România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mărturii ale riturilor dacice în folclorul obiceiurilor de iarnă

Din ansamblul obiceiurilor şi ritualurilor Crăciunului şi Anului Nou mă voi rezuma la Ceata de feciori şi funcţionalitatea ei ca o posibilă urmă a confreriilor de războinici daci. Mircea Eliade1, în studiul său "Dacii şi lupii", pleacă de la ipoteza că denumirea de lupi ar putea avea originea în numele unui grup de fugari care dădeau târcoale ca lupii în jurul satelor. Savantul român face deosebirea între: 1) adolescenţii care pe durata probei iniţiatice trebuiau să se ascundă departe de sate şi să trăiască din pradă; 2) imigranţii căutând noi teritorii în care să se stabilească; 3) cei în afara legii sau fugarii în căutarea unui azil. Toţi aceşti tineri se comportau ca "lupii" şi erau numiţi "lupi" sau se bucurau de protecţia unui zeu-lup.

Riturile de iniţiere ale tinerilor pentru a deveni buni apărători ai comunităţilor presupuneau nu numai o dificilă suită de probe de supravieţuire dar şi, în final, moartea rituală şi schimbarea numelui cu a unui animal. Era marca transformării tânărului războinic în fiară prin îmbrăcarea rituală a unei piei de urs sau de lup. Concluzia lui Mircea Eliade privind numele etnic al dacilor este că derivă de la epitetul ritual al unei conferii războinice. Acest fapt este întărit şi de simbolismul stindardului lor2. Mai mult decât atât, Mircea Eliade face afirmaţia că "acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor"3. Un alt argument este latura sacră pe care acest animal a căpătat-o fiind sub protecţia Sfântului Petru şi Sfântului Andrei în folclorul românesc, la care adăugăm dominaţia sărbătorilor populare dedicate acestui animal. De altfel, Columna lui Traian şi "Trofeul de la Adam Klissi" poartă ca însemn sacru stindardul "Balaurul dac cu cap de lup" înfipt într-o prăjină şi, respectiv, în brâul de sub metope însemnele totemice frunze de acant terminate cu capete de lupi cu gurile deschise4.

Ceremoniile populare sezoniere, mai ales în timpul celor 12 zile din ajunul Crăciunului până la Bobotează, aveau până nu demult în centrul lor cetele de feciori care îmbrăcau tot felul de măşti de animale: cal, capră, lup, urs etc. Este semnificativ faptul că la teribila ofensivă a oamenilor pentru alungarea spiritelor rele spre finalul celor 12 zile de la cumpăna anului se crede că sar în ajutor lupii, singurii care le văd, le aleargă şi le sfâşie cu dinţii.5 Să mai spunem că în riturile de înmormântare lupul devine animal psihopomp, cel care îndrumă şi însoţeşte trecerea şi drumul sufletului în lumea de dincolo pentru a ajunge în lăcaşul strămoşilor.

Vom încerca în cele ce urmează să expunem posibilele apropieri care se pot face între tradiţiile consemnate de folclorişti şi etnologi, de unele rituri şi credinţe care au dăinuit până nu demult şi difuza, necunoscuta tradiţie dacică.

Se presupune că, din moment ce nu avem urme scrise ale limbii şi vieţii dacilor, aceştia aveau o foarte dezvoltată cultură orală. Astfel, întregul ansamblu de obiceiuri, datini, ritualuri sacre etc. conservau codul de legi, de norme ale convieţuirii. Ele au devenit modele de neînlocuit pentru fiecare generaţie de oameni şi s-au perpetuat, unele, până în secolul al 20-lea. Când o datină sau credinţă nu mai are o explicaţie logică şi întrebi de ce se zice sau se face aşa, ţi se răspunde simplu: pentru că aşa am apucat, aşa au făcut sau au zis părinţii sau moşii. Iată de ce avem un folclor extraordinar de bogat şi variat, cu un amestec puternic de păgânism şi creştinism.

Conducerea comunităţilor tradiţionale era în mâinile sfatului bătrânilor care au conservat forme arhaice de judecată. Pentru a accede în rândul acestora se presupune că existau nenumărate praguri de trecere. Pentru a deveni om deplin, capabil de a întemeia şi conduce o familie, de a avea un rol în viaţa obştei, tânărul trecea prin faza de iniţiere specifică fiecărei etape: copil format şi educat prin joc, băietan încadrat într-o formă educaţională şi ajutor al părinţilor în muncă, tânăr acceptat în ceata de feciori.

În cele mai însemnate obiceiuri, fie că sunt legate de viaţa omului sau de cele de peste an, ceata feciorilor ieşea în evidenţă. La nuntă, feciorii sunt grupaţi mereu în jurul unui steag frumos împodobit care pe vremuri avea atârnată o piele de animal sălbatic (lup, cerb, vulpe ...)6. La înmormântare, mai ales în cazul morţii premature a unei fete sau a unui fecior, iarăşi ierarhia tinerilor este implicată cu misiunile necesare legate de adusul bradului, priveghiul, drumul până la groapă etc. Societatea feciorească era prezentată în toată viaţa satului la sărbătorile fixe solstiţiale şi echinocţiale (Crăciunul - Anul Nou - Boboteaza, lăsatul de sec - Paştile - Rusaliile), dar şi în rituri mobile, pastorale (roata de foc) sau agrare (cununa grâului). Dar cel mai bine se reliefează rolul cetei de feciori în organizarea colindatului, a jocului căluşarilor şi organizarea jocurilor de peste an.

În tentativa de cunoaştere a obiceiului colindatului pe Valea Mureşului Mijlociu, începând cu anul 1975 am avut surpriza, participând efectiv la acest obicei (Răcătău şi Mereteu), să descopăr un repertoriu foarte bogat de texte şi variante ale colindelor şi oraţiilor colacului, să văd cu ochii mei darurile primiţiale: colacul şi pecia (muşchiuleţul), să înţeleg ceva din ce însemna pentru oamenii din gospodăriile împrăştiate pe dealuri sosirea vestitorilor naşterii Mântuitorului, dar şi rostul mai vechi, acela de urare pentru un an cu belşug în vite şi în rodnicia pământului. Feciorii primeau valoarea unor mesageri ai Cerului, fapt marcat şi de textele unor colinde. Căutând mărturii despre cum se alcătuiau cetele de feciori am intuit faptul că acesta era un rit de educaţie sau iniţiere cu reguli foarte stricte. După cum precizează Octavian Buhociu în Confreriile de feciori şi Ilie Moise în Confreriile carpatice de tineret - Ceata de feciori, acestea erau cândva răspândite pe întreg teritoriul locuit de români şi aveau o ierarhie bine stabilită. Însemnările din experienţa cercetărilor pe cuprinsul comunelor Pianu, Săliştea, Vinţu de Jos, Blandiana şi Ceru Băcăinţi le-am rezumat într-o carte: "Obiceiuri de iarnă pe Valea Mureşului Mijlociu. Studiu şi antologie de colinde", apărută în 1998.

Accesul în grupul de iniţiaţi ai cetei nu era permis oricui. De aceea exista şi o clară delimitare a cetei de feciori de alte grupuri. Copiii colindau separat, în dimineaţa de Ajun, numiţi şi piţărăi, având grijă să nu îi apuce înserarea pentru că, de exemplu, la Pianu de Jos puteau fi prinşi de băieţii mai mari, îmbrăcaţi în cojoc şi cu clopot (chiar cu coarne de berbec ca la Sărăcsău), numiţi crăciunei, care săreau din întuneric, îi speriau şi le luau darurile primite. Şi mai curios era obiceiul de la Ceru Băcăinţi, unde erau lăsaţi în Ajun câinii dezlegaţi, tocmai când colindau copiii, nevoiţi să strige în apropierea fiecărei case "Deo Hei!".

Tinerii, începând de la vârsta de 13-14 ani, erau supuşi la o pregătire intensă pentru intrarea în ceata de colindători. Ei trebuiau să cunoască foarte bine colindele, mai ales "Colinda cetei", altfel suportau pedepse aspre la întâlnirea cu cetele constituite. Coltor Gheorghe din Blandiana ne informa în acest sens: "Care era mai greu de cap îl băga în pivniţă până învăţa colinda. Stătea ca maimuca şi tot zâcea până învăţa". În Blandiana şi Acmar copiii mai mărişori colindau pe ascuns pentru a evita întâlnirea cu cetele de feciori, pentru că aceştia le cereau să colinde "a cetei" şi dacă nu o ştiau perfect le luau tot ce au adunat. Acelaşi Coltor Gheorghe povestea că a fost martor la o întâmplare când unul dintre copiii prinşi de cei din ceată s-a opus şi drept pedeapsă a fost legat de un prun şi părăsit acolo până când l-au descoperit vecinii aproape îngheţat. Este limpede că obiceiul era apanajul feciorilor cetei.

Ierarhia cetei de feciori era stabilită în prima întâlnire imediat după ce se lăsa post de Crăciun. Iată ce ne-a spus Ion Simion din Pianu de Jos despre acest ritual pe care l-a mai prins viu prin anii 1936-1937: "Tomneam o gazdă de cum să lăsa post de Crăciun, ne adunam acolo şi colindam ... Unu întreba Mă, punem jude?, Celalţi strigau "Punem pe cutare!" Şi îl ridicau de vo tri ori în sus şi zâceau: Noa, două cănţi de ghin! trăbuie să hie un ficior destoinic, nu oarecare". În zona studiată denumirea conducătorului cetei era diferit de la sat la sat: primaş, vornic sau votav. După Ovidiu Bârlea (studiul Colindatului în Transilvania), ridicarea de trei ori în sus a celui ales jude în strigătele feciorilor "pare o rămăşiţă dintr-un rit vechi de consacrare într-o funcţie înaltă". Ceata feciorilor buni de însurat era restrânsă, cu o mare coeziune şi o ierarhie precisă (cămăraş, bucătar, meliţoi etc.). Semnificative în acest sens sunt interdicţiile: femeile nu aveau voie să intre în casa cetei, iar membrii cetei nu aveau voie să părăsească gazda în perioada dintre Ajunul Crăciunului şi Anul Nou, unde fiecare avea "aşternutul lui" (Penescu Ioan, Şibot). Fără a avea o "pravilă", vătaful sau primaşul pedepsea pe cel care părăsea gazda fără aprobarea lui. Mama îşi amintea de un fecior din vecini purtat de ceată prin sat legat cu lanţuri la picioare şi pus să strige "Cine face ca mine, ca mine să păţească!".

Costumaţia feciorilor cetei era cea obişnuită: opinci, cioareci, cojoace, căciuli, la care puneau semne specifice. Vătaful purta diagonală de "prime" (panglici) tricolore. Cu toţii purtau la căciulă o panglică cu "cârlionţ" alb (panglică şerpuită), pene de păun sau de fazan, iar la picioare zdrâncane (zurgălăi). La Cioara (actuala Săliştea) feciorii purtau, ca şi căluşarii, bâte ciobăneşti vopsite în trei culori şi la cap cu un smoc de panglici colorate. Acest obiect trimite la arma războinicului arhaic - măciuca7, ce şi-a păstrat, după cum precizează Mircea Eliade, "valoarea de instrument cultual când întrebuinţarea sa militară a făcut loc altor arme mai moderne". Băţul-cal-steag, ca brad, vârf de brad şi ca "buzdugan" îl regăsim la confreria paramilitară a Junilor braşoveni. În acest caz, susţine Octavian Buhoci, se pare că e vorba de o "armă" de bătălie, la fel ca beţele din mâna căluşarilor.

Semnul distinctiv al feciorilor cetei rămâne "peana" de la pălărie: "Cân' în casă că intrară / Peana-n grindă le băteare / Roua-i sfântă-o scuturare", cum sună o colindă din Crişenii Vinţului. "Roua sfântă" subliniază ideea sacralităţii cetei ca mesageri ai cerului.

Dar cea mai elocventă, ni se pare nouă, dovadă a esenţei originii şi rostul special al confreriilor de feciori în care tinerii deveneau luptători este relevată într-o colindă din Valea Mare - Ceru Băcăinţi: "Că noi ne sâmţâmu / Multă hiară, multă, / Multă hiară, multă, / Multă şi măruntă, / Şi-n mijloc de hiară / (Î)i cerbu strătioru / Slobozit din noru..."8

Convieţuirea elementelor creştine cu cele păgâne face ca şi în acest obicei să existe un repertoriu de colinde străvechi împreună cu cele creştine, ceata de colindători să fie primită de preoţi şi în biserică. Unele colinde amintesc de probele de bărbăţie la care se supuneau feciorii, cum ar fi îmblânzitul cailor: "Nime-n lume nu s-aflare" Să-i înveţe murguieii / Murgu iei la calaritu / Făr' de frâu, făr' de căpăstru / Făr' de leac de aţă-n capu ..." (Colindă a fetei din Sărăcsău, com. Şibot). Prinderea şi aducerea în cetate a fiarei fără a fi vătămată este o altă precizare a probelor de bărbăţie, mai ales în colindele de june: "Ferică de'aist băiatu / Şi de cel ce l-o-mbăiatu / Că ni-aduce leu legatu / Leu legat, nevătămatu / Numai cu lupta-i luptatu..." (Valea Mare - Ceru Băcăinţi).

Un moment care pare să fi venit din riturile de iniţiere dacice este îngroparea ţurcii de către ceata feciorilor, după cum exista la Cioara şi Balomir până în urmă cu 60-70 de ani.

Ceata de feciori, odată constituită, trecută prin proba iniţierii şi a colindatului, a păstrat până nu demult rolul de organizator al jocurilor de peste an. Ele începeau după colindat, a doua zi de Crăciun în mare parte a localităţilor cercetate (Balomir, Blandiana, Ceru Băcăinţi, Săliştea, Vinţu de Jos), dar în satele mai retrase începea mai târziu, a treia zi la Crişenii Vinţului, iar la Pian şi Acmar de Anul Nou, odată cu ospăţul feciorilor. Era un început şi pentru fete, căci în ospăţul feciorilor erau introduse fetele tinere în joc de către vătaful cetei, în prezenţa mamelor şi rudelor. Acum erau angajaţi muzicanţii şi era stabilită plata acestora separat pentru petrecerile dintre Crăciun şi Anul Nou şi separat pentru jocurile din făşang şi de peste vară. Plata gazdei se făcea în toate localităţile printr-o zi de clacă, la seceriş. Iată cum descria Văidean Traian din Acmar claca de seceriş: "Acolo s-adunau peste 40 de persoane, aveu primariu, stegariu, făceu steag. Primariu conduce ceata, lăutaşu zâce în timp ce lucrau. Care rămâne în urmă mere lăutariu după el. Făce cunună de grâu. Sara petreceu ca un feliu de nuntă"9.

 

Concluzii

Este cunoscut că pentru a verifica vechimea producţiilor folclorice se apelează la obiceiuri care înglobau cândva toate manifestările culturale şi spirituale ale comunităţilor în mod sincretic. Dintre obiceiuri, colindatul a păstrat cele mai multe rămăşiţe ale vieţii locuitorilor acestei părţi a lumii înainte de creştinare, dar le-a adaptat cu multă uşurinţă legii creştine, într-o simbioză neîntreruptă de două mii de ani.

Ceata de feciori a avut până aproape de mijlocul veacului al 20-lea un rol bine precizat în organizarea manifestărilor de peste an ale tinerilor, păstrând unele elemente de iniţiere care amintesc de pregătirea tinerilor daci pentru preluarea conducerii şi apărării comunităţii. Caracterul de ceată închisă, cu roluri şi condiţii speciale în casa gazdei şi în activităţile de peste an, a permis cercetătorilor să conchidă descendenţa dinainte de creştinare a acestor rituri.

În ceea ce priveşte imaginea "hiară multă" pomenită în colinde este de presupus că nu poate fi vorba decât de lup. "Deşi are o acţiune predominant malefică, scrie Ion Ghinoiu10, lupul şi nu alt animal jalonează între leagăn şi mormânt întreaga existenţă a oamenilor [...ţ, frăţia cu lupul începe încă din segmentul pre-existenţial, când copiii care plâng în pântecele mamei înainte de a se naşte se transformă în pricolici (fiară sălbatică, mai ales lup) şi continuă după moarte, în post existenţă, în lumea miticului, aşa cum reiese din cântecul zorilor cântat la casa mortului". Mai adăugăm, folosind aceeaşi sursă, că perioada închegării cetei în vechime, pe la sfârşitul toamnei şi începutul iernii, ca şi suprapunerea unor sărbători populare peste momente precise ale ciclului de reproducţie al lupului indică un început de An Nou dacic în perioada octombrie-noiembrie11.

 

prof. Avram Cristea

Note

1. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ginghis Han, Ed. Ştiinţifică şi Encliclopedică, Bucureşti, 1980;

2. Ibidem, p. 31;

3. Ibidem, p. 37;

4. Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Ed. Academiei R.S.R., 1985, p. 109-110;

5. Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Dicţionar, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997;

6. Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, cap. II, Confreriile de feciori, p. 45;

7. Mircea Eliade, op. cit., p. 28;

8. Avram Cristea, Obiceiuri de iarnă pe Valea Mureşului Mijlociu. Studiu şi antologie de colinde, Ed. Şcoala Albei, Alba Iulia, 1998;

9. Ibidem;

10. Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 84;

11. Ibidem, p. 86;