|
În hotarul satului Cricău, dealurile prelungite cu Munţii Trascăului
din masivul Apusenilor poartă diferite denumiri cu semnificaţie
deosebită. Astfel, piscul “Piatra Craivii” (Caprei), înalt de
1083 m, locul unde s-a descoperit cetatea dacică de tip urban
“Apoulon” din sec. I a.Chr. menţionată în poemul lui
Ptolomeu “Consolatio ad Liviam” şi "Geographia" lui
Ptolomeu.
În urma celor două războaie dintre Traian şi Decebal, cea
mai mare parte a Daciei a fost cucerită şi transformată în
provincie romană. La fel ca şi celelalte cetăţi
dacice, şi aşezarea de tip urban Apoulon de la Piatra Craivii a
suferit distrugeri însemnate. Marea majoritate a populaţiei dacice a
continuat însă să trăiască sub dominaţie romană.
Pe pământurile tribului dacic al apulilor, cuceritorii romani au
ridicat în anul 106 un castru la o distanţă de cca 20 km, pe
malurile Mureşului, de aşezarea dacică de la Piatra Craivii.
În jurul acestui castru, sediul legiunii a XIII-a Gemina, s-a dezvoltat o
nouă aşezare urbană care poartă mai departe nume dacic
“Apulum”- Alba Iulia.
Ceea ce este de remarcat referitor Ia zidurile cetăţii dacice
“Apoulon” de pe Piatra Craivii este faptul că materialul necesar
confecţionării blocurilor de piatră cioplită a fost
adus de la cariera numită "Cubelcărie" sau "Cobelcerie",
cum este numită de localnici în zilele noastre. Cariera se găseşte
în apropierea satului Cricău, pe drumul ce duce la Craiva şi
Piatra Craivii.
“Mons Akaszto” (Dealul spânzuraţilor), ce se află între Cricău
şi Galda de Jos, este denumit şi astăzi de localnici
“Dealul Acastăilor”, datorită faptului că aici aveau
loc execuţiile prin spânzurare.
“Muntele Căpăţâna” este continuat cu “Pârâul
Turcului”, care face legătura cu satul Negrileşti-Întregalde.
Tradiţia spune că pe acest pârâu ar fi trecut trupele turceşti
de unde i-a rămas şi numele.
Pe “Dealul Lupului”, situat între Cricău şi satul Tibru, s-a
încheiat în 1748 armistiţiul între Cloşca şi trupele
nobililor conduse de către colonelul Schultz.
Piatra Craivii, care domină prin poziţia sa toată zona
înconjurătoare, prin vestigiile descoperite aici şi prin
frumuseţea peisajului ce se deschide în toate părţile, până
departe spre Sebeş, Aiud şi Blaj, reprezintă unul dintre
cele mai importante puncte de atracţie turistică din împrejurimile
oraşului Alba Iulia. Accesul relativ greu spre acest loc, fiind
necesar un oarecare efort din partea fiecărui turist, va fi cu
prisosinţă răsplătit de splendoarea peisajului dispus
în formă de amfiteatru la poalele masivului.
Odată cu apariţia cronicilor istorice antice, aflăm despre
existenţa, în a doua jumătate a mileniului I a.Chr., în
regiunea centrală a Transilvaniei, a tribului dacic al apulilor, a
regelui lor Rubobostes şi a centrului întărit Apoulon. Acest
centru a fost identificat arheologic la Piatra Craivii. Piscul
calcaros este situat la cca 20 km nord de Alba Iulia, pe partea estică
a Munţilor Apuseni, la liziera zonei de pădure şi care
domină ca un impunător stâlp de veghe podişul central al
Transilvaniei, valea mijlocie a Mureşului şi întreaga regiune
dintre Aiud, Alba Iulia, Sebeş şi Blaj. Acest masiv este înconjurat
de luminişuri de pădure, plaiuri domoale, păşuni
bogate, podgorii vestite şi satele ascunse în văile din jur.
Drumuri şi poteci de munte leagă această stâncă cu mănosul
şes al Mureşului, şi cu interiorul Munţilor Trascăului
şi Metalici, spre Abrud şi Valea Arieşului, oferind omului
mari posibilităţi de trai. Bătrânii satelor din jur
povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii,
unde bogăţii imense ascunse de oamenii unor vremi îndepărtate,
zac în măruntaiele stâncii, în locuri ferite, acoperite de lespezi
grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la
zile mari, o dată la 7 ani. Tăieturile din stâncă, făcute
de mâna omului şi urmele unor ziduri de pe «creştetul frunţii»,
precum şi descoperirea din când în când a unor obiecte din fier,
blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase, dau curs liber
imaginaţiei populare.
Câteva documente din sec. XIV-XVI amintesc fragmentar de un centru (cetate)
al regilor Ungariei construit aici şi pus sub comanda unui castelan,
cu scopul de a fi în vremuri grele loc de refugiu şi apărare,
precum şi instrument puternic de dominare a iobagilor acestor părţi
ale Transilvaniei. Un document din anul 1343 menţionează pe
Ştefan, castelan de Kesches - numire sub care apare această
cetate feudală.
Din documente reiese că la începutul sec. al XV-lea castrul a intrat
în posesia Episcopiei de Alba Iulia - Romano-Catolice - care dealtfel stăpânea
toate satele din jur. Unele descoperiri interioare de obiecte din fier
şi o monedă de pe timpul lui Filip al II-lea, regele Macedoniei,
indicau aici existenţa unor aşezări şi mai vechi decât
castrul feudal.
Plecând de la aceste date preliminare şi de la observaţiile
repetate făcute la faţa locului, colectivul ştiinţific
al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia a început în vara
anului 1960, sub îndrumarea ştiinţifică a acad. C.
Daicoviciu cercetări arheologice importante. La început cercetările
s-au concentrat în lămurirea cetăţii feudale din care se
distingeau pe vârful stâncii câteva urme, apoi treptat săpăturile
s-au extins în jurul masivului, colectivul ştiinţific angajându-se
şi la descoperirea unei puternice cetăţi dacice.
Sfârşitul primei vârste a fierului (Hallstatt, sec. VI-IV a.Chr.)
şi întreaga perioadă a celei de a doua epoci (Latčne) a
noului metal, cu deosebire secolul II a.Chr., corespund afirmării si
dezvoltării în spaţiul de la nordul Dunării a daco-geţilor,
a căror cultură materială, spirituală si istorie
politică este tot mai clar conturată si cunoscută. Staţiunile
dacice de pe meleagurile judeţului Alba, în marea lor majoritate,
aparţin civilizaţiei autohtone (secolele I a.Chr.-I.p.Chr.).
Cercetările în domeniul culturii materiale şi spirituale a
autohtonilor au avut drept rezultat descoperirea de aşezări
rurale, de fortificaţii (cetăţi) din piatră şi
sesizarea continuităţii elementului local în timpul provinciei
romane Dacia (106-271 p.Chr.) şi, mai ales, după părăsirea
teritoriilor în discuţie de către oficialităţile
imperiale şi armată, în cea de-a doua jumătate a secolului
al III-lea, pe timpul împăratului Aurelian.
Staţiunea arheologică de la Piatra Craivii este considerată,
ca urmare a cercetărilor îndelungate, a rezultatelor remarcabile
şi a interesantelor concluzii istorice, drept cel mai însemnat
succes al cercetătorilor albaiuleni, în contribuţia lor la
cunoaşterea tuturor aspectelor ridicate de originala civilizaţie
a daco-geţilor.
Apărute incidental în anul 1960 şi
apoi, ca urmare a campaniilor de săpături arheologice
(1961-1971), urmele de viaţă materială de la Piatra Craivii
au evidenţiat un bogat strat de cultură dacică (anterior
acestuia s-au constatat urme de locuire specifice unor perioade
preistorice, cultura Coţofeni, faza finală şi Wietenberg,
iar începând cu secolul al XII-lea un castru feudal) încadrat din punct
de vedere cronologic, pe baza materialelor arheologice şi a
analogiilor cu aşezări şi fortificaţii dacice din alte
părţi, în a doua jumătate a secolului II a.Chr.- I p.Chr.
(până la cucerirea romană).
Staţiunea de la Piatra Craivii s-a dezvoltat mai întâi ca o aşezare
dacică cu caracter civil «oppidan», pe cele 11 terase situate pe
pantele stâncii care domină prin altitudinea sa (1083 m) împrejurimile.
Centrul «oppidan» -aşezare civilă, centru spiritual şi
fortificaţie - menţionat în izvorul literar Consolatio ad
Liviam din secolul I a.Chr., (referire la tribul dacilor apuli,
locuitorii de aici) şi în îndreptarul geografic al lui
Ptolemeu, cuprind coordonatele geografice ale Apoulon-ului. Amenajate în
jurul masivului stâncos (şase pe versantul estic - t. I-VI, două
în partea sudică - t. VII-VIII, trei în colţul nord-vestic -
t. IX-XI), terasele au, în general, forma semicirculară,
dimensiunile lor variabile fiind cuprinse între 20x8 m (terasa III)
şi 200x115 m (terasa VI). Cele mai multe au rezultat în urma degajărilor
solului stâncos, încât, pe anumite porţiuni, s-a reuşit
identificarea la partea inferioară a zidului de susţinere,
format din blocuri de piatră nefasonată, dislocate direct din stâncă.
Încă de la începutul sondării lor şi, în continuare, până
la încheierea cercetărilor, terasele (în special terasa V) au
surprins prin varietatea şi bogăţia inventarului
arheologic. Schiţarea tabloului economic al aşezării civile
permit aceiaşi constatare în legătură cu modul de viaţă
al populaţiei daco-getice. Ocupaţia preponderentă o
constituie agricultura, practicată în locurile ce permiteau anumite
culturi, ogoare situate, după câte se pare, pe dealurile din
apropiere. Cea mai elocventă dovadă în privinţa
agriculturii constă în descoperirea resturilor de cereale
carbonizate şi a unor fragmente de vase de provizii (dolia sau
chiupuri) de mari dimensiuni, în care se păstrau cerealele
recoltate. Cultivarea pământului era împletită cu creşterea
vitelor. Aşezarea geografică favorabilă, în apropierea
bogatelor păşuni ale zonei montane, a permis apariţia
şi dezvoltarea unor aşezări sezoniere de păstori
şi crescători de animale.
Analiza ceramicii, vase întregi, întregibile şi o mare cantitate de
fragmente ceramice, oferă probe suficiente despre olărit, ocupaţie,
la rândul ei, tradiţională a dacilor. Ceramica de factură
autohtonă, împărţită în cele două mari grupe -
ceramica rudimentară (grosolană, cu impurităţi în
pastă, lucrată cu mâna) şi fină (aspect îngrijit,
lucrată la roată) - cuprinde la Piatra Craivii toate
categoriile şi formele, de la modesta ceaşcă dacică,
tronconică, cu fund îngust şi toartă masivă, şi
o gamă numeroasă de oale, vase de tip «borcan» cu buza uşor
răsfrântă, vase strecurători, străchini, ulcioare
ş.a. până la elegantele fructiere cu corpul zvelt, sprijinit pe
un picior gol în interior, castroane, cupe etc. Lucrate din pastă de
diferite nuanţe, roşie-cărămizie, neagră, vasele
aflate pe terasele Pietriei Craivii conţin aceleaşi
elemente decorative, predominante fiind brâurile alveolare, butonii
simpli şi ornamentaţi, motivele geometrice (linii paralele,
drepte, curbe sau frânte) incizate pe pereţii vasului, înainte de
ardere.
S-au găsit şi câteva fragmente de ceramică pictată,
aparţinând categoriei ce utilizează ca decor motive geometrice.
Pictat fie direct pe pasta vasului, fie pe un strat subţire de angobă
de culoare roz sau alb-gălbuie repertoriul ornamental cuprinde linii
drepte, frânte, cercuri, mici romburi etc. Fragmentele pictate de la Piatra
Craivii dovedesc că, şi aici, olarii au aplicat noua tehnică
în intervalul dintre secolele I a.Chr. - I p.Chr., în urma unor influenţe
externe venite din lumea clasică. Tot din ceramică sunt
executate şi obiecte ca lustruitoare, prevăzute cu mâner şi
folosite pentru a da vasului luciul dorit, mai multe tipuri de fusaiole,
fie simple, fie decorate cu cercuri sau alte motive incizate, şi
greutăţi pentru războiul de ţesut, de formă
piramidală, prevăzute cu gaură de prindere. Ultimele două
produse din lut ars ilustrează ocupaţii de natură casnică,
legată de prelucrarea textilelor. Se mai poate aminti aici şi
confecţionarea ţiglelor de inspiraţie grecească.
Obiectele de metal, fier şi bronz, grupate în jurul altor meserii,
completează tabloul economic al aşezării. Agricultura
şi creşterea vitelor sunt mai bine documentate de unelte cum ar
fi: un fier de plug, sape, săpăligi, coase, fragmente de seceri,
cuţite, foarfeci, de forme şi dimensiuni apropiate de uneltele
agricole din restul aşezărilor dacice. Prelucrarea metalului, a
lemnului sau diversele meşteşuguri legate de construcţii
cereau unelte specifice fiecărei meserii: ciocane, nicovale, dălţi,
tesle, cleşti, forme variate de cuie, scoabe, piroane, precum şi
produse ca verigi, lanţuri, fragmente de cremaiere, crampoane de
munte (mâţe) ş.a. În sfârşit, armele: vârfuri de săgeţi,
lănci, suliţe şi, bineînţeles, nelipsita armă a
daciilor - falx dacica (cosor de luptă, curbat) au fost lucrate tot
din fier. Descoperirea unor bucăţi de zgură din fier -
turte - pare să evidenţieze un atelier de prelucrare a fierului
şi fabricare a uneltelor semnalate. Un alt metal răspândit la Piatra
Craivii este bronzul. Din acest aliaj sunt executate vase cu pereţi
subţiri, strecurători, recipiente prevăzute cu torţi,
ace subţiri pentru cusut, piese de harnaşament (catarame, scăriţe,
pinteni, zăbale), obiecte de podoabă - brăţări
simple, spiralate, cu nodozităţi (perlate), inele, pandantive,
fabule decorative cu motive stilizate, geometrice şi florale etc.
Apariţia printre obiectele de bronz a uneltelor - un ciocan de mici
dimensiuni, talere uşor concave pentru balanţă (?), precum
şi bare fragmentare, dovedeşte prelucrarea pe loc a bronzului,
cu pregnanţă a podoabelor. În al doilea rând, câteva obiecte
din acelaşi aliaj - o palmetă (reprezentând o frunză de
stejar), o mască (ataş pentru vas «situla») cu reprezentare
mitologică, chipul Gorgonei, piese miniaturale etc., care îşi găsesc
analogii cu produse similare, elenistice şi romane, pot indica legături
comerciale cu lumea clasică înconjurătoare.
La Piatra Craivii, argintul este foarte slab reprezentat, comparativ
cu alte aşezări dacice. Cele câteva obiecte, un cercel din fire
subţiri răsucite în mici bucle, o fibulă şi două
fragmente cu acul întreg, o plăcuţă subţire (4x1 cm)
sunt singurele descoperiri de acest gen, fiind aduse ca urmare a
schimburilor sau provenite din alte aşezări autohtone. Prezenţa
relaţiilor comerciale este reflectată de apariţia, în
cadrul săpăturilor şi fortuit, a unor monede. Cele dacice,
una schifata, de argint, datată la sfârşitul secolului III - începutul
secolului II a.Chr. şi o alta bătută după modelul
tetradrahmelor lui Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 a.Chr.)
sunt completate cu şase monede romane republicane, denari din argint,
dataţi între anii 175-168 a.Chr. (o piesă) şi 87-46 a.Chr.
(restul de cinci) şi o monedă preimperială, as din bonz,
emis la Roma în anul 7 a.Chr. Legăturile cu lumea clasică mai
sunt ilustrate şi de piesele de import, fragmente ceramice sau imitaţii
după vase de import (cu perete de cupă ornamentată în
relief cu motive florale), imită bolul (cupa deliană) şi
bronzuri, încadrate cronologic între secolul II a.Chr. - I p.Chr.
Materialele de import de la Piatra Craivii se adaugă la numărul
de piese importate, de natură elenistică şi romană, găsite
în mediul autohton, constituind dovezi peremptorii ale legăturilor
dintre autohtoni şi negustorii veniţi din lumea clasică.
Creşterea animalelor şi a păsărilor joacă un rol
important în viaţa populaţiei dacice. Carnea, lâna, pieile
şi produsele lactate asigurau necesităţile populaţiei.
Un rol important în procurarea pieilor şi a cărnii îl juca vânătoarea.
Oase de mistreţ şi alte animale sălbatice au fost
descoperite la Piatra Craivii. În afara procesului obişnuit
de preparare a hranei, în cadrul gospodăriilor dacice mai asistăm
şi la alte îndeletniciri, cum ar fi tunsul oilor şi prelucrarea
lânii şi cânepii. Tot ca o preocupare caracteristică populaţiei
trebuie amintită şi prelucrarea pieilor. Piesele de harnaşament
descoperite sunt destul de numeroase şi îngrijit lucrate.
Pe terasa V unde, pe lângă urmele ce indicau cel mai gros strat de
cultură materială de pe toată întinderea Pietriei
Craivii, au apărut mai mulţi tamburi de gresie, de formă
rotundă şi patrulateră. Suprafaţa se întinde pe
aproximativ 31,5x11,5 m, fiind orientată NNE/SSV. Singura dovadă
certă a sanctuarului patrulater este oferită de un număr de
7 tamburi, reprezentând tot atâtea aliniaturi (şiruri), distanţate
la un metru unul de celălalt. Aliniamentele 1,2,3 păstrează
doar tamburul marginal şi ceea ce este mai curios, această primă
zonă se găseşte la circa 0,50-0,60 m mai jos faţă
de aliniamentul următor. Diferenţa nu este bruscă pe toată
întinderea, ea putând fiind explicată prin unghiul mare al pantei
în acest loc. Porţiunea inferioară a terasei V a necesitat susţinerea
cu un zid de sprijin, prima în urma sondajelor iniţiale. Pe suprafaţa
cuprinsă între primele patru aliniamente s-au găsit doar
tamburi izolaţi. Cercetarea locului a permis identificarea unor
gropi, cu adâncime variabilă (0,60-1,20), de unde s-au scos
fragmente ceramice, vase întregi, ceramică pictată, unelte si
obiecte din bronz şi fier, oase de animale si resturi cereale
carbonizate. Gropile respective au, prin aspectul lor, un pronunţat
caracter ritual. Situaţia se schimbă de la aliniamentul 4. De-a
lungul său se păstrează intacţi patru tamburi, aflaţi
la distanţe egale, de câte 2 metri, iar restul de tamburi, până
la capătul opus, sunt deranjaţi sau lipsesc.
Aliniamentele 5,6,7 au la rândul lor acelaşi număr de tamburi
(patru). În faţa ultimului tambur (al patrulea) din aliniamentele 5
şi 7 se găseşte câte un alt tambur (diametrul 0,50-0,60),
plasat puţin spre interior, dând impresia că închide o încăpere
(?) de 6x2 m, în colţul nord-vestic al construcţiei religioase.
Dezvelirea în întregime a suprafeţei, în anii 1967 şi 1969, a
adus după sine descoperirea mai multor rânduri de arsură grupată,
în partea vestică a terasei, în aproximativ 3-4 locuri. De sub
straturile de arsură s-a recuperat un bogat material de factură
autohtonă, remarcându-se câteva râşniţe, ceramică
specifică, unelte si obiecte de metal, mărgele din pastă
sticloasă, cu decor pictat ş.a. Aici au continuat să apară
noi tamburi corespunzând aliniamentelor 5,6, în special 7. Din cauza
distrugerii, nu poate fi stabilit cu exactitate numărul tamburilor de
pe cele 7 aliniamente.
Extremitatea sudică a aliniamentelor a oferit o descoperire surprinzătoare.
Aproximativ la acelaşi nivel al tamburilor aliniamentelor centrale,
au apărut, sub un strat de arsură, 12 blocuri de stâncă,
neprelucrate, dispuse circular (diametrul - 7 m) ce par să fie o
rotondă (?), cu caracter astronomic (posibil un calendar rudimentar).
În partea vestică terasa era susţinută de al doilea zid,
format din piatră de stâncă, ce se prelungeşte pe distanţa
de 25 metri.
Descrierea urmelor de pe terasa VII dovedeşte la prima vedere un
sanctuar de tip patrulater. Semne de întrebare ridică, totuşi,
prezenţa masivă a straturilor de arsură şi a bogăţiei
inventarului arheologic, ce poate să indice, însă, şi
construcţii civile (locuinţe).
În cazul sanctuarului vechi de pe terasa a XI-a, unde în afara ultimului
aliniament de tamburi s-au găsit fragmente ceramice si cuie de fier,
ne punem întrebarea dacă şi la Piatra Craivii avem de-a
face cu o anexă a sanctuarului sau doar cu locuinţe civile, a căror
temelie era tot din piatră, de forma tamburilor. În acest ultim caz,
doar presupusa rotondă ar fi îndeplinit şi rolul unui mic loc
de cult.
Pe o terasă, aşa numita terasă-balcon, situată în
partea de sud-vest a stâncii, cu dimensiunile de 80x10 metri şi prevăzută
la partea inferioară cu un şanţ adânc, săpat în stâncă,
se cunoşteau trei tamburi rotunzi. Reluarea cercetărilor în
anii 1969-1971 şi descoperirea altor tamburi a dus la identificarea
unui nou sanctuar. Suprafaţa lui aproximativă este de 17x8 m,
iar orientarea NNV/SSE. Tamburii, rotunzi, patrulateri şi de formă
neregulată sunt dispuşi în patru şiruri. Distanţa
dintre şiruri este de circa 1,10-1,30 m, iar între tamburii aceluiaşi
şir de 1,10-1,20 m. Singurul şir (aliniament) ce pare să
fie complet cuprinde 10 tamburi, ceea ce duce la concluzia că
sanctuarul a avut în momentul utilizării lui 40 de tamburi. Pe
restul aliniamentelor se păstrează între 4 şi 8 tamburi.
O îngrămădire de blocuri din piatră de stâncă, uşor
arcuite poate fi interpretată drept intrare. Latura sudică,
dinspre vale, a terasei este închisă cu un zid de piatră
rudimentară, zdrobită şi amestecată cu pământ.
În incinta sanctuarului, cu precădere în porţiunea dintre
masivul stâncos şi primul şir de tamburi, s-au recuperat
fragmente ceramice şi o mare varietate de cuie. Alături de
ceramică de tip Latčne din faza clasică, au apărut
şi fragmente aparţinând culturilor Coţofeni, faza finală,
şi Wietenberg, dovedind urme de locuire a terasei, mai precis a porţiunilor
din sanctuar, cu mult timp înaintea plasării tamburilor.
Cele două sanctuare pot fi socotite contemporane cu aşezarea de pe
terase, cu precizarea că perioada lor de maximă înflorire
corespunde fazei clasice a civilizaţiei autohtone. Aşezarea
civilă, cu un înalt nivel al dezvoltării economiei, cu intense
legături de schimburi intertribale şi cu lumea din jur, se împleteşte
cu alt aspect, al unor manifestări de ordin suprastructural, de
centru spiritual al locuitorilor care populau zona centrală a
Transilvaniei. Cu timpul aşezarea va trece într-o altă ipostază,
mai importantă, aceea de fortificaţie (cetate) din piatră,
fiind, de altfel, prima cetate dacică descoperită în dreapta
Mureşului, în apropierea bogatelor zăcăminte din Munţii
Apuseni.
Sondajele arheologice pe terasele I, VII si XI au scos la iveală mai
multe blocuri din piatră prelucrate (cele mai numeroase în sudul stâncii,
pe terasa VII). Toate au pe una din laturi caracteristicul şanţ
«coadă de rândunică» (sau babă), tăiat în bloc, în
scopul introducerii unei grinzi de lemn ce leagă transversal un alt
bloc de babă. În apropierea îngrămădirii de blocuri
surprinsă pe terasa VII, blocuri ocupând o suprafaţă de 24
m2,
a apărut o lentilă din praf (pulbere) calcaros, care provine de
la un atelier specializat în fasonarea blocurilor. Majoritatea lor au, pe
lângă babe, mici scobituri, pe margini, ce dovedesc că erau
pregătite pentru transport în zona unde urmau să se ridice
ziduri sau turnuri de pază. Zidul cetăţii dacice de la
Piatra Craivii a avut iniţial o grosime de 3 metri, blocurile sale
fiind aşezate pe un pat rezultat din săparea şi nivelarea,
pe viitorul traseu, a solului stâncos. Distrus în cea mai mare parte
datorită, mai ales, alunecărilor de teren, traseul zidului a
putut fi urmărit pe mici distanţe. În colţul de nord-vest
şi nord al stâncii s-au găsit in situ blocuri, aranjate
pe distanţa de 7x0,50 m şi 13,60x1 m. Toate făceau parte
din parametrul interior al zidului de incintă. De la aceasta, mai
ales de la babele fiecăruia, porneau grinzi longitudinale spre
parametrul exterior care, din păcate, nu se mai păstrează.
Spaţiul rămas liber între cele două feţe ale zidului
(interior şi exterior), prins cu ajutorul unor grinzi longitudinale
şi transversale, era umplut cu bucăţi de stâncă,
amestecate cu pământ si apoi bătucit (emplecton). Multe din
blocurile orizontale sunt legate prin crampoane de mari dimensiuni. Din
loc în loc, la o distanţă de aproximativ 1,5 metri, corespunzătoare
a trei lungimi dintr-un bloc orizontal (0,54x0,32x0,36) s-au introdus stâlpi
din piatră, verticali (1,20x0,28x0,36), în vederea unei mai mari
siguranţe şi aderenţe la terenul pe care îl urma zidul.
Maniera de execuţie deosebită apare de la sine, ea ţinând
cont de configuraţia abruptă a locului. Incinta astfel delimitată
avea formă patrulateră (67x36 m) şi ocupă o suprafaţă
de circa 2400m2.
Situată pe cea mai înaltă cotă, chiar pe vârful stâncii,
acropola Pietriei Craivii oferea un admirabil post de observare generală.
Cetatea a mai fost prevăzută şi cu alte locuri de
supraveghere, săpate direct în stâncă, cu aspectul de
platforme (de mică dimensiune) şi balcoane suspendate, surprinse
în cadrul cercetărilor pe majoritatea versantelor masivului stâncos.
Cetatea dacică ridicată la Piatra Craivii poate fi socotită,
cu siguranţă, un obstacol în apropierea Mureşului, care
juca un important rol strategic. Transformarea aşezării civile
într-o cetate, prin ridicarea zidului de incintă şi a
acropolei, poate fi plasată în ultimele decenii ale secolului I
a.Chr., moment în care pericolul roman la graniţele Daciei libere se
dovedea deja o realitate iminentă. După câte se pare, cetatea a
aparţinut unui dinast local şi suitei sale de nobili,
eventual conducătorul uniunii tribale atestate aici; ea putea oferi
oricând, în cazul unor atacuri, şi un adăpost temporar populaţiei
din jur.
Tribul dacilor de la Piatra Craivii este menţionat doar într-un
singur izvor. Într-un studiu dedicat onomasticii traco-dacice şi
ilirice, profesorul I.I. Russu, reluând versurile:
«Danuviusque rapax et Dacius orbe remoto Appulus (huic hosîi perbreve
Pontus iter)»
«Dunărea cea violentă şi îndepărtatul Appulus dacic, un duşman care nu e depănat
de Pontul Euxin»,
afirma că «dacicul Appulus este tribul care locuia în zona cetăţii
cunoscute mai târziu, sub ocupaţia romană Apulum» (remarcă
făcută înaintea descoperirilor de la Piatra Craivii).
Sala 8 a Muzeului Unirii din Alba Iulia este dedicată exemplificării
arhitecturii militare dacice, prin reconstituirea, cu ajutorul unor
blocuri de piatră originale, a unei părţi din zidul cetăţii
Apulon (Piatra Craivii), considerată pe bună dreptate a fi strămoşul
oraşului Alba Iulia. Zidul se prezintă cu toate caracteristicile
acestui specific murus dacicus.
Rezultă că tribul sau uniunea tribală de aici purta numele de
appuli şi că atacul în care apar menţionaţi a
avut loc în jurul anului 15 a.Chr., undeva în regiunea Dobrogei.
Incursiunile dacilor (fără să se cunoască numele
tribului din care fac parte) şi a altor neamuri se îndreaptă
apoi spre vest la graniţele şi pe teritoriul Pannoniei. Urmarea
acestei situaţii critice pentru romani constă în iniţierea
de către ei a unei acţiuni de pedepsire, condusă de
generalul Marcus Vinicius, ale cărei trupe, urmărindu-i pe
atacatori pătrund în Dacia, înaintând pe Valea Mureşului. Fără
a se cunoaşte în mod cert sfârşitul expediţiei, cercetătorii
au admis, pe baza informaţiilor transmise de geograful Strabon, că
«pe râul Marisos (Mureş) ... romanii îşi făceau
aprovizionările pentru război». Nu se ştie dacă
trupele romane au ajuns până la Piatra Craivii, dar un lucru
se poate bănui, acum începe să se pună temelia cetăţii,
prin ridicarea zidului şi acropolei, devenită ulterior, în
secolul I p.Chr. o stavilă în faţa duşmanilor.
Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi
plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea
centrului Apoulon. Toate acestea converg spre concluzia că la Piatra
Craivii a existat un centru oppidan, care nu este altul decât cel înscris
în lista geografului grec Ptolomeu.
Numele tribului, mai precis rădăcina-apol, appel- aparţine
grupului indoeuropean de cuvinte, însemnând putere, tărie, aşa
încât termenul – appuli - are drept corespondent
atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază
(rădăcină) s-a format şi humele centrului locuit de
appuli, Apoulon.
Sfârşitul Apoulon-ului dacic se confundă cu însăşi
soarta statului dac, condus de viteazul Decebal. În înaintarea lor,
romanii au incendiat, distrus şi transformat în ruine toate aşezările
şi cetăţilor dacice. Asemenea distrugeri a suferit şi Piatra
Craivii. De abia în epoca medievală, în cu totul alte condiţii,
stânca de la Piatra Craivii va deveni locul unui castru feudal,
reluându-se astfel noi forme de viaţă materială.
În 1267 se construieşte pe această stâncă, aflată în
posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă
cetate regală, utilizându-se parţial, materiale din
fortificaţia dacică. Această cetate a fost menţionată
pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes»
(Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia
cetăţii regale din Alba Iulia.
Stăpânirea pecenegă şi cumană
în Transilvania a fost doar nominală asupra populaţiei
autohtone. Ungurii, zdrobiţi în 955 pe râul Leh în Austria, de către
germani, şi închizându-li-se calea de pătrundere spre Apus
şi spre Imperiul Bizantin, încep o nouă companie de cucerire a
Transilvaniei, la începutul secolului al XI-lea.
Regii Ungariei fac eforturi mari pentru a grăbi
cucerirea şi stăpânirea efectivă a Transilvaniei. Aceştia
recurg la numeroase colonizări în timp şi avansează spre
est; astfel sunt aşezaţi secuii, la început în părţile
Crişanei apoi pe Târnave şi abia la sfârşitul secolului
al XII-lea în depresiunea Ciucului. La mijlocul secolului al XII-lea vin
în Transilvania primii colonişti saşi, dar documentele îi
amintesc abia în anul 1206, şi se referă la privilegiile saşilor
colonizaţi în jurul Albei, la Ighiu, Cricău şi Romos. Tot
din a doua jumătate a secolului al secolului al XII-lea încep să
se contureze noile forme de organizare administrativă, comitatele
regale.
La începutul secolului al XIV-lea, episcopii Petru şi Andrei ai
Transilvaniei au dus o permanentă luptă şi o abilă
politică, reuşind să-şi concentreze domeniile, putându-le
astfel mai bine apăra şi exploata între posesiunile mai
importante care aduceau mari venituri episcopiei se numără
şi cetatea Piatra Craivii.
În secolul al XlV-lea izbucnesc noi conflicte, în care sunt antrenate
episcopia şi capitlul Albei. Primul are loc prin 1320 între capitlul
Albei şi saşii din Ighiu şi Cricău, care au ocupat cu
forţa o serie de moşii ale capitlului, între care localităţile
Zlatna şi Abrud şi satele din apropiere: Şard, Oiejdea
şi Ampoiţa. După lungi incidente, capitlul se plânge
regelui Carol Robert, care în prima fază a fost de partea saşilor.
Vrând să slăbească puterea episcopiei de Alba, hotărăşte
ca aceste localităţi să rămână oaspeţilor
ce s-au dovedit credincioşi faţă de rege, probabil în
luptele pentru ocuparea tronului. După multe insistenţe, urmaşul
lui Carol Robert, regele Ludovic, ordonă voievodului Transilvaniei să
înapoieze localităţile capitlului Albei.
Cele mai însemnate evenimente din aceste părţi în secolul al
XlV-lea au fost luptele ce s-au purtat între episcopul Andrei al
Transilvaniei şi voievodul Toma al Transilvaniei, doi dintre cei mai
mari feudali ai regatului, care au antrenat în aceste ciocniri oşti
înarmate şi au comis adevărate acte de vandalism pe seama obştilor
săteşti şi a maselor ţărăneşti din
jurul Albei.
Dintr-un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 aflăm
că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept,
în stăpânire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gând
să le schimbe pe alte sate. Acţiunile armate dintre părţi
încep prin 1340, Toma, voievodul Transilvaniei, dă ordin garnizoanei
cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul
Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu-se
înarmat asupra bisericii din Alba şi i-a dat foc. A năvălit
cu duşmănie asupra oraşului Alba şi în apropierea
acestuia şi a luat toate turmele de animale, vite şi oi ale
oamenilor din acest oraş şi mare mulţime de boi
şi toţi caii care se aflau la păscut». În septembrie
1341, la intervenţia regelui Carol Robert, s-a încercat o împăcare
între episcopul Andrei al Transilvaniei şi Toma, voievodul
Transilvaniei. Documentul regal aminteşte de multe nelegiuiri ce s-au
comis de o parte şi de alta, omucideri, certuri, pârjoliri de sate
şi foarte multe pagube de ambele părţi. Între cei amestecaţi
sunt amintiţi şi Petru, vicevoievodul Transilvaniei, şi alţii;
împăcarea a fost de scurtă durată deoarece izbucnesc noi
lupte între părţi. Episcopul se adresează papei Benedict
al XII-lea, cu sediul la Avignon,, propunând să fie excomunicate 15 persoane,
în frunte cu voievodul şi vicevoievodul Transilvaniei, precum
şi castelanii cetăţilor de la Piatra Craivii, Lita
şi Rupea. Conflictele continuă şi după moartea regelui
Carol Robert şi a voievodului Toma. Astfel, în 1346 izbucneşte
un nou val de ciocniri şi violenţe. Petru, vicevoievodul
Transilvaniei, răpeşte capitlulului din Alba satul Bucerdea, pe
care-1 anexează cetăţii de la Piatra Craivii şi
se înstăpâneşte asupra satului Oarda, apropiindu-se ameninţător
de Alba Iulia. Saşii din Ighiu şi Cricău, la rândul lor,
ocupă părţi din Şard şi Oiejdea, iar regele ia în
stăpânire minele de aur din Zlatna. În urma acestor incidente,
episcopul Andrei al Transilvaniei refuză în 1349 să-1
primească pe regele Ludovic în cetatea Alba, închizându-i porţile
în faţă, «spre marea necinste a demnităţi regeşti».
Conflictul se aplanează mult mai târziu, pe timpul regelui Sigismund
de Luxemburg şi al lui Matei Corvin episcopia şi capitlul
primindu-şi înapoi cea mai mare parte a moşiilor cotropite în
prima parte a secolului al XIV-lea.
Documentele din secolele XV şi XVI amintesc numeroase frământări,
mişcări şi răscoale ale iobăgimii şi în
special acelea de pe moşiile episcopiei şi capitlului din Alba
Iulia. Ca să scape de obligaţii, iobagii fug de pe moşii încercând
să se stabilească la oraşe sau trec, de cele mai multe ori,
în Ţara Romanească şi Moldova. O parte din ei se transformă
în haiduci care atacă conacele şi pe funcţionarii
episcopiei, mai ales pe strângătorii de biruri. În 1515, un
document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se
afla un cuib de asemenea haiduci pe care regele îl numeşte
«peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile
episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi
numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată
oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat
cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în
1515.
În anul 1600 marele Voievod Mihai Viteazul, în timp ce era la Alba Iulia,
după cucerirea Transilvaniei, făcea dese vânători la
Piatra Craivii, locuind, după unele documente, câtva timp la Cricău
în clădirea numită «Magna curia», în prezent casă
parohială prin cumpărare, numită şi astăzi de
localnici «curtea mare».
Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu până
în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen relatează
în cronica sa «De rebus transilvanis» un episod tragic petrecut între
zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în
toamna anului 1602, când trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit
fără cruţare pe locuitori satelor din jur, refugiaţi
de teama cumplitelor prădăciuni. Cronicarul spune: «când soldaţii
s-au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre,
suliţe, cuţite. Când s-au terminat grămezile de pietre, tâlharii
s-au căţărat pe stâncă. S-a început un groaznic măcel,
soldaţii nefăcând deosebire de vârstă şi sex. Unii
sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămân
agăţaţi de colţurile stâncii iar ceilalţi au
fost măcelăriţi pe loc. Până acolo au mers sălbăticiunile
soldaţilor lui Basta încât nu au lăsat în viaţă
nici măcar un copil din cei 45 de captivi ».
O descoperire interesantă, care confirmă unele afirmaţii ale
cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în
interiorul castrului, între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce
transversa castrul de la N la S găsindu-se o groapă comună
de 50/250/0,50 m, conţinând 16 schelete (12 bărbaţi, 3
femei şi un copil, cele mai multe fără cap.
Dezvoltarea culturii dacice de la Piatra Craivii atinsese nivelul unei
civilizaţii de tip opidan, fapt care îi asigură un loc
important alături de alte populaţii din afara graniţelor
Imperiului Roman şi ale lumii elene.
Pe lângă importanţa istorică pe care o reprezintă cele
două descoperiri arheologice de la Piatra Craivii : Cetatea
dacică şi Castrul feudal, «aceste cercetări deschid
perspectiva unui punct turistic de o rară frumuseţe unde
vizitatorii vor putea admira privelişti încântătoare cu urme
ale trecutului glorios al poporului nostru scoase la iveală».
prof.
IONELA RUSAN Blagu
 |
|
Stanca ciplita oblic pentru
protejarea SANCTUARULUI de pe versantul vestic al cetatii
dacice de la Piatra Craivii (Taiata prin incalzire si
stropire cu otel) |
|
| |
 |
|
Sanctuarul principal din partea
estica a Pietrei Craivii, descoperita partial in anul 1963 |
|
| |
 |
|
Sanctuarul principal din partea
sud-vest a Pietrei Craivii, descoperita partial in anul
1963 (1964?) |
|
| |
 |
|
In dreapta, stanca taiata pentru a
avea o suprafata orizontala, necesara amplasarii unui
sanctuar, dezvelit partial. |
|
| |
 |
|
Sanctuarul principal din partea
sud-vest a stancii dezvelita partial. |
|
|
|
