|
La 4 noiembrie a.c. s-au împlinit 290 de ani de la începutul
lucrărilor pentru edificarea fortificaţiei bastionare de la Alba
Iulia. Printr-o solemnitate la care au participat un sobor de peste 100 de
preoţi români, precum şi a generalului Steinvillc, comandantul
trupelor imperiale din Transilvania, Ştefan Kornis, guvernatorul
Transilvaniei, Loct. Col. Giovanni Visconti Morando, arhitectul cetăţii
şi şeful comisiei de fortificare a Transilvaniei, oficialităţile
oraşului şi mult popor, s-a pus piatra de temelie la bastionul
Sf. Carol situat în partea de nord, dedicat împăratului Carol al
VI-lea împreună cu o placă de bronz cu inscripţie, marcând
începutul edificării celei mai mari fortificaţii bastionare din
Transilvania dar şi din sud-estul Europei. Inscripţia de pe
placa de bronz atestă noul nume de Alba Carolina ce trebuia să-1
poarte oraşul nostru din acel moment.
Lucrările
pregătitoare au început în anul 1711, prin ridicarea topografică
a oraşului şi vechii cetăţi de către o echipă
de geometri condusă de Visconti. Proiectul pentru noua fortificaţie
bastionară a fost întocmit de acelaşi arhitect în anul 1714.
El a fost aprobat de Consiliul de război din Viena în acelaşi
an şi contrasemnat de mareşalul Eugeniu de Savoia.
Consiliul
a făcut unele observaţii ce trebuiau remediate şi anume
utilizarea unor părţi din cetatea medievală de la Alba
Iulia, anume cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea.
Pentru
a elibera terenul ce urma să fie ocupat de noua fortificaţie, în
suprafaţă de peste 140 ha, s-a hotărât dărâmarea
tuturor edificiilor vechiului oraş şi mutarea locuitorilor pe un
amplasament situat la est de cetate, actualul oraş de jos, plătindu-se
proprietarilor unele despăgubiri pentru terenurile şi casele
abandonate.
Noua
fortificaţie proiectată de Visconti trebuia să fie «place
d’arme», adică fortificaţia principală a Transilvaniei,
construită după «cele mai noi metode de fortificare», alegându-se
o variantă simplă dintre sistemele concepute de marele arhitect
militar francez, mareşalul Vauban, de la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. A fost concepută
în formă de heptagon, adică o magistrală cu şapte
bastioane mari ce poartă numele unor sfinţi, sub care descoperim
numele împăraului Carol al VI-lea, al soţiei sale Elisabeta, al
prinţului Eugeniu de Savoia şi al sfinţilor Mihail, Ştefan,
Sfintei Trinităţi şi Capistrano sau al Transilvaniei.
 |
|
Cetatea Bastionara de la Alba Iulia |
Feţele
bastioanelor au fost dispuse în unghiuri de la 75° - 120°, având
lungimile între 106 - 142 metri, iar flancurile rotunjite între 42 - 48
metri. Curtinele dintre bastioane măsoară 116 - 135 metri, având
înălţimea egală cu a bastioanelor de circa 12 metri.
Zidurile au fost construite din piatră şi cărămidă
într-o tehnică perfectă fară denivelări, uşor
oblice pentru a provoca ricoşarea ghiulelelor metalice.
În faţa
curtinelor şi bastioanelor se află şanţul interior lat
de 27 metri, după care urmează linia a doua de oragane,
semilunele sau ravelinele (bastioane detaşate) ce poartă numele
bastioanelor apropiate. Acestea au dimensiuni mai mici, feţele între
60 -90 metri, flancurile de 45 metri fiind prevăzute cu şanţuri
proprii de 9 metri lăţime. Semilunele de pe latura de nord
şi vest poartă reduite în sistem Vauban de pe care artileria
protejată executa trageri îndepărtate.
Linia
a treia de apărare o formează contragărzile ce protejau feţele
bastioanelor şi semilunelor. Sunt dispuse în aceleaşi unghiuri
cu bastioanele şi semilunele pe care le protejează. Au grosimea
de 22 metri, iar lungimea feţelor între 120 - 144 metri. Şanţul
exterior a fost finalizat numai pe latura de est.
Proiectele
fortificaţiei bastionare de la Alba Iulia mai prevedeau şi o a
patra linie de organe exterioare, formată din semilune şi lunete
dotate cu un al treilea şanţ, precum şi cu o fortificaţie
îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor. Această linie
de apărare nu s-a mai construit din motive pe care nu le cunoaştem.
Giovanni
Morando Visconti( 1652-1717) a fost originar din localitatea Curio,
cantonul Ticino, Elveţia, fiind cel mai important inginer militar
genist al Imperiului Habsburgic de la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Apare menţionat în
cărţile de soldă ale armatei imperiale în anul 1685,
participând în calitate de ofiţer de geniu, la toate expediţiile
împotriva Imperiului Otoman, inclusiv la asediul Belgradului în 1688 în
cadrul comandamentelor militare ale principilor Maximilian Emanuel de
Bavaria şi Ludwig de Baden.
Din
1691 a fost detaşat în Transilvania pentru fortificarea unor oraşe
ce urmau să devină garnizoane militare pentru trupele imperiale
în noua provincie cucerită.
Opera
lui s-a materializat în domeniul cartografiei şi arhitecturii
militare. A elaborat mai multe hărţi. În 1689 împreună cu
Luigi Ferdinando Marsigli au elaborat Mappa della Servia e Bulgaria şi
două hărţi ale Transilvaniei: Mappa della Transilvania ...
în 1699 în urma căreia a fost ridicat la rang de locotenent colonel
şi o hartă a Transilvaniei de dimensiuni mai mici pentru uz
militar.
Mappa
della Transilvania are
dimensiunile 117,5x99,5 m, a fost cea mai completă hartă a
provinciei care s-a întocmit până la începutul secolului al
XVIII-lea. Cuprinde 1141 de localităţi şi 14 planuri a
celor mai importante oraşe ale Transilvaniei şi ale Serbiei.
Opera
arhitectonică cuprinde planurile fortificaţiilor executate în
Serbia, Banat şi Transilvania şi anume: Belgrad, Petrovaradin,
Niş, Caransebeş, Lugoj, insula Ada-Kaleh, Lipova, Arad, Bocşa,
Făget, Sibiu, citadela de la Cluj, Alba Iulia, Deva şi probabil
Turnu Roşu şi cetăţuia de la Braşov.
Cea
mai marc realizare a fost proiectul şi execuţia fortificaţiei
bastionare de la Alba Iulia, capodopera sa, care a fost finanţată
şi executată în întregime, în schimb celelalte fortificaţii
au fost din pământ şi palisade de lemn dărâmate în
conformitate cu stipulaţiile păcii de Ia Karlovitz 1699.
Visconti
a murit în 1717 de ciumă la Alba Iulia, fiind înmormântat în
Catedrala romano catolică.
După
moartea lui lucrările la fortificaţia de la Alba Iulia au fost
conduse de inginerul militar locotenent colonel Iosif de Quadri care
provenea din Polonia, dar era originar, ca şi Visconti şi Brili,
antreprenorul zidarilor din zona Ticino, Elveţia.
Quadri
a condus şi executat cea mai mare parte a lucrărilor proiectate
de Visconti între 1717 şi 1727 - când a murit şi el de ciumă
la Alba Iulia fiind înhumat în Biserica Bathory, o biserică gotică
din secolul al XIV-lea, ce se afla pe locul actualei clădiri a
Universităţii l Decembrie, dărâmată în 1898.
Sub
conducerea lui Quadri s-au executat cele mai importante lucrări la
fortificaţie, întreaga magistrală, adică cele 7 bastioane
şi curtinele lor. Ultimul bastion Sfântul Mihail a fost terminat în
1723. S-au executat o parte a ravelinelor, contragărzilor de pe
latura de nord. Tot în această perioadă au fost finalizate porţile
fortificaţiei, I-a, II-a şi a IIl-a, cu concursul unor mari
echipe de meşteri pietrari şi sculptori pe care nu-i cunoaştem
decât parţial. Între aceştia au fost menţionaţi:
Iohann König, sculptor din Viena, probabil antreprenorul lucrărilor
de sculptură, Giuseppe Tencalla, sculptor, originar tot din zona
Ticino, Iohan Vischer, Francisc Froster, Iustus G. Kraus, Iosif Gruber. Toţi
au executat şi lucrări de sculptură la altarele Catedralei
romano catolice.
Sub
conducerea lui Quadri s-a modificat artera principală de circulaţie
în fortificaţie stabilindu-se între poarta a IIl-a, a IV-a, a V-a
şi a VI-a, abandonându-se cea propusă de Visconti, ce urma să
fie amenajată între bastioanele Sfântul Mihail şi Sfântul
Carol Boromeo în zona de nord-vest a cetăţii. Concomitent cu
finalizarea lucrărilor fortificaţiei sub conducerea lui Quadri
s-au construit o serie de edificii necesare pentru dotarea fortificaţiei:
manutanţa sau depozitul de provizii şi casa comisariatului, două
depozite de pulbere, amenajarea casei comandantului precum şi
amenajarea palatului princiar cu destinaţie de arsenal. Quadri a fost
şi arhitectul bisericii Ordinului Trinitarian, 1719, azi biblioteca
Bathyaneum.
Din
1727, la conducerea lucrărilor fortificaţiei de la Alba Iulia a
venit Konrad won Weiss. Acesta apare menţionat în scriptele armatei
imperiale în 1716 în timpul expediţiei din Oltenia. El a proiectat
fortificaţiile la mănăstirea Cozia şi Episcopia Râmnicului.
În urma păcii de la Pasarovitz 1718, Oltenia a intrat în componenţa
Imperiului Habsburgic până în 1739. În această perioadă
Weiss a elaborat proiecte şi a fortificat în sistem bastionar cu
materiale uşoare, palisade de lemn şi valuri din pământ, o
serie de puncte strategice din Oltenia: Câineni, Mănăstirea
Cozia, Episcopia Râmnicului, Ţânţăreni, casa banului din
Craiova, Vadul Vidinului şi probabil Mănăstirea Strehaia.
Aceste planuri au fost cuprinse într-un raport al generalului Wallis din
1731 înaintat curţii de la Viena. După 1731 Weiss a fost
avansat la rangul de colonel şi şef pentru lucrările de
fortificare din Transilvania şi Oltenia, cu sediul la Alba Iulia. În
acesta calitate a completat o parte din proiectele lui Visconti pentru
fortificarea oraşului Sibiu, citadela oraşului Cluj, Turnu Roşu,
Făgăraş şi castelul de la Miercurea Ciuc. Nu s-a
realizat nici un proiect al acestui arhitect. A elaborat între 1731
şi 1736 noi variante de planuri pentru îmbunătăţirea
apărării exterioare a fortificaţiei din Alba Iulia. A prevăzut
o nouă incintă bastionară spre oraş şi un fort pe
Dealul Furcilor, lucrări care nu s-au finalizat. A construit totuşi
contragărzile şi ravelinele de pe laturile de sud, est şi
nord., între care contragarda continuă de circa 2 km pe latura de
est spre oraş împreună cu şanţul exterior care s-a
finalizat parţial. Pe celelalte laturi lucrările au fost
finalizate doar în proporţie de 70-80%. Weiss a terminat lucrările
la porţile a IV-a, a V-a şi a
VI-a. Sub conducerea lui au lucrat la Alba Iulia şi alţi
ingineri militari, meşteri topografi şi geometri, fiind menţionaţi
ocazional: Lutsch, Waasen, Schwartz, Hausen etc. Aceştia au executat
părţi şi organe ale noii fortificaţii de la Alba
Iulia. Weiss a dispărut din scriptele imperiale în 1738. Interesul
imperial după înfrângerea lor de către otomani în 1738 -1739
s-a manifestat în principal spre fortificaţiile de la Timişoara
şi insula Ada Kaleh.
Abia în 1747 s-au reluat lucrările
la fortificaţia din Alba Iulia, dar destul de timid şi nu după
mult timp s-au întrerupt.
Cel
de-al patrulea inginer de geniu care a condus lucrările de la Alba
Iulia a fost generalul Bohn, în a cărui raport din 1747 au fost menţionate
lucrările la fortificaţie, care au fost executate până
atunci. El a propus un nou proiect de fortificare exterioară spre oraş
şi spre Dealul Furcilor care nici acestea nu s-au executat. Nu ştim
exact ce lucrări s-au finalizat sub conducerea lui Bohn. Documentele
menţionează lucrări mai puţin importante în anii 1764
-1765, 1804, 1812, 1825, 1835, 1838, 1862, 1873 etc.
 |
|
Poarta I-a Cetatii |
 |
|
Poarta III-a Cetatii |
 |
|
Poarta IV-a Cetatii |
Asemenea
fortificaţii în sistem Vauban puteau fi construite doar de state
mari din Europa ca: Austria, Rusia şi Prusia care dispuneau de
posibilităţi economice deosebite. S-a estimat că lucrările
la fortificaţia din Alba Iulia au costat enorma sumă de peste un
milion de guldeni din aur din care 60000 numai pentru poarta a III-a.
Materialele
s-au confecţionat pe loc, cărămida, milioane de bucăţi
s-au executat pe ambele maluri ale Ampoiului, în zona cartierului
Lipoveni, piatra brută a fost adusă de la Şard, cea fasonată
din cariera din Ighiu, nisipul de la Mureş, iar piatra pentru var de
la Meteş.
Munca
brută a fost executată de iobagii români aduşi din toate
comitatele, şi scaunele Transilvaniei. Ei au prestat muncă
gratuită în serii de câte două săptămâni, după
nevoie. Se estimează că lucrau în serii circa 6 -10 000 de
iobagi şi 3000 de căruţe pentru transport.
Autorităţile
militare recomandau comitatelor şi scaunelor să trimită la
Alba Iulia numai iobagi cu stare economică care nu aveau motive să
fugă.
Fortificaţia
bastionară de la Alba Iulia este, după 290 de ani, cea mai
reprezentativă construcţie militară în stil Vauban din
sud-estul Europei. Ea rămâne un mare monument de arhitectură
militară, unică în România, cu un mare complex de sculptură
barocă care este în fază de restaurare, pentru a fi redat
circuitului turistic.
prof.
dr. Gheorghe ANGHEL
Bibliografie
selectivă
Gh.
Anghel, Despre fortificaţia bastionară de la Alba Iulia, în
Apulum XXIE, Alba Iulia, 1986.
Gh.
Anghel, Toma Goronea, Primul proiect al fortificaţiei bastionare de
la Alba Iulia ... în Apulum XXXVI, Alba Iulia, 1999.
Nicolae
Sabău, Gh Fleşer, Sculptura barocă a cetăţii din
Alba Iulia, în Anuarul institutului de istorie şi arheologie, vol.
XXIII, Cluj-Napoca, 1980.
|
|
