România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Amintirea lui Mihai Viteazul în Cetatea de la Alba Iulia

După efectuarea itinerariului transilvano-bănăţean din anul 1905, savantul Nicolae Iorga referindu-se la Alba Iulia consemna: "De aici, drumul de ţară te duce la acea cetate a visurilor noastre, pe care ne-o închipuim cu ziduri înalte, cu palate, cu biserici măreţe, prin care a trecut cândva, într-un mare avânt de vitejie, acela care s-a putut înveşmânta ca într-o mantie de rege cu titlul de “domn al Ardealului, al [ării Româneşti şi al Moldovei”, Mihai Viteazul, cetatea Albei Iulii".1

Oraşul cetate a cunoscut la sfârşitul secolului al XVI-lea gloria de a fi prima capitală a celor trei ţări române unite sub sceptrul marelui voievod Mihai Viteazul.2 Acest lucru a fost posibil datorită, în primul rând, multiplelor legături economice şi culturale existente din cele mai vechi timpuri între teritoriile româneşti de la sud şi nord de Carpaţi. Mihai Viteazul apare astfel ca o întruchipare a unor vechi şi necesare aspiraţii la care a visat poporul nostru şi voievozii cei vechi, cum spunea Bălcescu.

Realizarea idealului său de a înfrânge puternicul Imperiu Otoman şi de a obţine mult râvnita independenţă a ţării a impus reorganizarea, în acel moment, a tuturor forţelor româneşti pe care le simţea capabile de o atare înfăptuire. Drumul acesta, presărat cu enorme sacrificii dar şi cu victorii răsunătoare, a trebuit să treacă neapărat prin Alba-Iulia şi Iaşi.

Până să ajungă domn al celor trei ţări româneşti, Mihai Viteazul a trebuit să treacă de două ori prin Alba Iulia: prima dată în 1592, ca fugar după ce luase parte în calitate de ban al Olteniei la complotul boieresc împotriva lui Alexandru cel Rău, domn al [ării Româneşti şi a doua oară, după patru ani, ca învingător la Călugăreni. Cronicarul Szamosközy ne relatează că “boierul român a stat ascuns aici, în Ardeal în 1592, la curtea lui Sigismund timp de două săptămâni, timp în care Balthazar Báthory, vărul principelui, i-a furat toate lucrurile”.3

În timpul războaielor cu turcii, din anul 1595-1596, când [ara Românească a fost ocupată de oastea lui Sinan Paşa, Mihai Viteazul şi-a trimis familia, pe doamna Stanca şi pe fiul său Nicolae Pătraşcu, la Alba Iulia, unde au fost găzduiţi de soţia principelui, Maria Cristina. Doamna Stanca s-a îngrijit aici să înzestreze Mitropolia românească cu odoare şi cărţi şi să înmormânteze pe boierul Danciu din Brâncoveni, tatăl viitorului domn Matei Basarab care s-a stins la Alba Iulia, în timp ce era în solie la curtea princiară.

La sfârşitul anului 1596, Mihai Viteazul se afla la Alba Iulia în calitate de biruitor în luptele de la Călugăreni şi Giurgiu, fiind tratat ca “un voievod cu drepturi suverane”.4 A fost primit şi cazat de cancelarul principelui,, nobilul de origine română Iosica, cu care a ţesut planuri de încuscrire. Cronicile afirmă că Mihai Viteazul a asistat alături de Sigismund Báthory la slujbele de Crăciun din marea Catedrală romano-catolică din cetate.

În cinstea lui s-au dat banchete, serbări şi s-au tras salve de archebuze. Nimic n-a lăsat să se vadă că domnul român ar intenţiona să respecte clauzele Tratatului din 15955, dimpotrivă, a primit daruri scumpe, precum şi domeniul şi castelul de la Buia, drept răsplată pentru meritele sale şi loc de refugiu în cazul în care turcii ar invada [ara Românească.

Cu această ocazie a avut posibilitatea să se întâlnească cu Mitropolitul Ioan de Prislop6 şi să cunoască starea precară a Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania. A solicitat de la principele Sigismund Báthory consimţământul să ridice la Alba Iulia o nouă biserică mitropolitană pentru toţi românii din Transilvania, care să stea sub jurisdicţia Mitropoliei din Tâgovişte, reuşind să pună bazele Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului, despre care Nicolae Iorga afirma că “a fost cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi” un centru de spiritualitate creştină dar şi de cultură românească cu consecinţe favorabile pentru realizarea unităţii culturale româneşti.7

După această vizită, Mihai Viteazul nu a mai recunoscut Tratatul din 1595 şi a început o politică proprie stabilind legături directe cu Imperiul Habsburgic şi cu statele din Liga Creştină, Veneţia, Papalitate ş.a.

Situaţia internaţională s-a agravat continuu. Aron Vodă, Domnul Moldovei, cu care Mihai Viteazul a avut relaţii foarte bune şi care l-a ajutat în campaniile contra turcilor din 1595, a fost schimbat de Sigismund Báthory cu Răzvan Vodă, dus la castelul Martinuzzi din Vinţul de Jos şi otrăvit. A fost înmormântat la Alba-Iulia. Apoi, Ieremia Movilă cu ajutorul Poloniei îl alungă pe Răzvan Vodă.

În Transilvania situaţia se înrăutăţeşte brusc. Nestatornicul principe Sigismund Báthory abdică în 1598 de la tronul Transilvaniei în favoarea împăratului Rudolf al II-lea. La 29 august revine şi este proclamat din nou principe de Dieta de la Turda. La 21 martie 1599 Sigismund abdică a doua oară în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory.

Mihai Viteazul se vede ameninţat, la începutul anului 1599 din trei părţi: din sud de turci, din Transilvania de Andrei Báthory, mai ales după ce acesta îşi arogă titlul de voievod al [ării Româneşti şi Moldovei şi prin solul, nobilul maghiar Csomortŕnyi, îl somează să părăsească ţara8 şi din răsărit de Polonia. Voievodul român îşi vede astfel primejduite toate cuceririle politice şi militare de până atunci şi pierderea tronului. Nu-i mai rămâne decât să încheie pace cu turcii şi să cucerească cu sabia dreptul ţării la existenţă şi independenţă.

Hotărârea este luată şi în timp ce trata cu solii lui Andrei Báthory şi-a concentrat forţele la Ploieşti în vederea desfăşurării campaniei de cucerire a Transilvaniei. Organizarea acesteia, minuţios pregătită, a reprezentat în istoria vremii, un model de tactică militară, de nimicire a inamicului prin surprindere.9

După cum se cunoaşte, Mihai Viteazul a trecut prin Pasul Buzăului şi a făcut apoi, la Tălmaciu, joncţiunea cu oastea Craiovei, condusă de Banu Udrea, iar la 18 octombrie 1599, a obţinut prin exemplul propriu de vitejie, victoria de la Şelimbăr asupra oştilor transilvane, conduse de cardinalul Andrei Bŕthory. Pierderile în oameni au fost grele de amândouă părţile. Cronica lui Szamosközy consemnează:... şi fu războiu mare într-o zi de joi (18 octombrie) până seara şi făcură încă a-i învinge Bator Andreaş cu Ungurii, dar mai apoi birui Mihai Vodă cu Muntenii şi mult sânge se vărsă şi multă oaste rămase pe câmpii Sibiului”.10

Între Sibiu şi Sebeş solii oraşului Alba Iulia, încărcaţi cu daruri, sosiră în tabăra lui Mihai, cerându-i să cruţe oraşul, oferindu-i supunere în schimb.11

Biruitorul de la Şelimbăr porni spre capitala Principatului Transilvaniei. Prin toate satele şi oraşele pe unde a trecut, locuitorii îl întâmpinau cu daruri, manifestaţii de bucurie, cântece şi jocuri, mai ales populaţia românească.

În ziua de 1 noiembrie 1599 intră triumfal în cetatea Albei Iulii, în sunete de clopote, de trâmbiţe şi tobe, în bubuitul tunurilor. Primeşte cheia oraşului de la episcopul catolic. Alte oraşe din Transilvania îşi trimit solii spre închinare, de multă apreciere se bucură în rândul secuilor, cu care a luptat la Călugăreni. “Un singur român, cel mai viteaz dintre ei, cârmuia două din ţările româneşti”.12

“Ardealul întreg îi zăcea la picioare - consemna Nicolae Iorga - în pulberea sângeroasă a înfrângerii de la Şelimbăr. Atunci minunea după care trei sute de ani încheiaţi nu ni poate ieşi din minte, cum nu ni va ieşi cât vom dăinui pe lume, se împlini. Prin porţi care s-au dărâmat de mult (actuala cetate din Alba-Iulia fiind construită din ordinul împăratului habsburg Carol al VI-lea, după anul 1700, statuia ecvestră a acestuia de pe poarta a III-a confirmând faptele - n.n.), ca şi izbânda noastră, un “valah” intră în Bălgradul crailor Ardealului, îmbrăcat în hainele lor de paradă şi aducând după el oştile româneşti, mulţimile “cibanilor” care biruiseră şi steagurile purtând crucea răsăriteană înălţată pe câmpul bătăliei câştigate. Şi în petreceri, şi în gânduri triste, şi în prevederi grozave, a stat luni de zile aici, pe acest deal ardelenesc Mihai, voinicul nostru, viteazul nostru, stăpânind din Sătmar până în Secuime, până la Nistru şi apoi, şi din codrii Maramureşului până la Dunărea cântecelor străbune.13

Chiar şi Mihai Viteazul într-o scrisoare trimisă împăratului Rudolf al II-lea va evoca evenimentul: Astfel la 1 noiembrie 1599, Ziua tuturor sfinţilor, am luat în stăpânire victorios Alba, reşedinţa principilor Transilvaniei”.14

Istoricul Nicolae Bălcescu ne-a lăsat o descriere impresionantă a acestui moment. “Apropiindu-se de Alba, locuitorii oraşului şi ai judeţului îl întâmpină cale de o leghe înainte cu multă cinste şi cu daruri. Convoiul domnesc, compus din Mihai, care mergea înainte pe un cal roib, purtând o tunică albă, iar pe deasupra o mantie tot albă şi pe cap având o căciulă cu pene de cocor prinse într-o agrafă de aur. Opt slujitori, îmbrăcaţi frumos, purtau opt cai cu frâiele şi şeile bogat ornamentate, urmaţi de trâmbiţaşi şi lăutari. Urmau apoi boierii călări şi şirurile de soldaţi. de o parte şi de alta a domnului erau steagurile cucerite la Şelimbăr, plecate spre pământ ca simbol al cuceririi Transilvaniei.”15

De la început, voievodul s-a instalat în Palatul Princiar din cetate unde va primi cu tristeţe vestea morţii lui Andrei Báthory, asasinat de o ceată de secui care vor fi pedepsiţi de acesta, la vederea capului retezat al fostului cardinal exprimându-şi compătimirea prin cuvintele: “O săracul popă, o săracul popă!” A pus să i se aducă corpul şi să fie înmormântat cu mare pompă în Catedrala romano-catolică, într-un sicriu de argint în valoare de 5000 de florini. la procesiune a fost de faţă chiar voievodul care a ţinut în mână o lumânare aprinsă.

La Alba Iulia, Mihai Viteazul a fost confruntat cu grele probleme politice ce ţineau de întărirea stăpânirii asupra Transilvaniei şi determinarea Imperialilor să-i recunoască titlul şi dreptul de stăpânire asupra ei. Aici a fost organizată Cancelaria care a început să emită pentru prima dată în Transilvania acte oficiale în limba română, alături de cele în limba latină şi slavă. De la început s-a intitulat domn “din mila lui dumnezeu al [ării Româneşti şi al Ardealului”.16

Primele măsuri de guvernare a Transilvaniei le-a legiferat după obiceiul ţării convocând Dieta la Alba Iulia pentru zilele de 22-28 noiembrie 1599. Nobilimea transilvană l-a proclamat pe Mihai principele lor “milostiv” dorind să rămână “sub milostivirea şi sârguitoarea ocrotire... spre mărirea numelui şi gloriei Măriei Sale”. Dieta a votat toate propunerile Domnului inclusiv aceea privind impozitele, împovărătoare pentru ţăranii români.

După ce Mihai a făcut jurământ în faţa nobililor transilvani că va “apăra libertatea patriei”, a întărit hotărârile Dietei în calitate de “Voievod al [ării Româneşti, sfetnic locţiitor al Măriei Sale Sacratissime Chezaro-Crăieşti în Transilvania şi căpitan al oştirii împărăţiei dintre graniţele Transilvaniei şi ale părţilor supuse acestei ţări”.17

La Curtea de la Alba Iulia a fost întocmit Catastihul ţării în care erau înregistrate cu meticulozitate în limba română veniturile şi cheltuielile ţării.

De aici, va pleca la 24 aprilie 1600 spre Moldova; pe care o va supune, după victoria asupra lui Ieremia Movilă, la Iaşi, emiţând la 27 mai 1600 primul document în care se va intitula: “din mila lui Dumnezeu Domn al [ării Româneşti şi al Ardealului şi Moldovei”.18 Titlul va fi înscris şi în legenda sigiliului domnesc, care cuprindea stemele celor trei ţări unite sub o singură cârmuire. Se înfăptuia, pentru prima dată, unirea politică a celor trei ţări române.

“S-a creat o stare de spirit de pe urma întreprinderilor lui - sublinia Nicolae Iorga - care, a călăuzit pe urmă istoria noastră aproape un veac. Întâlnim după Mihai oameni mândri, oameni tari, oameni hotărâţi şi oameni cari au conştiinţa că pot face ceva... Aşa ceva - încheie istoricul - ar fi fost posibil oare fără dovadă de energie naţională încununată de succes şi aureolată de glorie care e însăşi domnia lui Mihai Viteazul? În aceasta stă importanţa lui cea mare pentru dezvoltarea vieţii noastre naţionale.”19

După ce a lăsat la Iaşi un sfat boieresc compus din boieri munteni şi moldoveni şi o garnizoană de pază, Mihai Viteazul s-a grăbit să se întoarcă la Alba Iulia unde îl aşteptau confruntări decisive cu Imperialii care îi cereau să renunţe la pretenţiile lui asupra Transilvaniei dar şi cu nobilii maghiari nemulţumiţi.

Va convoca o nouă Dietă la Alba Iulia, la 20 iulie 1600, în care pentru prima dată apar şi prevederi pentru populaţia românească a Transilvaniei, majoritară referitoare la dreptul de păşune la fel ca şi pentru unguri şi saşi, interzicerea sub pedeapsă a maltratării iobagilor români de către domnii de pământ şi scutirea preoţilor români de a presta muncă iobăgească.

Între timp, la 1 septembrie 1600 la Turda, nobilimea maghiară se răscoală dând o proclamaţie către ţară, făgăduind recompense pentru cei ce-l vor trăda pe Mihai Viteazul. Între trădători va fi şi Aga Lecca, comandantul cetăţii Gherla, care va trece în tabăra duşmană.

În acele momente notează cronicarii nobilimea a proclamat deviza “Omnes contra Mihaielis” (Toţi contra lui Mihai).20

În zua de 15 septembrie 1600, Mihai Viteazul părăseşte Alba Iulia, dar înainte de a trece prin poarta Sfântului Gheorghe a cetăţii, dă ordin să fie eliberaţi toţi cei ce se aflau în închisoare.21

Bătălia de la Mirăslău, nu departe de Aiud, din 16 septembrie, împotriva nobilimii răsculate condusă de generalul Basta, a fost pierdută de Domnul român care a dat şi acum dovadă de un curaj şi de un spirit de român de necontestat. În vâltoarea bătăliei, pe care o vedea pierdută, Mihai s-a simţit dator să nu lase să cadă în mâinile duşmanului steagul ţării, pe care l-a desfăcut de pe hampă, l-a pus în sân şi s-a aruncat să treacă vadul Mureşului ca să scape de urmăritori.22

A urmat zile grele pentru acesta. În scurt timp a pierdut şi [ara Românească în care Ieremia Movilă şi Zamoisky au pus pe tron pe Simion Movilă.

Domnul a luat calea pribegiei spre Viena şi Praga la curtea imperială, unde spera să obţină ajutoare. Atât timp cât generalul Basta a fost stăpânul Transilvaniei, curtea imperială nu i-a acordat nici o importanţă. În anul 1601 nobilimea maghiară l-a trădat şi pe Basta ca şi pe Mihai Viteazul şi l-au adus din nou principe, a treia oară, pe Sigismund Bŕthory. Din acel moment, figura lui Mihai Viteazul a apărut din nou în faţa contemporanilor, salvatoare pentru interesele imperiului.

Împăcat la ordin cu Basta, Mihai Viteazul obţine victoria de la Gorăslău, în 3 august 1601. Se părea că drumul spre Alba Iulia s-a deschis din nou, dar la Turda a fost asasinat mişeleşte la 19 august, de o mână de mercenari aleşi de generalul Basta, ce a văzut în Mihai un mare rival politic şi un mare conducător de oşti. “Acest omor politic - sublinia istoricul Ioan Lupaş - nu putea să rămână nerăsplătit, iar singura dreaptă răsplătire, vrednică de numele eroului Mihai, nu putea fi decât înfăptuirea din nou şi pentru tottdeauna a Unirii Românilor - unire înfăptuită de dânsul în chip trecător. Tot ce s-a lucrat şi s-a plănuit de la 1601 până la 1918 de o lature şi de alta a Carpaţilor, fie pentru, fie contra acestei uniri, a fost ca o pregătire îndelungată şi temeinică pentru dorita înfăptuire pe vecie. Iată moştenirea, iată urmarea cea mai însemnată a domniei lui Mihai”.23

La Alba-Iulia, în cetate, memoria lui Mihai Viteazul este vie şi păstrată cu sfinţenie. Fie că a fost nominalizat în Documentele Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, ca prim unificator de [ară, fie că a fost imortalizat, în frescă de pictorul Costin Petrescu alături de Doamna Stanca, în pronausul Catedralei Reîntregirii Neamului Românesc, la 15 octombrie 1922, cu prilejul încoronării regelui Ferdinand I Întregitorul, şi a reginei Maria. Dar, mai ales, prin statuia ecvestră ce se înalţă maiestos în mijlocul cetăţii, opera sculptorului Oscar Han. A fost desvelită la 28 noiembrie 1968, cu prilejul festivităţilor consacrate sărbătorii Semicentenarului Unirii Transilvaniei cu Patria Mamă. Aşezată pe un piedestal paralelipipedic, având înălţimea de cca. 6,50 m statuia îl înfăţişează pe voievodul tuturor românilor cu buzduganul în mâna stângă, ridicat semeţ spre cer, în semn de izbândă, în culmea gloriei atinse în anul 1600, când prin fapta sa bărbătească s-a realizat prima unire politică a ţărilor române - [ara Românească, Transilvania şi Moldova.

Pe clădirea Palatului Princiar în care a locuit voievodul a fost aşezat un amplu basorelief conceput de sculptorul Horea Flămând. lucrarea plastică a fost dezvelită în anul 1975, la împlinirea a 375 de ani de la unirea politică a celor trei ţări române sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Realizat din bronz, având cca. 6 m lungime şi 4 m înălţime, basorelieful redă, în linii principale, ampla scenă a intrării triumfale a voievodului Unificator în Alba Iulia. În partea de jos a basoreliefului se află înscrisă cu litere mari, următoarea inscripţie: “Aici, la Alba Iulia, în anul 1600, ca un simbol al dreptului istoric al poporului român de a trăi liber şi independent s-a înfăptuit prin lupta şi voinţa neamului, prin vitejia geniului marelui voievod Mihai Viteazul, măreţul act al unirii politice a celor trei principate româneşti - [ara Românească, Transilvania şi Moldova.24

La 30 noiembrie 2004 Primăria Municipiului Alba Iulia şi Fundaţia "Alba Iulia - 1918 pentru unitatea şi integritatea României “a instalat pe faţada Palatului Principilor o placă de marmură albă, în partea de sus având stema folosită de Mihai Viteazul după unificare şi inscripţia: “Aici, în Palatul Principilor Transilvaniei, a locuit şi a acţionat pentru binele neamului românesc (1 noiembrie 1599 - 16 septembrie 1600) Mihai Voievod Viteazul. Realizând prima unire politico-administrativă a celor trei [ări Româneşti ([ara Românească, Transilvania şi Moldova) şi transformând Alba Iulia în capitala statului unificat. Deşi efemeră, Unirea cu Transilvania (aproape 11 luni) şi cu Moldova (aproape 4 luni) a rămas în conştiinţa poporului român ca un simbol al unităţii sale, pentru înfăptuirea căreia a continuat să lupte în veacurile ce au urmat.

Veşnică să ne fie amintirea acestei măreţe opere politice, militare şi diplomatice, care s-a adăugat celei de unitate culturală şi bisericească, realizate în anul 1597 (Mitropolia Românească a Transilvaniei)”.

Tot la Alba Iulia, în faţa Liceului Militar, care în anul 2004 a împlinit 85 de ani de existenţă, al cărui patron spiritual este, s-a înălţat în bronz, o statuie care-l reprezintă pe Mihai Viteazul în picioare, îmbrăcat în armură de epocă, având ambele mâini fixate pe garda unei spade. Lucrarea este creaţia sculptorului Pavel Mircea, de la Studioul de Arte Plastice al Armatei şi a fost dezvelită la 27 mai 1991. pe soclul statuii, realizat din beton placat cu marmură albă (înalt de cca. 2 m), se află dăltuite textele: “Mihai Viteazul, 1593-1601, Domn al [ării Româneşti, a Ardealului şi a toată [ara Moldovei”, Unind pe toţi românii într-un stat, restaurând Dacia Veche, Mihai a făcut o naţiune mare, demnă de a fi recunoscută de alte naţii”, şi memorabile cuvinte ale lui Nicolae Iorga: “A-l uita pe Mihai Viteazul acum şi întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră”...

 

col.(r) Constantin C. GOMBOŞ

 

 

Note

 

1. Nicolae Iorga, Pagini alese, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 188;

2. ***Alba Iulia - 2000, volum omagial, 1975, p. 154;

3. Ioan Crăciun, Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la români (1566-1608), Cluj, 1928, p. 99-100;

4. Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Editura Militară, Bucureşti, 1968, p. 206;

5. Se cunoaşte că înaintea bătăliei de la Călugăreni, Mihai Viteazul a trimis o delegaţie de boieri în Transilvania pentru a încheia un tratat de alianţă cu Sigismund Bŕthory solicitându-i ajutorul. Din delegaţie au făcut parte Teodor Rudeanu, mitropolitul Eftimie, episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului, fraţii Buzeşti ş.a., care au încălcat instrucţiunile date de domn. Tratatul semnat la 20 mai 1595, îl punea în inferioritate pe Mihai faţă de principele transilvănean şi sporea rolul boierilor în conducerea ţării;

6. *** DACOROMANIA, Revista Fundaţiei "Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României", nr. 14, Alba Iulia 2003, p. 35;

7. Silviu Dragomir, Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală de la Alba ulia, în Memoriile secţiunii istorice ale Academiei, seria III, Tom XXI, Bucureşti, p. 8-9;

8. P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 127.

9. Al. Randa, Pro republica Christiana. Die Walachei in Iongen Turkenkring der katalischen Universalmachte (1593-1606), Munchen, 1964, p. 205;

10. Ioan Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Institutul de Arte Grafice "Luceafărul", Bucureşti, 1937, p. 125;

11. Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia - încununarea ideii, a tendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului Român, Cluj, 1968, p. 25;

12. Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, în Opere, vol. II, Bucureşti, 1953, p. 250-251;

13. Nicolae Iorga, Pagini alese, op. cit., p. 189;

14. *** : Alba Iulia - 2000, op. cit., p. 25;

15. Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 189;

16. *** Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Bucureţti, 1968, p. 179-180;

17. Ioan Lupaş, op. cit., p. 131;

18. ***: Istoria Medie a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureţti, 1966, p. 361;

19. Nicolae Iorga: Istoria Românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 195;

20. Veress Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldova şi [ării Româneţti, Bucureşti, 1932, vol. IV, nr. 180;

21. I. Crăciun, op. cit., p. 141;

22. Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştirilor române, Editura Brumar, Timişoara, 1997, p. 81;

23. Ioan Lupaş, op. cit., p. 150;

24. Florian Tucă, Gheorghe Cristache, Altarele Eroilor Neamului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 55-56.