|
Principatul autonom al Transilvaniei, după înfrângerea
Imperiului Otoman la sfârşitul sec. al XVII-lea, de către
Austria, a trecut de sub suzeranitatea turcilor, sub stăpânirea
habsburgilor, fapt consfinţit prin pacea de la Carlowitz din 26
ianuarie 1699.
Odată cu acest eveniment istoric important s-a produs o nouă
dramă a neamului românesc din Transilvania a cărei urmări
se resimt şi în zilele noastre.
Românii deşi erau majoritari ca populaţie în Transilvania, au
continuat să fie consideraţi doar "toleraţi" pe lângă
cele trei naţii: maghiari, saşi şi secui, iar religia lor
strămoşească nu era "receptă" (recunoscută).
Singura instituţie de nădejde de secole a românilor, a fost
biserica, care i-a ţinut uniţi prin spiritul credinţei lor
strămoşeşti.
În acest sens s-a acţionat cu bună ştiinţă, la
dezbinarea lor, prin "biserică".
Acţiunea a fost bine organizată de către Primatul Catolic
al Ungariei de la Estergon (Strigoniu), cardinalul Kolonich, sprijint de
Curtea de la Viena, precum şi prin călugării iezuiţi
de la Alba Iulia, printre care iezuitul Baranyi, a avut rolul principal pe
lângă mitropolitul ortodox Athanasie Anghel.
La data de 22 ianuarie 1698 Athanasie Anghel, fiul preotului ortodox din
Ciugud (localitate la circa 4 km de Alba Iulia) a fost sfinţit ca
mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei, la Bucureşti,
de către mitropolitul Teodosie în prezenţa patriarhului
Ierusalimului Dositeiu.
La scurt timp, în acelaşi an, la data de 7 octombrie 1698
mitropolitul ortodox, a uitat de canoanele bisericeşti şi jurământul
depus la sfinţirea sa, convocând la Alba Iulia un sinod, la care au
participat 38 de preoţi şi protopopi ortodocşi, sinod prin
care au trădat credinţa străbună, hotărând
unirea cu Biserica Romei în condiţiile cunoscute şi mai puţin
cunoscute.
Având "spatele" asigurat prin autorităţile neromâne,
credincioşii ortodocşi au fost alungaţi din cele două
biserici care funcţionau în Alba Iulia: respectiv din Mitropolia
Ortodoxă a Transilvaniei construită în anul 1597 de către
primul unificator de neam Mihai Viteazul, precum şi din biserica
enoriaşilor români din oraş, fiind ocupate de către
"uniţi" (greco-catolici).
În aceste împrejurări s-a distrus şi renumita tipografie de pe lângă
mitropolie, unde s-au tipărit un număr însemnat de cărţi
printre care "Noul Testament de la Bălgrad" (1648).
Renumitul tipograf Mihai {tefanovici trimis de către domnitorul
Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, la Alba Iulia să
sprijine activitatea de tipărire de cărţi pentru românii
din Transilvania, după ce a scos de sub "tiparniţă"
Bucoavna, prima carte didactică în limba română precum şi
alte cărţi bisericeşti, tipografia şi-a încetat
activitatea în anul 1702, iar meşterul tipograf nemaiavând
"obiectul muncii" a fost rechemat de către Antim Ivireanul
şi trimis în Gruzia.
La scurt timp, la începutul sec. al XVIII-lea, după înăbuşirea
răscoalei curuţilor (1711) condusă de către Rakoczi
II, care s-a declarat principe a Transilvaniei în Dieta ţinută
la Alba Iulia în anul 1704, s-au desfăşurat o serie de
evenimente importante, dirijate de Curtea Imperială de la Viena, cu
efect dezastruos asupra locuitorilor români din localitate.
Printre acestea amintim doar căteva:
- S-a interzis orice ajutor şi relaţii de la românii de peste
Carpaţi (Ţara Românească şi Moldova).
- Preoţii şi mai ales călugării ortodocşi au fost
împrăştiaţi de la mănăstiri şi biserici.
- Episcopia maghiară Romano-Catolică care timp de cca. 150 ani a
fost luată şi folosită de către protestanţii
maghiari, a fost redată împreună cu o serie de domenii în
plus, mai ales din satele din jurul oraşului.
Această episcopie a fost o frână în dezvoltarea social-economică
a oraşului Alba Iulia stabilindu-se ca centru principal de răspândire
a catolicismului în Transilvania.
- Transferarea autorităţilor de la Alba Iulia la Sibiu a
contribuit deasemenea direct la diminuarea rolului oraşului în
Transilvania. Odată cu stabilirea unei baze militare habsburgice la
Alba Iulia, prin planul arhitectului G. Visconti şi a hotărârilor
Curţii de la Viena, o serie de clădiri din zona în care urma să
se construiască cetatea, au fost dărâmate. Cu prioritate au
fost vizate: clădirea veche (sec. XIII-XIV) a Mitropoliei Ortodoxe a
Transilvaniei care nu era funcţională şi mai ales clădirea
Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei construită în anul
1597, la care s-a adăugat şi biserica ortodoxă a românilor
albaiulieni care era amplasată înafara perimetrului cetăţii,
undeva la o margine a oraşului de jos pe malul vechi al cursului râului
Ampoi.
Aceste distrugeri de biserici româneşti cu urme importante din viaţa
milenarului oraş Alba Iulia şi a Transilvaniei, nu au fost întâmplătoare.
Justificarea demolărilor, pentru construirea cetăţii şi
a glacisului acesteia, au fost şi au rămas încă, doar,
pentru naivi.
În sprijinul celor susţinute mai sus amintim doar pe marele nostru
istoric N. Iorga, care în lucrarea sa "Sate şi preoţi din
Ardeal" referitor la dărămarea Mitropoliei Ortodoxe a
Transilvaniei din Alba Iulia demonstra: " Între clădirile cari
trebuiau să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau,
fu mănăstirea lui Mihai Viteazul care, pomenea unirea trecătoare
a românilor supt unul dintre ai lor".
Mai dureros este faptul că despre vechea clădire a Mitropoliei
Ortodoxe a Transilvaniei, precum şi despre biserica veche ortodoxă
a românilor din oraş - Chesa de greci - unde, la venirea lui Mihai
Viteazul în Alba Iulia, la găsit pe mitropolitul Ioan de Prislop, se
cunoaşte şi s-a scris foarte puţin.
Starea clădirii acestei biserici, l-a determinat pe Mihai Viteazul să
intervină şi să contruiască în anul 1597 o clădire
de tip triconc, specifică Ţării Româneşti,
pentru Mitropolia Ortodoxă Română din Transilvania, unde l-a reînscăunat
pe mitropolitul Ioan de Prislop.
După demolarea celor trei biserici ortodoxe din Alba Iulia împreună
cu anexele respective, din materialele de construcţii recuperate,
s-au construit în zona oraşului de jos (actual), biserica Maieri II
şi cea din cartierul Lipoveni. În jurul acestor biserici s-au format
cele două cartiere: Lipoveni şi Maieri.
Până către sfârşitul sec. al XVIII-lea românii ortodocşi
din oraşul Alba Iulia deşi erau majoritari, aşa după
cum se poate constata din toate conscripţiile (recensămintele)
efectuate până în anul 1918 (cu toate "aranjamentele"
datelor din situaţiile prezentate), nemaiavând lăcaşuri de
cult şi nici permisiunea de a le construi, viaţa spirituală
a credincioşilor români, deşi se desfăşura în condiţii
deosebit de grele, cu ajutor divin, a rezistat şi a continuat până
în prezent. Cei care cunosc sau doresc să cunoască adevărul
despre credinţa străbună din mileniul doi din Transilvania,
pot să afirme că păstrarea şi existenţa
ortodoxiei în forma actuală a fost un miracol divin.
Mişcarea călugărului Sofronie de la Cioara (jud. Alba) împotriva
catolicizării forţate a românilor, a izbucnit în ţinutul
Zarandului de unde s-a răspândit pe văile Mureşului şi
a Târnavei, culminând cu importantul sinod desfăşurat la data
de 14-18 februarie 1761 (stil vechi) la biserica "Adormirea Maicii
Domnului" din cartierul Lipoveni din Alba Iulia.
Pentru scurt timp, ambele biserici din Alba Iulia au fost ocupate de către
românii ortodocşi în frunte cu călugărul Sofronie ajutat
de preoţi şi enoriaşi.
Episcopul greo-catolic de la Blaj, Petru Pavel Aron, speriat de avântul
luat de mişcarea lui Sofronie şi mai ales simţindu-se
vinovat pentru o serie de fărădelegi săvârşite, a
fugit la Sibiu unde avea ocrotirea autorităţilor.
Măsurile luate de Curtea de la Viena, prin trimiterea a două
regimente în frunte cu baronul gen. Bucow care a acţionat
"eroic" prin demolarea şi incendierea de biserici, mănăstiri
şi schituri, precum şi prin alungarea preoţilor, arestarea
şi schingiuirea unor fruntaşi români ortodocşi, mai ales
din localităţile din Mărginimea Sibiului, confirmă cu
prisosinţă importanţa mişcării lui Sofronie
şi mai ales a sinodului de la Alba Iulia, care din diverse motive
(pentru unii lesne de înţeles), au fost şi sunt minimalizate.
Călugărul Sofronie pentru a scăpa cu viaţă a
trebuit să urmeze "traseul" protopopului său din
Balomir (jud. Alba), Nicolae Pop, care, numit vicar la Blaj, anterior, de
către episcopul Inochentie Micu Klein (pentru scurt timp), într-o
situaţie deosebită a trebuit să fugă peste Carpaţi.
Nicolae Pop, în Ţara Românească, a ajuns arhimandrit la Mănăstirea
Curtea de Argeş sub numele de Nichifor Balomireanul, care ulterior
l-a sprijinit şi instalat stareţ la Mănăstirea Roboaia
pe călugărul Sofronie.
În aceste condiţii deosebite, desfăşurate în întreg
secolul al XVIII-lea în Transilvania, din punct de vedere religios, a apărut
o rază de lumină prin edictul de toleranţă dat de împăratul
Iosif al II-lea.
De această perioadă scurtă, a profitat protopopul Bălgradului
Nicolae Raţiu, care sprijinit îndeaproape de enoriaşi şi
de aromânii fugiţi din Valea Timocului din cauza
"islamului", stabiliţi la Alba Iulia au sprijinit construcţia
bisericii ortodoxe române "Bunavestire" din centrul oraşului.
Contribuţia financiară a aromânilor la construirea acestei
biserici fiind substanţială a rămas până în zilele
noastre, pentru localnici, cu denumirea "Biserica de la greci".
Pentru cei interesaţi amintim familia Ţârlea, devenită
Cirlea, care a contribuit cu rudele sale în cea mai mare măsură.
Familia Ţârleştilor a fost renumită în sudul Dunării
"în Balcani" în comerţul cu covoare din Orient. Aceeaşi
familie Ţârlea, a donat terenul de cca. 4 ha, unde funcţionează
astăzi renumitul "Colegiul Horea Cloşca şi Crişan"
din Alba Iulia.
În continuare protopopul Ioan Raţiu împreună cu contribuţia
credincioşilor ortodocşi a reuşit într-o perioadă
foarte scurtă, în condiţii deosebite, să mai construiască
încă două biserici: una în cartierul Maieri (azi Maieri I)
precum şi la Oarda de Jos, care în prezent face parte din Municipiul
Alba.
Colegiul de redacţie a revistei "Dacoromania" apreciind
activitata protopopului Nicolae Raţiu inclusiv cea de duhovnic a
martirilor Horea şi Cloşca precum şi a altor ţărani
revoluţionari, arestaţi în şanţurile cetăţii,
a considerat activitatea sa deosbită, acordându-i meritul şi
respectul cuvenit, pe lângă evocările efectuate la bisericile
respective, la împlinirea a 200 de ani de la trecerea sa în nefiinţă,
evocări la care au participat şi autorităţile locale,
Prefectul judeţului Alba - Cosmin Covaciu, Primarul municipiului Alba
- Mircea Hava.
Pentru edificarea cititorilor asupra celor arătate anterior, redăm
un extras din documentele memorandistului albaiulian av. Rubin Patiţia
din cartea regretatului profesor Nicoae Josan "Memorandistul moţ
Rubin Patiţia, 1841-1918" care relatează unele evenimente
petrecute în oraşul nostru în sec. XVIII-lea.
“După
publicarea edictului de toleranţa a imperatului Iosif al II-lea
magistratul au trebuit să deie locu pentru edificarea bisericei
şi românilor gr.ort. din oraş. Ca şi la această
ocaziune să-şi dovedeacă ura şi batjocura, le-a
asignat locul în curtea ţagăului (hoheriului - călău)
care se afla în locul unde azi este biserica gr.or. din oraş. Gândeau
cei de la magistrat, că Românii nu vor lua în posesie un atare loc,
însă aceia au curăţit locul, au facut o feştanie
şi s-a apucat de zidit aşa ca în puţini ani biserica s-a
ridicat în stil frumuos orientalu şi s-a împodobit cu frumoase
icoane şi odăşdii de cătră neguţatorii români
a Levantei (adică levantini-n.n.), aici locuitori. Era biserica gata,
dar fara turn, însă a dat Dzeu de un alt neguţiatoriu străin
venind la o rudenia a sa de aici, au dat pentru radicarea turnului un don
de 500 galbeni. Frumuseţea şi bogăţia în petrii
scumpe a unor icoane din aceasta biserică, precum şi iconostasul
înmormântărei Domnului Is. Chr., sunt admirate de cunoscători
ai artei. Cusute cu fir de aur sunt feţele sânte.
Românii din
suburbiul Lipoveni sunt urmaşii colonilor erariali aduşi din
Lipova pentru separea şanţurilor dela fortăreaţa la
cari a lucrat 20 de ani, şi după ce ispraviră acea muncă
grea, graţia Imperăteasca s-a revărsat asupra lor - făcândui
pre toţi libertini şi dându-le locul pentru clădirea de
locuinţe. Biserica acolo cladită dă o dovadă frumoasă
despre bunăstare a acestor români, pre atunci toţi de legea românească
orientală, in care lege ei a fost născuţi şi fiend aduşi
din Banat, dupa ce in Ardeal se facuse uniaţia cu Papa - din care
imprejurare se esplica că sub Imperateasa Maria Terezia in Alba Iulia
români gr. cath. nu erau. Spre ai sili se treacă la confesiunea unită
cu putere brachiala li-a rapit biserica şi o au dat-o ţiganilor,
cari şi-a făcut trecerea. Românii remaşi fără
biserica ponă la edictul de toleranţa a imperatului Iosif al
II-lea faceau sluşba bisericească in o şura, din care voiau
se-i alunge in urma deselor jalbe ce radicau călugării uniţi
contra acestor şismatici - cum ii numiau. Ai scoate din acea şura
nu li’a succes, căci mergând comisia esmisă pentru
confiscarea tuturor obiectelor menite servitiului bisericescu mai întâiu
a voit a lua crucea de pre şura. Au incredinţat acest lucru unui
cismaş reformat, care in momentul cand a pus mâna /pe cruce/ lovit
de gută s-a rostogolit de pre acoperiş şi mort a căzut
la păment. Vezend membrii comisiei aceasta intemplare toţi a
fugit sistand orice secuestrare. Românii scăpară de acea nepastă
şi continuară cu morţii in acea şura spre mare necaz a
călugărilor uniţi din Blaju. Aceştia rădicară
de nou plânsoare la guvernul ţării, ca se pună capet sluşbelor
bisericei gr. orientale in oraş, de orace s-a fost otărit, că
in oraşe gr. orientalilor li-e oprită eserciarea acestor sluşbe,
care numai pre sate mai are loc. Un atare decret guvernial aveau călugării
în mânile lor. După ce dela guvern deja mai inainte cu un an s’a
fost tramis doi comisari guv. spre confiscarea bisericei neunite din A.
Iulia - au ordinat cercetare, ca de ce nu s-a esecuat ordinul ei. Vin dar
şi alţi comisari, cari asculta pre mai mulţi martori - dar
nime nu spune faptul intemplat la incercarea secuestrarii ustensilelor
bisericeşti din şura din suburbiul Lipoveni. Protocolul despre
ascultarea acestor martori l-am dat Dr. Il. Puscariu protosincelul; din
acest protocol oficios se poate constata, ca românii neuniţi deşi
erau persoane libere şi cetaţeni a unui oraş lor nu li se
recunoştea dreptul la eserciţiu liber a religiunei sale, ci in
continu a fost espuşi şicanelor, persecuţielor şi răpirilor
a avutului lor. Cumcă bălgrădenii au potut se-şi
mantuiasca credinţa lor este mare meritul a comercianţilor
levantini membrii ai companiei greceasca, dintre cari mai mulţi se aşezasere
ca neguţatori in acest oraş şi erau membrii ai bisericei
gr. or. din oraş A. Iulia. Cu intreruperi persecuţiile contra
gr. or. au durat pona sub fericitul imperat Iosif II lea sub a carui
domnia sa clădit biserica gr. or. din oraş, dândui-se locu in
curtea ţagăului, adeca a hoheriului, dorind magistratul şi
prin aceasta alegere a locului a batjocuri pre Români, insa aceştia
iute sa grabit a ocupa locul - lau curăţit şi l-au sfinţit.
In puţini ani biserica sa radicat frumoasă şi spaţioasa
impodobită cu frumoase icoane şi provezută cu vestminte
şi candele de argint, inzestrate aşa cât pot afirma, ca au luat
locu de frunte intre bisericile gr. or. din oraşe avend şi turnu
cu clopote, de care in oraşele Sibiu şi Braşov bisericile
greceşti erau oprite. Poţi a te desfata şi azi la privirea
icoanelor din aceasta biserica, incunjurată acum de toate părţile
de locuinţe omeneşti, pre când in anul 1780 locul ei se afla in
câmp la marginea oraşului.
Românii cetaţeni
liberi a oraşului pentru confesiunea lor nu se puteau folosi de
drepturile politice in mesură egală - numai trecând la una din
confesiunile recepte potea se cuprinda un ofiţiu. Aşa se precepea in
Ardeal liberul exerciţiu a religiunei. Rolul principal in viaţa
oraşeneasca îlu aveau reformaţii, cari aveau şi ei destul
de a se apara de preapotintele episcop rom. cath. a cărui reşedinţa
era in acest oraş."
ec.
Ioan STRĂJAN
Bibliografie
Sematismul Arhidiecesei Metropolitane greco-catolice române
de Alba Iulia şi Făgăraş pe anul domnului 1900
Pe urmele lui Inocenţiu Micu Klein de Corneliu Albu
Românii în Arhivele Romei de I. Dumitru Snagov
Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal
în sec. XVIII de Silviu Dragomir
Românii din Transilvania şi unirea cu biserica Romei
de Silviu Dragomir
Istoria Bisericii din Transilvania şi Ungaria de
acad. Ştefan Meteş
|
