România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

290 de ani de la fondarea cetăţii bastionare din Alba Iulia

         La 4 noiembrie a.c. s-au împlinit 290 de ani de la începutul lucrărilor pentru edificarea fortificaţiei bastionare de la Alba Iulia. Printr-o solemnitate la care au participat un sobor de peste 100 de preoţi români, precum şi a generalului Steinvillc, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Ştefan Kornis, guvernatorul Transilvaniei, Loct. Col. Giovanni Visconti Morando, arhitectul cetăţii şi şeful comisiei de fortificare a Transilvaniei, oficialităţile oraşului şi mult popor, s-a pus piatra de temelie la bastionul Sf. Carol situat în partea de nord, dedicat împăratului Carol al VI-lea împreună cu o placă de bronz cu inscripţie, marcând începutul edificării celei mai mari fortificaţii bastionare din Transilvania dar şi din sud-estul Europei. Inscripţia de pe placa de bronz atestă noul nume de Alba Carolina ce trebuia să-1 poarte oraşul nostru din acel moment.

Lucrările pregătitoare au început în anul 1711, prin ridicarea topografică a oraşului şi vechii cetăţi de către o echipă de geometri condusă de Visconti. Proiectul pentru noua fortificaţie bastionară a fost întocmit de acelaşi arhitect în anul 1714. El a fost aprobat de Consiliul de război din Viena în acelaşi an şi contrasemnat de mareşalul Eugeniu de Savoia.

Consiliul a făcut unele observaţii ce trebuiau remediate şi anume utilizarea unor părţi din cetatea medievală de la Alba Iulia, anume cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea.

Pentru a elibera terenul ce urma să fie ocupat de noua fortificaţie, în suprafaţă de peste 140 ha, s-a hotărât dărâmarea tuturor edificiilor vechiului oraş şi mutarea locuitorilor pe un amplasament situat la est de cetate, actualul oraş de jos, plătindu-se proprietarilor unele despăgubiri pentru terenurile şi casele abandonate.

Noua fortificaţie proiectată de Visconti trebuia să fie «place d’arme», adică fortificaţia principală a Transilvaniei, construită după «cele mai noi metode de fortificare», alegându-se o variantă simplă dintre sistemele concepute de marele arhitect militar francez, mareşalul Vauban, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. A fost concepută în formă de heptagon, adică o magistrală cu şapte bastioane mari ce poartă numele unor sfinţi, sub care descoperim numele împăraului Carol al VI-lea, al soţiei sale Elisabeta, al prinţului Eugeniu de Savoia şi al sfinţilor Mihail, Ştefan, Sfintei Trinităţi şi Capistrano sau al Transilvaniei.

Cetatea Bastionara de la Alba Iulia

Feţele bastioanelor au fost dispuse în unghiuri de la 75° - 120°, având lungimile între 106 - 142 metri, iar flancurile rotunjite între 42 - 48 metri. Curtinele dintre bastioane măsoară 116 - 135 metri, având înălţimea egală cu a bastioanelor de circa 12 metri. Zidurile au fost construite din piatră şi cărămidă într-o tehnică perfectă fară denivelări, uşor oblice pentru a provoca ricoşarea ghiulelelor metalice.

În faţa curtinelor şi bastioanelor se află şanţul interior lat de 27 metri, după care urmează linia a doua de oragane, semilunele sau ravelinele (bastioane detaşate) ce poartă numele bastioanelor apropiate. Acestea au dimensiuni mai mici, feţele între 60 -90 metri, flancurile de 45 metri fiind prevăzute cu şanţuri proprii de 9 metri lăţime. Semilunele de pe latura de nord şi vest poartă reduite în sistem Vauban de pe care artileria protejată executa trageri îndepărtate.

Linia a treia de apărare o formează contragărzile ce protejau feţele bastioanelor şi semilunelor. Sunt dispuse în aceleaşi unghiuri cu bastioanele şi semilunele pe care le protejează. Au grosimea de 22 metri, iar lungimea feţelor între 120 - 144 metri. Şanţul exterior a fost finalizat numai pe latura de est.

Proiectele fortificaţiei bastionare de la Alba Iulia mai prevedeau şi o a patra linie de organe exterioare, formată din semilune şi lunete dotate cu un al treilea şanţ, precum şi cu o fortificaţie îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor. Această linie de apărare nu s-a mai construit din motive pe care nu le cunoaştem.

Giovanni Morando Visconti( 1652-1717) a fost originar din localitatea Curio, cantonul Ticino, Elveţia, fiind cel mai important inginer militar genist al Imperiului Habsburgic de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Apare menţionat în cărţile de soldă ale armatei imperiale în anul 1685, participând în calitate de ofiţer de geniu, la toate expediţiile împotriva Imperiului Otoman, inclusiv la asediul Belgradului în 1688 în cadrul comandamentelor militare ale principilor Maximilian Emanuel de Bavaria şi Ludwig de Baden.

Din 1691 a fost detaşat în Transilvania pentru fortificarea unor oraşe ce urmau să devină garnizoane militare pentru trupele imperiale în noua provincie cucerită.

Opera lui s-a materializat în domeniul cartografiei şi arhitecturii militare. A elaborat mai multe hărţi. În 1689 împreună cu Luigi Ferdinando Marsigli au elaborat Mappa della Servia e Bulgaria şi două hărţi ale Transilvaniei: Mappa della Transilvania ... în 1699 în urma căreia a fost ridicat la rang de locotenent colonel şi o hartă a Transilvaniei de dimensiuni mai mici pentru uz militar.

Mappa della Transilvania are dimensiunile 117,5x99,5 m, a fost cea mai completă hartă a provinciei care s-a întocmit până la începutul secolului al XVIII-lea. Cuprinde 1141 de localităţi şi 14 planuri a celor mai importante oraşe ale Transilvaniei şi ale Serbiei.

Opera arhitectonică cuprinde planurile fortificaţiilor executate în Serbia, Banat şi Transilvania şi anume: Belgrad, Petrovaradin, Niş, Caransebeş, Lugoj, insula Ada-Kaleh, Lipova, Arad, Bocşa, Făget, Sibiu, citadela de la Cluj, Alba Iulia, Deva şi probabil Turnu Roşu şi cetăţuia de la Braşov.

Cea mai marc realizare a fost proiectul şi execuţia fortificaţiei bastionare de la Alba Iulia, capodopera sa, care a fost finanţată şi executată în întregime, în schimb celelalte fortificaţii au fost din pământ şi palisade de lemn dărâmate în conformitate cu stipulaţiile păcii de Ia Karlovitz 1699.

Visconti a murit în 1717 de ciumă la Alba Iulia, fiind înmormântat în Catedrala romano catolică.

După moartea lui lucrările la fortificaţia de la Alba Iulia au fost conduse de inginerul militar locotenent colonel Iosif de Quadri care provenea din Polonia, dar era originar, ca şi Visconti şi Brili, antreprenorul zidarilor din zona Ticino, Elveţia.

Quadri a condus şi executat cea mai mare parte a lucrărilor proiectate de Visconti între 1717 şi 1727 - când a murit şi el de ciumă la Alba Iulia fiind înhumat în Biserica Bathory, o biserică gotică din secolul al XIV-lea, ce se afla pe locul actualei clădiri a Universităţii l Decembrie, dărâmată în 1898.

Sub conducerea lui Quadri s-au executat cele mai importante lucrări la fortificaţie, întreaga magistrală, adică cele 7 bastioane şi curtinele lor. Ultimul bastion Sfântul Mihail a fost terminat în 1723. S-au executat o parte a ravelinelor, contragărzilor de pe latura de nord. Tot în această perioadă au fost finalizate porţile fortificaţiei, I-a, II-a şi a IIl-a, cu concursul unor mari echipe de meşteri pietrari şi sculptori pe care nu-i cunoaştem decât parţial. Între aceştia au fost menţionaţi: Iohann König, sculptor din Viena, probabil antreprenorul lucrărilor de sculptură, Giuseppe Tencalla, sculptor, originar tot din zona Ticino, Iohan Vischer, Francisc Froster, Iustus G. Kraus, Iosif Gruber. Toţi au executat şi lucrări de sculptură la altarele Catedralei romano catolice.

Sub conducerea lui Quadri s-a modificat artera principală de circulaţie în fortificaţie stabilindu-se între poarta a IIl-a, a IV-a, a V-a şi a VI-a, abandonându-se cea propusă de Visconti, ce urma să fie amenajată între bastioanele Sfântul Mihail şi Sfântul Carol Boromeo în zona de nord-vest a cetăţii. Concomitent cu finalizarea lucrărilor fortificaţiei sub conducerea lui Quadri s-au construit o serie de edificii necesare pentru dotarea fortificaţiei: manutanţa sau depozitul de provizii şi casa comisariatului, două depozite de pulbere, amenajarea casei comandantului precum şi amenajarea palatului princiar cu destinaţie de arsenal. Quadri a fost şi arhitectul bisericii Ordinului Trinitarian, 1719, azi biblioteca Bathyaneum.

Din 1727, la conducerea lucrărilor fortificaţiei de la Alba Iulia a venit Konrad won Weiss. Acesta apare menţionat în scriptele armatei imperiale în 1716 în timpul expediţiei din Oltenia. El a proiectat fortificaţiile la mănăstirea Cozia şi Episcopia Râmnicului. În urma păcii de la Pasarovitz 1718, Oltenia a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic până în 1739. În această perioadă Weiss a elaborat proiecte şi a fortificat în sistem bastionar cu materiale uşoare, palisade de lemn şi valuri din pământ, o serie de puncte strategice din Oltenia: Câineni, Mănăstirea Cozia, Episcopia Râmnicului, Ţânţăreni, casa banului din Craiova, Vadul Vidinului şi probabil Mănăstirea Strehaia. Aceste planuri au fost cuprinse într-un raport al generalului Wallis din 1731 înaintat curţii de la Viena. După 1731 Weiss a fost avansat la rangul de colonel şi şef pentru lucrările de fortificare din Transilvania şi Oltenia, cu sediul la Alba Iulia. În acesta calitate a completat o parte din proiectele lui Visconti pentru fortificarea oraşului Sibiu, citadela oraşului Cluj, Turnu Roşu, Făgăraş şi castelul de la Miercurea Ciuc. Nu s-a realizat nici un proiect al acestui arhitect. A elaborat între 1731 şi 1736 noi variante de planuri pentru îmbunătăţirea apărării exterioare a fortificaţiei din Alba Iulia. A prevăzut o nouă incintă bastionară spre oraş şi un fort pe Dealul Furcilor, lucrări care nu s-au finalizat. A construit totuşi contragărzile şi ravelinele de pe laturile de sud, est şi nord., între care contragarda continuă de circa 2 km pe latura de est spre oraş împreună cu şanţul exterior care s-a finalizat parţial. Pe celelalte laturi lucrările au fost finalizate doar în proporţie de 70-80%. Weiss a terminat lucrările la porţile a IV-a, a V-a şi a  VI-a. Sub conducerea lui au lucrat la Alba Iulia şi alţi ingineri militari, meşteri topografi şi geometri, fiind menţionaţi ocazional: Lutsch, Waasen, Schwartz, Hausen etc. Aceştia au executat părţi şi organe ale noii fortificaţii de la Alba Iulia. Weiss a dispărut din scriptele imperiale în 1738. Interesul imperial după înfrângerea lor de către otomani în 1738 -1739 s-a manifestat în principal spre fortificaţiile de la Timişoara şi insula Ada Kaleh.              Abia în 1747 s-au reluat lucrările la fortificaţia din Alba Iulia, dar destul de timid şi nu după mult timp s-au întrerupt.

Cel de-al patrulea inginer de geniu care a condus lucrările de la Alba Iulia a fost generalul Bohn, în a cărui raport din 1747 au fost menţionate lucrările la fortificaţie, care au fost executate până atunci. El a propus un nou proiect de fortificare exterioară spre oraş şi spre Dealul Furcilor care nici acestea nu s-au executat. Nu ştim exact ce lucrări s-au finalizat sub conducerea lui Bohn. Documentele menţionează lucrări mai puţin importante în anii 1764 -1765, 1804, 1812, 1825, 1835, 1838, 1862, 1873 etc.

Poarta I-a Cetatii

 

Poarta III-a Cetatii

 

Poarta IV-a Cetatii

Asemenea fortificaţii în sistem Vauban puteau fi construite doar de state mari din Europa ca: Austria, Rusia şi Prusia care dispuneau de posibilităţi economice deosebite. S-a estimat că lucrările la fortificaţia din Alba Iulia au costat enorma sumă de peste un milion de guldeni din aur din care 60000 numai pentru poarta a III-a.

Materialele s-au confecţionat pe loc, cărămida, milioane de bucăţi s-au executat pe ambele maluri ale Ampoiului, în zona cartierului Lipoveni, piatra brută a fost adusă de la Şard, cea fasonată din cariera din Ighiu, nisipul de la Mureş, iar piatra pentru var de la Meteş.

Munca brută a fost executată de iobagii români aduşi din toate comitatele, şi scaunele Transilvaniei. Ei au prestat muncă gratuită în serii de câte două săptămâni, după nevoie. Se estimează că lucrau în serii circa 6 -10 000 de iobagi şi 3000 de căruţe pentru transport.

Autorităţile militare recomandau comitatelor şi scaunelor să trimită la Alba Iulia numai iobagi cu stare economică care nu aveau motive să fugă.

Fortificaţia bastionară de la Alba Iulia este, după 290 de ani, cea mai reprezentativă construcţie militară în stil Vauban din sud-estul Europei. Ea rămâne un mare monument de arhitectură militară, unică în România, cu un mare complex de sculptură barocă care este în fază de restaurare, pentru a fi redat circuitului turistic.

 

prof. dr. Gheorghe ANGHEL

Bibliografie selectivă

Gh. Anghel, Despre fortificaţia bastionară de la Alba Iulia, în Apulum XXIE, Alba Iulia, 1986.

Gh. Anghel, Toma Goronea, Primul proiect al fortificaţiei bastionare de la Alba Iulia ... în Apulum XXXVI, Alba Iulia, 1999.

Nicolae Sabău, Gh Fleşer, Sculptura barocă a cetăţii din Alba Iulia, în Anuarul institutului de istorie şi arheologie, vol. XXIII, Cluj-Napoca, 1980.