbucneşte revoluţia în toată
Transilvania. Tot aşa când Ştefan cel Mare trecu în Ardeal,
apoi pe timpul lui Petru Rareş. În secolul al XVIII-lea avem revoluţii.
Când Iosif
II pleacă în Ardeal, Maria Terezia trimite să culeagă stârvurile
românilor de pe drumuri (1).
Ardealul
independent a fost unit cu Ungaria prin faudă. Ungurii n-au învăţat
că un popor a cărui istorie e plină de revolte nu poate
pieri azi? Nu va pieri nimic din fiinţa unitară care se numeşte
român! Va fi dominat de străini, dar nu va pieri! El va trăi.
Ca să-i nimicească va trebui să ucidă pe toţi
care simt româneşte. Şi cei care sunt români sunt toţi
ţărani. Ei pot fi ameninţaţi. Ei pot greşi dar
nu-şi pot renega neamul. Iată de ce sentimente suntem zguduiţi.
Eu pe unul
singur încep să am ură. L-aţi cunoscut acum câţiva
ani. E Mangra (Vasile Mangra, 1852-1918, vicar al Oradiei, figură
reprezentativă în luptele românilor pentru drepturi în
Transilvania, părăseşte în 1915 Partidul Naţional Român
şi este socotit trădător). De când l-am cunoscut,
am zis că în el nu trebuie să avem încredere. Refuzat
va fi de orice imină românească. Şi nu va îndrăzni să
treacă Carpaţii. În faţa lui vom avea tăcere, scârbă
şi dispreţ.
Nu vor trece
nici 40 de ani când se va pune în discuţia popoarelor culte chestia
Statelor Unite ale Europei.
Atunci vom fi
români, europeni şi apoi oameni. Căci ce a pus Roma în pieptul
nostru nu se va stinge. Suntem un element de pace aici. Lutpăm acuma
ca şi atunci pentru dreptate. Dreptatea există numai atât întrucât
e adusă la îndeplinire.
N-am venit
aici să plângem. Aceia cari n-au avut loc în Parlamentul ungar vor
avea loc sub cerul românesc.
Sunt sigură
că aplauzele dvs. salută victoria de mâine a românilor."
(Reprodus după
viitorul IV, Nr. 907, 1 iunie 1910, p.2)rul,
I
Extras
din discursul d-lui Barbu Delavrancea rostit la întrunirea Federaţiei
Unioniste de la Dacia, în
ziua de 12 iunie 1916
Domnilor, noi
nu suntem o patrie, căci nu suntem o patrie întreagă. Noi
suntem o ciosvârtă de patrie. Ardealul... Ardelenii!... Când
durerea este atât de mare, te uimeşte, îţi îneacă
glasul, îţi împietreşte simţământul, îţi
sugrumă toată fiinţa de român... Ardelenii!... Oh! dacă
aceşti eroi simpli şi cu inima caldă de fraţi, dacă
ar fi primit îmbierile ungurilor, dacă ar fi încetat să
privească spre Bucureşti, câte averi n-ar fi făcut, în câte
onoruri nu s-ar fi lăfăit, la ce mărire n-ar fi ajuns! (Părintele
Lucaci, n.n.). Şi iată-l, pribeag şi cu inima zdrobită,
în mijlocul unui popor generos şi sfânt, dar şi în mijlocul
unor cârmuitori nesimţiţi şi ticăloşi!
Până când
nu ne vom uni cu Ardealul, cu obârşia şi vatra noastră, până
nu vom fi cu toţi laolaltă, în patria noastră, în caza
noastră, pe moşia noastră, noi în de noi, să fim
politiceşte un singur popor, de la Tisa până-n ţărmurile
Mării Negre, până atunci nu vom fi o patrie, ci vom rămâne
ceea ce suntem, numai o felie de patrie. Dar şi această fărâmă
de patrie va pieri într-o zi, dacă nu ne vom uni cu Ardealul. Va
pieri, fiindcă ne-am trădat obârşia, fiindcă am vândut
Ardealul, fiindcă am călcat legile onoarei. Va pieri ca un cuib
de laşi cari n-au ştiut să se jertfească pentru
realizarea idealului lor. Va pieri, fiindcă am preferat să stăm
trândavi în liniştea şi moliciunea mişeliei! Ce să
facem? Ce să facem d-lor? Să trecem de partea spre care ne întinde
dreptatea, rasa şi naţionalismul. Dar cu cine? Cu Guvernul?...
Cu noi, cu dvs., cu toţii, cu toţi cari simt încă
poruncile dureroasei noastre istorii.
Cunosc
teoriile constituţionale. În Constituţie stau scrise
principiile fundamentale la care un popor a consimţit pentru vremea
normală. Dar ceea ce nu este scris e mai tare decât ceea ce este
scris, căci ceea ce nu este scris este scris în fundul conştiinţei
dvs., a tuturora.
Înţeleg
că puterile naţiunei se exercită prin delegaţiune, întrucât
existenţa unui neam nu este pusă în primejdie. În timpuri
normale, delegaţiunea hotărăşte. În timpuri anormale
când suntem ameninţaţi să pierim, nu delegaţiunea hotărăşte,
ci naţiunea întreagă, naţiunea şi neamul care simte
primejdia, care simte ameninţarea, care este gata să se
jertfească, neamul întreg reprezentat aici prin români de
pretutindenea.
ec. Ioan STRĂJAN
|