|
Din ansamblul obiceiurilor şi ritualurilor Crăciunului şi
Anului Nou mă voi rezuma la Ceata de feciori şi funcţionalitatea
ei ca o posibilă urmă a confreriilor de războinici daci.
Mircea Eliade1,
în studiul său "Dacii şi lupii", pleacă de la
ipoteza că denumirea de lupi ar putea avea originea în numele
unui grup de fugari care dădeau târcoale ca lupii în jurul satelor.
Savantul român face deosebirea între: 1) adolescenţii care pe
durata probei iniţiatice trebuiau să se ascundă departe de
sate şi să trăiască din pradă; 2) imigranţii
căutând noi teritorii în care să se stabilească; 3) cei în
afara legii sau fugarii în căutarea unui azil. Toţi aceşti
tineri se comportau ca "lupii" şi erau numiţi
"lupi" sau se bucurau de protecţia unui zeu-lup.
Riturile de iniţiere ale tinerilor pentru a deveni buni apărători
ai comunităţilor presupuneau nu numai o dificilă suită
de probe de supravieţuire dar şi, în final, moartea rituală
şi schimbarea numelui cu a unui animal. Era marca transformării
tânărului războinic în fiară prin îmbrăcarea rituală
a unei piei de urs sau de lup. Concluzia lui Mircea Eliade privind numele
etnic al dacilor este că derivă de la epitetul ritual al unei
conferii războinice. Acest fapt este întărit şi de
simbolismul stindardului lor2.
Mai mult decât atât, Mircea Eliade face afirmaţia că
"acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică
predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor"3.
Un alt argument este latura sacră pe care acest animal a căpătat-o
fiind sub protecţia Sfântului Petru şi Sfântului Andrei în
folclorul românesc, la care adăugăm dominaţia sărbătorilor
populare dedicate acestui animal. De altfel, Columna lui Traian şi
"Trofeul de la Adam Klissi" poartă ca însemn sacru
stindardul "Balaurul dac cu cap de lup" înfipt într-o prăjină
şi, respectiv, în brâul de sub metope însemnele totemice frunze de
acant terminate cu capete de lupi cu gurile deschise4.
Ceremoniile populare sezoniere, mai ales în timpul celor 12 zile din ajunul
Crăciunului până la Bobotează, aveau până nu demult
în centrul lor cetele de feciori care îmbrăcau tot felul de măşti
de animale: cal, capră, lup, urs etc. Este semnificativ faptul că
la teribila ofensivă a oamenilor pentru alungarea spiritelor rele
spre finalul celor 12 zile de la cumpăna anului se crede că sar
în ajutor lupii, singurii care le văd, le aleargă şi le
sfâşie cu dinţii.5
Să mai spunem că în riturile de înmormântare lupul devine
animal psihopomp, cel care îndrumă şi însoţeşte
trecerea şi drumul sufletului în lumea de dincolo pentru a ajunge în
lăcaşul strămoşilor.
Vom încerca în cele ce urmează să expunem posibilele apropieri
care se pot face între tradiţiile consemnate de folclorişti
şi etnologi, de unele rituri şi credinţe care au dăinuit
până nu demult şi difuza, necunoscuta tradiţie dacică.
Se presupune că, din moment ce nu avem urme scrise ale limbii şi
vieţii dacilor, aceştia aveau o foarte dezvoltată cultură
orală. Astfel, întregul ansamblu de obiceiuri, datini, ritualuri
sacre etc. conservau codul de legi, de norme ale convieţuirii. Ele au
devenit modele de neînlocuit pentru fiecare generaţie de oameni
şi s-au perpetuat, unele, până în secolul al 20-lea. Când o
datină sau credinţă nu mai are o explicaţie logică
şi întrebi de ce se zice sau se face aşa, ţi se răspunde
simplu: pentru că aşa am apucat, aşa au făcut sau au
zis părinţii sau moşii. Iată de ce avem un folclor
extraordinar de bogat şi variat, cu un amestec puternic de păgânism
şi creştinism.
Conducerea comunităţilor tradiţionale era în mâinile
sfatului bătrânilor care au conservat forme arhaice de judecată.
Pentru a accede în rândul acestora se presupune că existau nenumărate
praguri de trecere. Pentru a deveni om deplin, capabil de a întemeia
şi conduce o familie, de a avea un rol în viaţa obştei, tânărul
trecea prin faza de iniţiere specifică fiecărei etape:
copil format şi educat prin joc, băietan încadrat într-o formă
educaţională şi ajutor al părinţilor în muncă,
tânăr acceptat în ceata de feciori.
În cele mai însemnate obiceiuri, fie că sunt legate de viaţa
omului sau de cele de peste an, ceata feciorilor ieşea în evidenţă.
La nuntă, feciorii sunt grupaţi mereu în jurul unui steag
frumos împodobit care pe vremuri avea atârnată o piele de animal sălbatic
(lup, cerb, vulpe ...)6.
La înmormântare, mai ales în cazul morţii premature a unei fete
sau a unui fecior, iarăşi ierarhia tinerilor este implicată
cu misiunile necesare legate de adusul bradului, priveghiul, drumul până
la groapă etc. Societatea feciorească era prezentată în
toată viaţa satului la sărbătorile fixe solstiţiale
şi echinocţiale (Crăciunul - Anul Nou - Boboteaza, lăsatul
de sec - Paştile - Rusaliile), dar şi în rituri mobile,
pastorale (roata de foc) sau agrare (cununa grâului). Dar
cel mai bine se reliefează rolul cetei de feciori în organizarea
colindatului, a jocului căluşarilor şi organizarea
jocurilor de peste an.
În tentativa de cunoaştere a obiceiului colindatului pe Valea Mureşului
Mijlociu, începând cu anul 1975 am avut surpriza, participând efectiv
la acest obicei (Răcătău şi Mereteu), să descopăr
un repertoriu foarte bogat de texte şi variante ale colindelor şi
oraţiilor colacului, să văd cu ochii mei darurile primiţiale:
colacul şi pecia (muşchiuleţul), să înţeleg ceva
din ce însemna pentru oamenii din gospodăriile împrăştiate
pe dealuri sosirea vestitorilor naşterii Mântuitorului, dar şi
rostul mai vechi, acela de urare pentru un an cu belşug în vite
şi în rodnicia pământului. Feciorii primeau valoarea unor
mesageri ai Cerului, fapt marcat şi de textele unor colinde. Căutând
mărturii despre cum se alcătuiau cetele de feciori am intuit
faptul că acesta era un rit de educaţie sau iniţiere cu
reguli foarte stricte. După cum precizează Octavian Buhociu în Confreriile
de feciori şi Ilie Moise în Confreriile carpatice de tineret
- Ceata de feciori, acestea erau cândva răspândite pe întreg
teritoriul locuit de români şi aveau o ierarhie bine stabilită.
Însemnările din experienţa cercetărilor pe cuprinsul
comunelor Pianu, Săliştea, Vinţu de Jos, Blandiana şi
Ceru Băcăinţi le-am rezumat într-o carte: "Obiceiuri
de iarnă pe Valea Mureşului Mijlociu. Studiu şi antologie
de colinde", apărută în 1998.
Accesul în grupul de iniţiaţi ai cetei nu era permis oricui. De
aceea exista şi o clară delimitare a cetei de feciori de alte
grupuri. Copiii colindau separat, în dimineaţa de Ajun, numiţi
şi piţărăi, având grijă să nu îi apuce înserarea
pentru că, de exemplu, la Pianu de Jos puteau fi prinşi de băieţii
mai mari, îmbrăcaţi în cojoc şi cu clopot (chiar cu
coarne de berbec ca la Sărăcsău), numiţi crăciunei,
care săreau din întuneric, îi speriau şi le luau darurile
primite. Şi mai curios era obiceiul de la Ceru Băcăinţi,
unde erau lăsaţi în Ajun câinii dezlegaţi, tocmai când
colindau copiii, nevoiţi să strige în apropierea fiecărei
case "Deo Hei!".
Tinerii, începând de la vârsta de 13-14 ani, erau supuşi la o pregătire
intensă pentru intrarea în ceata de colindători. Ei trebuiau să
cunoască foarte bine colindele, mai ales "Colinda cetei",
altfel suportau pedepse aspre la întâlnirea cu cetele constituite.
Coltor Gheorghe din Blandiana ne informa în acest sens: "Care era
mai greu de cap îl băga în pivniţă până învăţa
colinda. Stătea ca maimuca şi tot zâcea până învăţa".
În Blandiana şi Acmar copiii mai mărişori colindau pe
ascuns pentru a evita întâlnirea cu cetele de feciori, pentru că
aceştia le cereau să colinde "a cetei" şi dacă
nu o ştiau perfect le luau tot ce au adunat. Acelaşi Coltor
Gheorghe povestea că a fost martor la o întâmplare când unul
dintre copiii prinşi de cei din ceată s-a opus şi drept
pedeapsă a fost legat de un prun şi părăsit acolo până
când l-au descoperit vecinii aproape îngheţat. Este limpede că
obiceiul era apanajul feciorilor cetei.
Ierarhia cetei de feciori era stabilită în prima întâlnire imediat
după ce se lăsa post de Crăciun. Iată ce ne-a spus Ion
Simion din Pianu de Jos despre acest ritual pe care l-a mai prins viu prin
anii 1936-1937: "Tomneam o gazdă de cum să lăsa post
de Crăciun, ne adunam acolo şi colindam ... Unu întreba Mă,
punem jude?, Celalţi strigau "Punem pe cutare!" Şi
îl ridicau de vo tri ori în sus şi zâceau: Noa, două cănţi
de ghin! trăbuie să hie un ficior destoinic, nu
oarecare". În zona studiată denumirea conducătorului cetei
era diferit de la sat la sat: primaş, vornic sau votav. După
Ovidiu Bârlea (studiul Colindatului în Transilvania), ridicarea
de trei ori în sus a celui ales jude în strigătele feciorilor
"pare o rămăşiţă dintr-un rit vechi de
consacrare într-o funcţie înaltă". Ceata feciorilor buni
de însurat era restrânsă, cu o mare coeziune şi o ierarhie
precisă (cămăraş, bucătar, meliţoi etc.).
Semnificative în acest sens sunt interdicţiile: femeile nu aveau
voie să intre în casa cetei, iar membrii cetei nu aveau voie să
părăsească gazda în perioada dintre Ajunul Crăciunului
şi Anul Nou, unde fiecare avea "aşternutul lui" (Penescu
Ioan, Şibot). Fără a avea o "pravilă", vătaful
sau primaşul pedepsea pe cel care părăsea gazda fără
aprobarea lui. Mama îşi amintea de un fecior din vecini purtat de
ceată prin sat legat cu lanţuri la picioare şi pus să
strige "Cine face ca mine, ca mine să păţească!".
Costumaţia feciorilor cetei era cea obişnuită: opinci,
cioareci, cojoace, căciuli, la care puneau semne specifice. Vătaful
purta diagonală de "prime" (panglici) tricolore. Cu toţii
purtau la căciulă o panglică cu "cârlionţ"
alb (panglică şerpuită), pene de păun sau de fazan,
iar la picioare zdrâncane (zurgălăi). La Cioara (actuala Săliştea)
feciorii purtau, ca şi căluşarii, bâte ciobăneşti
vopsite în trei culori şi la cap cu un smoc de panglici colorate.
Acest obiect trimite la arma războinicului arhaic - măciuca7,
ce şi-a păstrat, după cum precizează Mircea Eliade,
"valoarea de instrument cultual când întrebuinţarea sa militară
a făcut loc altor arme mai moderne". Băţul-cal-steag,
ca brad, vârf de brad şi ca "buzdugan" îl regăsim la
confreria paramilitară a Junilor braşoveni. În acest caz, susţine
Octavian Buhoci, se pare că e vorba de o "armă" de bătălie,
la fel ca beţele din mâna căluşarilor.
Semnul distinctiv al feciorilor cetei rămâne "peana" de la pălărie:
"Cân' în casă că intrară / Peana-n grindă le băteare
/ Roua-i sfântă-o scuturare", cum sună o colindă din
Crişenii Vinţului. "Roua sfântă" subliniază
ideea sacralităţii cetei ca mesageri ai cerului.
Dar cea mai elocventă, ni se pare nouă, dovadă a esenţei
originii şi rostul special al confreriilor de feciori în care
tinerii deveneau luptători este relevată într-o colindă
din Valea Mare - Ceru Băcăinţi: "Că noi ne sâmţâmu
/ Multă hiară, multă, / Multă hiară, multă,
/ Multă şi măruntă, / Şi-n mijloc de hiară /
(Î)i cerbu strătioru / Slobozit din noru..."8
Convieţuirea elementelor creştine cu cele păgâne face ca
şi în acest obicei să existe un repertoriu de colinde străvechi
împreună cu cele creştine, ceata de colindători să
fie primită de preoţi şi în biserică. Unele colinde
amintesc de probele de bărbăţie la care se supuneau
feciorii, cum ar fi îmblânzitul cailor: "Nime-n lume nu
s-aflare" Să-i înveţe murguieii / Murgu iei la calaritu /
Făr' de frâu, făr' de căpăstru / Făr' de leac de
aţă-n capu ..." (Colindă a fetei din Sărăcsău,
com. Şibot). Prinderea şi aducerea în cetate a fiarei fără
a fi vătămată este o altă precizare a probelor de bărbăţie,
mai ales în colindele de june: "Ferică de'aist băiatu /
Şi de cel ce l-o-mbăiatu / Că ni-aduce leu legatu / Leu
legat, nevătămatu / Numai cu lupta-i luptatu..." (Valea
Mare - Ceru Băcăinţi).
Un moment care pare să fi venit din riturile de iniţiere dacice
este îngroparea ţurcii de către ceata feciorilor, după cum
exista la Cioara şi Balomir până în urmă cu 60-70 de ani.
Ceata de feciori, odată constituită, trecută prin proba iniţierii
şi a colindatului, a păstrat până nu demult rolul de
organizator al jocurilor de peste an. Ele începeau după colindat, a
doua zi de Crăciun în mare parte a localităţilor cercetate
(Balomir, Blandiana, Ceru Băcăinţi, Săliştea, Vinţu
de Jos), dar în satele mai retrase începea mai târziu, a treia zi la
Crişenii Vinţului, iar la Pian şi Acmar de Anul Nou, odată
cu ospăţul feciorilor. Era un început şi pentru fete, căci
în ospăţul feciorilor erau introduse fetele tinere în joc de către
vătaful cetei, în prezenţa mamelor şi rudelor. Acum erau
angajaţi muzicanţii şi era stabilită plata acestora
separat pentru petrecerile dintre Crăciun şi Anul Nou şi
separat pentru jocurile din făşang şi de peste vară.
Plata gazdei se făcea în toate localităţile printr-o zi de
clacă, la seceriş. Iată cum descria Văidean Traian din
Acmar claca de seceriş: "Acolo s-adunau peste 40 de persoane,
aveu primariu, stegariu, făceu steag. Primariu conduce ceata, lăutaşu
zâce în timp ce lucrau. Care rămâne în urmă mere lăutariu
după el. Făce cunună de grâu. Sara petreceu ca un feliu de
nuntă"9.
Concluzii
Este cunoscut că pentru a verifica vechimea producţiilor
folclorice se apelează la obiceiuri care înglobau cândva toate
manifestările culturale şi spirituale ale comunităţilor
în mod sincretic. Dintre obiceiuri, colindatul a păstrat cele mai
multe rămăşiţe ale vieţii locuitorilor acestei părţi
a lumii înainte de creştinare, dar le-a adaptat cu multă uşurinţă
legii creştine, într-o simbioză neîntreruptă de două
mii de ani.
Ceata de feciori a avut până aproape de mijlocul veacului al 20-lea un
rol bine precizat în organizarea manifestărilor de peste an ale
tinerilor, păstrând unele elemente de iniţiere care amintesc de
pregătirea tinerilor daci pentru preluarea conducerii şi apărării
comunităţii. Caracterul de ceată închisă, cu roluri
şi condiţii speciale în casa gazdei şi în activităţile
de peste an, a permis cercetătorilor să conchidă descendenţa
dinainte de creştinare a acestor rituri.
În ceea ce priveşte imaginea "hiară multă" pomenită
în colinde este de presupus că nu poate fi vorba decât de lup.
"Deşi are o acţiune predominant malefică, scrie Ion
Ghinoiu10,
lupul şi nu alt animal jalonează între leagăn şi mormânt
întreaga existenţă a oamenilor [...ţ, frăţia cu
lupul începe încă din segmentul pre-existenţial, când copiii
care plâng în pântecele mamei înainte de a se naşte se transformă
în pricolici (fiară sălbatică, mai ales lup) şi
continuă după moarte, în post existenţă, în lumea
miticului, aşa cum reiese din cântecul zorilor cântat la casa
mortului". Mai adăugăm, folosind aceeaşi sursă, că
perioada închegării cetei în vechime, pe la sfârşitul toamnei
şi începutul iernii, ca şi suprapunerea unor sărbători
populare peste momente precise ale ciclului de reproducţie al lupului
indică un început de An Nou dacic în perioada octombrie-noiembrie11.
prof.
Avram Cristea
Note
1. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ginghis Han,
Ed. Ştiinţifică şi Encliclopedică, Bucureşti,
1980;
2. Ibidem,
p. 31;
3. Ibidem,
p. 37;
4. Romulus
Vulcănescu, Mitologia română, Ed. Academiei R.S.R.,
1985, p. 109-110;
5. Ion
Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Dicţionar, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1997;
6.
Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, cap. II, Confreriile de feciori,
p. 45;
7. Mircea
Eliade, op. cit., p. 28;
8. Avram
Cristea, Obiceiuri de iarnă pe Valea Mureşului Mijlociu.
Studiu şi antologie de colinde, Ed. Şcoala Albei, Alba
Iulia, 1998;
9. Ibidem;
10. Ion
Ghinoiu, Vârstele timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988,
p. 84;
11. Ibidem, p. 86;
|
|
