România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Fierarii

Sarmizegetusei Regia

Rolul jucat de metale în evoluţia societăţii, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, a fost adeseori subliniat. Chiar dacă pe parcursul timpului unul dintre ele sau un aliaj al lor a avut o pondere mai mare, aproape toate erau căutate şi pentru procurarea lor s-au depus numeroase eforturi. Este lesne de înţeles că atâta vreme cât secretele extragerii şi modelării metalelor le erau cunoscute doar unui grup restrâns de iniţiaţi, aceştia erau privilegiaţi, ceilalţi îi priveau cu respect, cu teamă şi adeseori îi venerau ca pe nişte semizei. Aşa s-au petrecut lucrurile cu metalurgiştii egipteni, care trăiau şi lucrau în preajma faraonului, alături de marii preoţi, şi erau respectaţi şi temuţi asemenea lor.

Mircea Eliade citează numeroase exemple luate din mitologiile diverselor popoare din spaţiul european, asiatic sau african în care se afirmă originea divină a primilor metalurgişti. După exemplul lui Hefaistos-Vulcan, zeu al focului dar, în acelaşi timp, un transformator al metalului, ceilalţi metalurgişti care transformau la temperaturi înalte ceea ce exista deja în natură au început să fie socotiţi ca ,,stăpâni ai focului” şi aşezaţi într-o ierarhie alături de magicieni, şamani, vindecători. În aceste condiţii au apărut legături între arta metalurgului şi ştiinţele oculte, arta cântecului, a dansului, a poeziei etc.

Analogii de natură etnografică demonstrează perpetuarea la anumite populaţii din Africa a unor mijloace productive identice celor din preistoria continentului nostru, precum şi păstrarea unor ritualuri productive în asociere cu dansuri, incantaţii şi alte manifestări pline de sacru si mister.

Bineînţeles, situaţia metalurgiştilor antici se schimbă cu timpul, datorită mai ales generalizării metalurgiei pe arii mereu mai vaste şi apariţiei unui tot mai mare număr de deţinători ai „secretelor meseriei”.

Însă, chiar dacă vor fi priviţi cu mai puţină teamă de către contemporanii lor, respectul ce li se arată rămâne unul considerabil.

După aceste câteva enunţuri preliminare, să vedem în continuare care este situaţia metalurgiştilor daci în societate în perioada de la Burebista până la Decebal, respectiv până la cucerirea romană, ce loc le era rezervat între membrii societăţii dacice.

Problema stratificării sociale a dacilor i-a preocupat pe istorici de mai mult timp, chiar dacă nu fiecare a insistat asupra tuturor detaliilor de natură arheologică sau literară. Bineînţeles, numărul izvoarelor literare referitoare la daco-geţi şi luate în considerare de istorici s-a păstrat aproape neschimbat pe parcursul ultimului secol, mărindu-se doar numărul celor referitoare la civilizaţii apropiate sau înrudite cu dacii din restul spaţiului european, utilizate pentru comparaţii şi diverse paralele.

În schimb, cercetările arheologice desfăşurate în aşezările şi cetăţile dacice au contribuit la o tot mai profundă şi detaliată cunoaştere a civilizaţiei materiale şi spirituale a daco-geţilor, informaţiile obţinute pe această cale putând deveni utile inclusiv în emiterea unor opinii referitoare la stratificarea societăţii.

Printre cei care s-au ocupat de problema stratificării, sociale a dacilor îi amintim pe V. Pârvan, C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, I. H. Crişan, A. Bodor, M. Macrea şi alţii. Cu excepţia lui M. Macrea, care credea că „dacii, până la sfârşitul existenţei lor independente nu au atins stadiul orânduirii sclavagiste şi al statului sclavagist”, toţi ceilalţi socoteau că societatea geto-dacică a fost împărţită în clase sociale antagoniste, într-o formă de stat ce există încă în sec. I a.Chr.

De asemenea, se remarcă faptul că, în general, sunt de acord că în rândurile comaţilor intrau agricultori, păstori, dar şi meşteşugari şi negustori. Tot ca o caracteristică a lucrărilor amintite este importanţa sporită pe care o acordă toate clasei nobilimii, fie ea laică sau religioasă, şi tratarea extrem de fugitivă a celei de-a doua clase sociale.

Se spune că dintre pletoşi fac parte şi lucrătorii din minele regale, lucru perfect posibil, dar prin nimic dovedit, căci până astăzi nu se ştie nici o mină cu certitudine datată în perioada statului dac. Probabil o parte din minereul utilizat de daci provine din excavaţii puţin profunde sau din mine de mică adâncime, ale căror urme s-au şters sau nu au fost încă identificate.

A presupune însă că ele erau toate în stăpânirea regilor iar situaţia celor ce lucrau în ele era identică cu a minerilor din Imperiul Roman ni se pare greu de dovedit.

În ceea ce-i priveşte pe meşterii fierari, ei nu sunt pomeniţi în mod clar, ci incluşi în termenul „meşteşugari”, împreună cu cei ce practicau diverse alte meserii (olari, tâmplari, ţesători etc.).

Într-o lucrare apărută relativ recent, doamna Zoe Petre reia discuţia referitoare la dacii purtători de plete sau de cuşme şi-şi exprimă opiniile, care diferă simţitor de cele anterior enunţate. Vorbind despre solia de kometai trimisă de Decebal lui Traian, domnia sa crede că „kometai nu pot fi în nici un caz simpli oameni de rând. Pot fi, în schimb, războinici - poate chiar comandanţi - din armata regală a lui Decebal, înlocuiţi apoi cu pilophoroi, purtători nu numai ai unei autorităţi politice sau militare ci şi ai unei aureole de autoritate sacră”. Dacă iniţial războinicii pletoşi se bucurau de un respect deosebit, autoarei i se pare „de neconceput ca sensul simbolic originar al pletelor să fi fost răsturnat transformând pletele dintr-un element de distincţie socială şi de superioritate într-un stigmat al inferiorităţii”.

Din păcate, autoarea nu acordă prea mult spaţiu pletoşilor nerăzboinici sau celor ce fac doar ocazional parte din armată. Datele furnizate de cercetările arheologice în încercarea de-a completa informaţiile izvoarelor scrise au fost obţinute, aşa cum era de aşteptat, mai cu seamă din zona capitalei.

În cazul Sarmizegetusei Regia, a aşezării civile de aici şi a celor răspândite pe o suprafaţă mai mare în ceea ce numim „Complexul din Munţii Orăştiei” au fost identificate, în urma cercetărilor sistematice, dar şi a săpăturilor neştiinţifice, numeroase unelte aparţinând mai multor meseriaşi, dar şi cuptoare, urme de ateliere şi artefacte sugestive pentru practicarea a numeroase meşteşuguri. Nu toate aceste meşteşuguri au avut însă o pondere egală. Uneltele de făurărie şi lupele de fier ocupă de departe primul loc, atât ca număr cât şi ca greutate însumată.

Aproape toate uneltele de făurărie poartă urmele unei intense şi îndelungate utilizări, fiind „înflorite” la capete, tocite şi parţial deteriorate, în vreme ce uneltele aparţinând altor meşteşugari sunt mult mai puţin uzate, unele fiind chiar nefolosite ori îi curs de prelucrare. Aceasta este o clară dovadă că meşterii fierari lucrau chiar acolo, lângă cetatea de scaun, producţia fiind destinată nu doar celor ce stăteau alături de ei, ci şi unor categorii de lucrători ce-şi desfăşurau activitatea în zone mai mult sau mai puţin îndepărtate. Cât de numeroase erau atelierele metalurgice din aşezarea civilă a Sarmizegetusei ne-o spune numărul mare al nicovalelor de făurărie. Până acum au fost descoperite 27 de asemenea piese, iar cele de orfevrar sunt chiar mai numeroase. Presupunând că într-un atelier de făurar se găsea doar una, eventual două nicovale, ne dăm seama că avem de-a face la Sarmizegetusa Regia cu o densitatea nemaiîntâlnită de ateliere metalurgice, a căror producţie era desigur proporţională cu numărul lor.

După cum se ştie, arheologii au identificat în cartierul ce se-ntinde la vest de cetate peste 200 de terase antropogene ce se-nşiruie de la poale spre partea de sus a dealului. Un număr relativ mic au fost cercetate sistematic de arheologi (este adevărat cele mai mari, aflate în zona sacră şi cetate), altele au fost săpate doar parţial, iar celelalte mai aşteaptă a fi investigate. Din păcate, ele nu au scăpat atenţiei braconierilor căutători de kosoni, care le-au „sondat”.

Simplul fapt că au sondat aceste terase, ba chiar şi pante abrupte, greu accesibile, dovedeşte că aparatura de detecţie a primit semnal de la metale aflate în sol şi că, deci, o suprafaţă destul de mare din pantele Dealului Grădiştii a fost locuită în antichitatea dacică.

Cealaltă observaţie pe care au făcut-o arheologii şi pe care „săpăturile” braconierilor au confirmat-o este că, spre poalele dealului, se găsesc terase mai mici, pe ele se ridicaseră locuinţe modeste atât ca plan, cât şi ca dimensiuni şi inventar, în schimb, pe măsură ce urcăm spre culmea dealului, terasele sporesc în dimensiuni, locuinţele au planuri mai complicate, cu încăperi poligonale, circulare, absidate, acoperiş din ţigle, au apă curentă, iar inventarul lor vorbeşte despre bunăstarea celor ce le locuiau. Pe bună dreptate s-a spus că avem de-a face cu o stratificare „pe verticală” a locuitorilor şi că la partea superioară a aşezării locuiau cei mai bogaţi, în special nobilimea religioasă şi laică.

Interesant este de remarcat că cea mai mare parte a uneltelor de fier, au fost îngropate pe terasele superioare, că toate lupele de fier. a căror greutate este de ordinul tonelor, au fost descoperite pe terasele aflate aproape de culmea dealului şi că nicovalele a căror greutate este considerabilă se aflau tot acolo. Ni se pare logic deci să acceptăm ideea că toţi cei ce utilizau aceste lupe, lingouri, nicovale şi unelte îşi aveau tot acolo atelierele sau locuinţele. Este greu de crezut că, în caz de primejdie (cum a fost războiul cu romanii), un inventar, greu şi dificil de transportat, ar fi fost cărat de la poale spre culme şi îngropat într-un loc la fel de expus, dacă nu chiar mai uşor de identificat de către duşmani.

Chiar dacă nu au fost cercetate terasele pe care s-au descoperit lupe, lingouri şi nicovale, este de bănuit că atelierele cărora le aparţineau trebuie să fi fost nu prea îndepărtate şi erau asemănătoare celor cercetate pe terasele din cetate, din zona sacră sau de la „Căprăreaţa”.

Aceasta credem că este nu doar o dovadă despre cât de dezvoltat era meşteşugul făurăriei şi al prelucrării metalelor în general, despre cât de mare era volumul producţiei de acest fel, ci şi despre rolul metalurgiştilor daci într-o zonă şi într-o perioadă de mare avânt economic. Suntem siguri că bunăstarea metalurgiştilor daci era una remarcabilă şi că această situaţie economică bună şi-a pus amprenta şi asupra poziţiei sociale ce li se accepta în timpul ultimelor decenii de existenţă liberă a Daciei.

Ni se pare de bun simţ şi complet valabilă opinia exprimată de H. Daicoviciu că, în lipsa unor relatări mai clare ale izvoarelor istorice, va fi greu să se precizeze în detaliu poziţia în societate a celor două categorii sociale fundamentale. „Cred însă că termenii tarabostes (pileati) şi comatai (capillati) desemnează, la origine, stări sociale şi nu clase sociale, primul aplicându-se aristocraţiei, iar al doilea masei de oameni nenobili; pentru această interpretare pledează şi textul lui Iordanes, şi în ea nu există nimic nefiresc. Căci, indiferent de situaţia social-economică din Dacia lui Burebista, termenii în discuţie trebuie să fie mai vechi şi, deci, să reflecte o stare de lucruri anterioară apariţiei claselor şi statului.

Evoluţia societăţii dacice a dus, fără îndoială, la o anumită neconcordanţă între aceşti termeni şi noile realităţi social-economice. Un comatus putea foarte bine să ocupe, datorită averii sau calităţilor sale, un loc important în societate sau la curtea regelui, împrejurare care face mai puţin inacceptabilă decât s-ar fi putut părea solia formată din comaţi pe care Decebal a trimis-o mai întâi la Traian. Cu alte cuvinte, în aceste vremuri de început ale statului dac, noile realităţi intraseră în conflict cu vechile noţiuni, fără să le înlăture totuşi.

În virtutea tradiţiei, un aristocrat se bucura de mai mare trecere decât un om de rând, chiar dacă situaţia lui economică era mai precară. Fenomenul este bine cunoscut în Grecia şi la Roma, în primele secole de existenţă a statului; eupatrizii sau patricienii puteau fi mai săraci decât anumiţi nenobili, dar ei continuau să reprezinte pătura superioară a societăţii şi până la un anumit moment lor le erau rezervate toate funcţiile de conducere în stat.

Desigur, în general, se poate spune că aristocraţia gentilică (tarabostes, pileati) a devenit clasa dominantă, în vreme ce oamenii de rând (comati) constituiau clasa supusă, chiar dacă unii dintre ei, datorită puterii lor economice, pătrund în rândurile celor dintâi, unde sunt acceptaţi.

Între aceşti comaţi cu statut privilegiat credem că se înscriu şi meşterii metalurgi din aşezarea cu caracter cvasiurban de la Sarmizegetusa Regia.

 

Eugen Iaroslavschi

Bibliografie

 

M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991, vol. I.

I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, Ed. Dacia, Cluj, 1979.

V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926.

C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’antiquité, Bucureşti, 1945.

A. Bodor, Structura societăţii dacice, în Studii Dacice, Cluj-Napoca, 1981.

H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972.

I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977.

M. Macrea Procesul separării oraşului de sat la daci, în Studii şi referate privind istoria României, I.

Bucureşti.

Zoe Petre, Practica nemuririi, Iaşi, Ed. Polirom, 2004.

E. Iaroslavschi, L’habitat civil de Sarmizegetusa, în Le monde Thrace. Volume selectif, Paris, Roma,

Montreal, 1982.

E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997.