Puţine popoare au dat lumii atâţia
scriitori de seamă cum a dat poporul român. Valori de adevărată
rezonanţă mondială. Faptul acesta a făcut probabil pe
renumitul critic şi poet francez Alain Bosquet să afirme că,
îndată ce se întâmpla ceva important în literatura franceză,
caută să vadă dacă nu se petrecuse ceva mai înainte
în literatura română. Eugen Ionescu îl numea pe Urmuz un
suprarealist „avant la lettre”. Tristan Tzara este considerat părintele
dadaismului, iar Ionescu fondatorul teatrului absurd. Cunoscutul filozof
francez Gilles Deleuze a scris în 1977: „cel mai mare poet francez este
un român: Gherasim Luca”. Bucovineanul Paul Celan unanim apreciat ca
cel mai mare poet modern de limba germană.
Toţi aceşti poeţi de origine română
au contribuit la revoluţionarea şi înnoirea simţirii
şi expresiei poetice nu numai româneşti, ci şi universale.
Atunci cum să ne explicăm fenomenul că nici un scriitor român
până în prezent n-a obţinut premiul Nobel pentru literatură?
Părerea mea este că am avut între cele două războaie
cel puţin doi scriitori care au meritat acest premiu: Lucian Blaga
şi Liviu Rebreanu. Nu sunt vinovaţi suedezii că nu l-au obţinut.
Blaga de pildă a fost propus la premiul Nobel în 1956, dar cum să
i se acorde acest premiu când nici o poezie nu i-a fost tradusă în
limba suedeză şi nici în alte limbi de circulaţie, iar
poetul trăia „mut ca o lebădă în patria sa” şi lăsat
să moară în singurătate, de durere şi amărăciune.
Neprimind premiul am încercat cu fel de fel de aiureli
şi minciuni să ne măgulim că s-ar fi aflat printre
ultimii cinci şi l-am făcut şi pe el să creadă
aceasta, după cum reiese din romanul său „Luntrea lui Caron”.
Adevărul este că nici n-a fost luat în consideraţie, după
cum confirmă profesorul şi criticul Ion Bălan într-un eseu
publicat în Contemporanul de anul trecut. Poeziile lui Blaga au apărut
în suedeză abia în 1995, în traducerea mea.
Şi Liviu Rebreanu a fost propus la premiul Nobel, dar
citindu-i “Jurnalul” m-am îngrozit văzând cât de duşmănit
şi de bârfit a fost el în România de confraţii lui. Au mai
fost propuşi şi Nichita Stănescu şi Marin Sorescu amândoi
traduşi de mine, dar numai intrigi, bârfe şi feşteliri
despre ei au ajuns la Academia Suedeză.
Cioran, Ionescu, Eliade sunt emblematici pentru
universalitatea culturii noastre. Însă o lungă perioadă în
anii 50 şi 60 ei erau aspru atacaţi în România ca fiind
elemente decadente, duşmănoase, fasciste. Am fost primul care
l-a lansat pe Cioran în Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu
şi traducându-i două cărţi: „Silogismele amărăciunii”
şi „Istorie şi Utopie”. Am fost rugat de două
personalităţi suedeze, una de la Academie iar cealaltă din
conducerea Institutului Suedez, să „testez” dacă ar accepta
premiul Nobel.
N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama legământului
de a nu accepta nici un fel de onoruri literare. Acum
constat că i-a fost teamă. Vroia să evite reeditarea
cazului Vintilă Horia cu Premiul Goncourt din 1961.
În 1996 a apărut în suedeză, în traducerea
mea romanul, Vânătoarea Regală de Dumitru Radu Popescu.
A fost foarte lăudat şi declarat de marea critică suedeză
drept capodoperă. Am publicat în România Literară din
28 aug. 1996 câteva extrase din aceste cronici. Deja în numărul următor
al revistei, Ioana Pârvulescu l-a minimalizat pe o pagină întreagă
şi ca scriitor şi ca personalitate. Atunci,
întreb: cine să se ocupe de cunoaşterea şi afirmarea
noastră în lume? Noi ne „mâncăm unii pe alţii”. Nouă,
românilor, nu numai că nu ne pasă de o astfel de afirmare, dar
încercăm, prin toate mijloacele să-i împiedicăm şi să-i
ponegrim pe cei ce o fac, lipindu-le fel de fel de epitete şi
etichete degradante. Statul român zice că n-are bani pentru a finanţa
astfel de „lucruri”.
Care este cauza acestei stări dureroase? Să fie
numai invidia, să moară capra vecinului. Acum cerem să moară
şi capra şi vecinul. Să fie din lipsa sentimentului obştesc?
Să fie dintr-o cauză şi mai profundă, dintr-o trăsătură
a caracterului românesc? Să
fie o boală genetică?
Noi trebuie să înţelegem că literatura
unei limbi de circulaţie mai redusă poate fii lansată
şi cunoscută în lume numai prin traduceri. Operele bune,
interesante, de înaltă valoare au nevoie de traduceri reuşite.
De reclama eficientă şi la timp, tocmai pentru a se impune în
conştiinţa cititorilor de pretutindeni. În aceasta constă
marele rol al traducătorilor. Traducătorul face trecerea unui
scriitor naţional la scriitor universal. Un alt aspect important este
sincronizarea traducerilor. Nu este totuna dacă un scriitor genial
este tradus în timpul vieţii sau abia după moarte, cum a fost
cazul cu Eminescu, Blaga, Bacovia etc. Trebuie să înţelegem că
un adevărat scriitor nu aparţine numai literaturii propriei sale
ţări, ci întregii lumi. Dante nu a scris numai pentru englezi,
nici Goethe numai pentru germani, nici Dostoevski numai pentru ruşi.
Şi Eminescu şi Blaga şi Rebreanu şi Bacovia au scris
pentru întreaga lume, numai că ei nu sunt suficienţi de cunoscuţi
în lume.
Mare mi-a fost mirarea când m-am stabilit în Suedia, în
anul 1964 şi am constatat cât de necunoscută este cultura
şi literatura noastră acolo. Nici profesorii universitari nu au
auzit de Eminescu, acest mare admirator al mitologiei şi culturii
scandinave şi primul scriitor român care a tradus din literatura
suedeză, încă la vârsta de 16 ani. Este inadmisibil ca primele
traduceri, un volum din poeziile sale să apară abia în 1989 cu
ocazia centenarului morţii sale. Au apărut vreo 18 cronici
extrem de lăudabile. Suedezii au descoperit în el un geniu al
poeziei universale. Însă un român de la „Europa Liberă”
m-a atacat pe motiv că traducându-l pe Eminescu am făcut
servicii culturii ceauşiste.
Doamne miluieşte-ne de noi!!!
Nouă ne lipseşte sentimentul naţional
sincer şi autentic. Noi confundăm Adevărul cu Puterea, iar
grupul politic şi partidul cu Naţiunea. Noi gândim în spirit
de partid, de gaşcă, de clan. Iar cine gândeşte astfel împarte
până la urmă şi cultura în cult şi ură şi
fac din persoana care aparţine partidului şi clanului lor un
cult, restul fiind transformat în obiect de ură şi de
discreditare. La noi sunt mai importanţi partioţii decât patrioţii.
Valoarea în sine nu mai contează ci doar aderenţa la ceva: la
partid, la clan, la gaşcă. Or de la Hegel am putut învăţa
un adevăr, acela că sensul mai adânc al vieţii sociale, naţionale
şi istorice este realizarea conştiinţei. Numai aşa se
poate crea o cultură universală. Precum există o graţie
cerească, aşa există şi o graţie pământească
pe care numai noi înşine ne-o putem da. Şi tot din istorie
ştim că puterea unui ins, a unui grup politic, al unui partid
sau clan exercitată dintr‑un impuls egocentrist şi trufaş
ignorând interesul naţiunii, societăţii şi al
ţării, ba chiar împotrivindu-se acestora, deteriorează
şi atrofiază mecanismul naţional, social şi
individual, naşte suspiciuni, nelinişti şi durere, izolează
şi marginalizează omul adevărat şi devotat bunului obştesc.
Mie mi-a fost ruşine ca numai eu să fiu scriitor suedez şi
să nu-i fac şi pe Eminescu, Blaga, Bacovia şi încă
200 de poeţi şi prozatori publicaţi în volume separate, în
antologii şi în reviste. Trebuie să ne eliberăm de
mentalitatea noastră, de apa stătută în care cântă
brotăceii invidiei, nepăsării şi suspiciunii, ai
vrajbei, urii, minciunii şi corupţiei.
Cu o astfel de mentalitate nu este întâmplător că
ţara noastră este singura din Europa împărţită
în două: România şi Republica Moldova şi amândouă
cele mai sărace din Europa, cu o cultură şi o literatură
atât de puţin cunoscute în lume.
Spaţiul Mioritic
lui Lucian Blaga
Dacă Lucian Blaga n-ar fi existat
N-am fi ştiut
Cum se numeşte Spaţiul în care trăim
Nici stilul în care gândim
Iar noi l-am lăsat să moară
Amărât şi mut.
Plângem acum lacrimi transcendentale
Marea lui Trecere
De la Lancrăm la Marele Anonim
Şi cu vorbe mariTot mai mult îi strivim
Corola de minuni
Spaţiul Mioritic se întinde în unduiri metafizice
Peste jalea noastră
Lucian Blaga trăieşte
Ca o lebădă cerească
În veşnicia lui |
 |
poet traducător, prof. Ion MILOŞ Suedia
|
|
|