România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Creştinii din Peninsula Balcanică şi Mihai Viteazul

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, cea mai mare parte a creştinilor din diferitele neamuri împrăştiate în întregul spaţiul de la sudul Dunării se aflau de peste două veacuri sub stăpânirea sultanului de la Constantinopol, în acelaşi timp şi calif al Islamului, deci duşman al ortodoxiei. O dată cu instaurarea sistemului politic şi militar în spaţiul balcanic, acolo dispăruseră diversele forme de organizare statală proprie, precum şi elitele conducătoare, ale feudalilor locali (cu excepţia micii republici urbane a Ragusei şi, evident, a ţărilor române nord-dunărene).

În paralel cu atacurile împotriva credinţei lor ortodoxe, locuitorii Balcanilor au fost supuşi unui regim de oprimare din ce în ce mai accentuată, pe toate planurile, ceea ce le-a provocat între altele o dublă stare, de umilinţă şi de sărăcie, dublate de sentimente de revoltă, ascunsă sau deschisă, paşnică sau violentă, împotriva unui asupritor în egală măsură social, politic şi religios. În condiţiile de atunci, începându-se chiar din vremea cuceritorului Constantinopolului, Mahomed II, bisericii ortodoxe şi slujitorilor acesteia, de la patriarhul ecumenic la simpli preoţi şi călugări, le-a revenit un rol multiplu. Dincolo de normala şi statornica grijă pentru sufletele credincioşilor pe care îi păstoreau, ei au devenit păstrătorii şi continuatorii tradiţiilor culturale ale diferitelor neamuri, în plus adăugându-li-se şi exercitarea unei serii de atribuţii pentru că instituţia ecleziastică ortodoxă a preluat parţial, în lumea laică, unele dintre atribuţiile ce înainte de pierderea libertăţii reveniseră statului şi instituţiilor sale. Evident că în rândurile aceluiaşi cler s-a păstrat şi amintirea statelor de odinioară: bizantin, bulgar, sârbesc şi s-a exprimat dorinţa restaurării fie a acestora, fie a unei unităţi politico-statale creştine, ortodoxe, la nivelul întregului sud-est european.

La sfârşitul secolului al XVI-lea faptele şi faima lui Mihai Viteazul au făcut ca în mod normal, în spaţiul balcanic, acesta să fie recunoscut ca firescul conducător, exprimându-se speranţa că el va instaura un stat creştin cu centrul la Constantinopol, unde să se încoroneze în restaurata catedrală a ortodoxiei, Sfânta Sofia. Din acest punct de vedere, Mihai Viteazul apărea într-o dublă ipostază, de cruciat, dar şi de continuator a împăraţilor bizantini în cadrul a ceea ce, atât de fericit, Nicolae Iorga a denumit “Bizanţ după Bizanţ”.

Evident, creştinii din lumea balcanică nu s-au împăcat cu noua situaţie intervenită după cucerire şi au acţionat în diverse feluri, mai mult sau mai puţin conştient şi concertat, pentru a-i înlătura pe otomanii asimilaţi cu păgânii şi a-şi dobândi libertatea, care în viziunea lor stătea în mod firesc în strânsă legătură cu ortodoxia. Din acest punct de vedere, la popoarele balcanice existau o serie de elemente comune, dar şi unele deosebiri.

În comun, toţi balcanicii, într-o lume predominant rurală, se împotriveau asupritorului social şi politic prin diverse forme de rezistenţă pasivă, nu rareori spontană. Între acestea un rol nu mic, l-a avut opunerea faţă de procesul de islamizare, deci de înstrăinare, numărul renegaţilor, al turciţilor, fiind relativ mic, cu puţine excepţii în zonele Bosniei sau Albaniei, de exemplu. O formă de rezistenţă, în egală măsură de caracter social şi naţional, în întregul spaţiu balcanic, de la Dunăre în Peloponez, de la ţărmurile pontice la cele ale Adriaticei, l-a constituit haiducia. Fără întrerupere de la o generaţie la alta au existat şi s-au manifestat activ cete de haiduci, de la zeci la sute de persoane, care au acţionat în permanenţă, reuşind chiar vremelnic să elibereze diferite zone. După Soliman Magnificul, în condiţiile stagnării şi începutului declinului statului otoman, al crizei sale interne, fenomenul haiduciei s-a generalizat, prefigurând şi pregătind o posibilă răscoală antiotomană generalizată la spaţiul balcanic şi promovată în numele credinţei pravoslavnice.

Intensitatea mişcării haiducilor în momentul urcării pe tron a lui Mihai Viteazul era deosebită. Ea a fost stimulată şi de ştirile despre crearea ligii creştine şi, mai cu seamă, de succesele dobândite de Mihai Viteazul în acţiunile sale eliberatoare ce au debutat în noiembrie 1594. Aceste împrejurări au şi creat de altfel posibilitatea ca mii de haiduci balcanici, în special bulgari şi sârbi să acţioneze în anii următori în armata lui Mihai sau alături de aceasta, sub steagul credinţei, în lupta împotriva duşmanului comun.

Spre sfârşitul aceluiaşi veac, regusanii, care împânziseră Europa centrală şi de sud est cu coloniile şi cu oamenii lor, au început să desfăşoare o propagandă tot mai activă în vederea luptei antiotomane. O serie de ragusani s-au aflat în slujba lui Mihai Viteazul sau au avut strânse legături cu acesta. Amintim aici pe Deli Marcu, unul dintre cei mai de seamă comandanţi de oşti ai domnului român, precum şi pe fraţii Poli.

Aflaţi la Constantinopol într-un număr însemnat, pe lângă patriarhia ecumenică pe care o controlau, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu afaceri băneşti, îndeplinind chiar o serie de funcţii în ierarhia administrativă a statului otoman, grecii erau şi ei în cea mai mare parte adepţii unei emancipări a lumii balcanice, printr-o mişcare creştină. În numele lor, de exemplu, Laurenţiu Paleolog, arhiepiscop de Cipru, s-a adresat în 1594 atât împăratului Rudolf II, cât şi papei de la Roma, îndemnând la o acţiune energică împotriva turcilor şi asigurând că o dată ce armatele creştine vor trece Dunărea se vor ridica grecii, bulgarii şi sârbii. Peste câţiva ani, la 1600, la Viena era înaintată în numele “poporului lui Hristos din Epir, Macedonia si Grecia” şi a fruntaşilor săi bisericeşti o plângere legată de trista lor situaţie materială şi religioasă, ce se încheia prin asigurarea sacrificiului lor pentru credinţă, dar şi hotărârea de a se răscula.

În vremea lui Mihai Viteazul elementele înaintate ale grecităţii, şi mai cu seamă clerul, erau gata să acţioneze, de unde şi legăturile lor strânse cu Mihai Viteazul pe care 1-au ajutat încă de la început la dobândirea tronului şi apoi pe parcursul domniei sale. Ulterior de altfel aceiaşi greci, precum vistiernicul Stavrinos, sau Gheorghe Palamede, au fost printre primii care au alcătuit scrieri ce s-au constituit într-un fel ca pietre de temelie ale faimei şi imaginii lui Mihai Viteazul ca apărător al credinţei ortodoxe.

Tot între grecii contemporani Iui Mihai Viteazul, cu rol important a fost şi Dionisie Rally Paleolog. Acesta făcuse studii la Viena, desfaşurase activităţi în Polonia şi Rusia, ajungând mai apoi mitropolit al Târnovei, deci pentru întregul spaţiu bulgar. Dionisie Rally a stabilit de timpuriu legături cu liga sfântă, iar din 1595 s-a aflat în statornice şi strânse legături cu Mihai Viteazul, devenind într-un fel principalul agent al acestuia în pregătirile unei răscoale creştine. In 1596 el trimetea o scrisoare domnului muntean, din care reţinem “Măria Ta ne-ai poruncit nouă creştinilor de dincoace de Dunăre să fim gata ... să batem pe păgâni”. Tot el mai considera că “bulgarii, sârbii şi albanezii, care sunt de aceiaşi religie cu dânsul, s-ar uni cu el (= cu Mihai)”. Ulterior, după înfrângerea răscoalei de la Târnavo, în 1598, Dionisie Rally s-a refugiat la Târgovişte, 1-a însoţit pe domn în campania din Transilvania, la Alba Iulia şi apoi a fost o vreme reprezentantul lui Mihai Viteazul în conducerea Moldovei, după unirea din mai 1600.

Aici ar mai fi de amintit şi faptul că pe o mai veche şi permanentă linie de comportament a domnilor români, şi Mihai Viteazul s-a înscris în seria ctitorilor şi donatorilor pentru lăcaşurile religioase, pentru ortodoxia sud-dunăreană în general. Astfel biserica Sf. Nicolae, ridicată de Mihai pe când era mare boier, a fost închinată mănăstirii athonite Simo Petra, iar alte danii au fost îndreptate spre Muntele Athos, precum şi spre Ierusalim.

În legătura cu toate aceste aspecte, Nicolae Iorga arăta: “Pentru întâia dată, pentru izbânda în războiul purtat împotriva turcilor, ajungea un domn român să aibă în jurul său atâţia reprezentanţi ai Bisericii răsăritene, care înfăţişau şi dorinţa neamurilor creştine din acele părţi de a-1 vedea sosind în mijlocul lor pentru a înnoi, într-o formă oarecare, vechea viaţă liberă din vremea împăraţilor “încununaţi de Dumnezeu”. Ei statură în umbra steagului lui atâta vreme cât vântul gloriei îl făcu să fâlfâie”. Acelaşi Nicolae Iorga mai credea că lui Mihai Viteazul îi aparţin cele dintâi închinări de lăcaşuri româneşti la Locurile Sfinte.

În veacurile XIV si XV existase o colaborare în numele ortodoxiei între statele de o parte şi de alta a Dunării, în războiul antiotoman. După dispariţia statelor creştine balcanice, această colaborare s-a manifestat în forme noi. În primul rând putem menţiona aici largul sprijin material acordat creştinilor de la sud de Dunăre, prin danii ale domnilor şi boierilor români din Croaţia de astăzi până la Constantinopol, Muntele Athos, Peloponez şi chiar Sinai şi Ierusalim. În cele mai diverse forme, au fost sprijinite mişcările de eliberare de acolo.

Având în vedere situaţia relativ mai bună din punct de vedere material şi religios, precum şi autonomia internă a statelor româneşti, tot mai mulţi creştini balcanici individual sau în grupuri, au venit şi s-au stabilit la nord de Dunăre. Astfel de exemplu chiar în vremea lui Mihai Viteazul, s-au stabilit în Tara Românească circa 15.000 de albanezi, 16.000 de bulgari. O serie de elemente sud dunărene s-au integrat în societatea românească, inclusiv în instituţiile acesteia, mai ales în armată, diplomaţie şi ierarhie bisericească.

S-a remarcat pe bună dreptate că “domnia lui Mihai Viteazul a fost unul din cele mai interesante momente ale colaborării românilor balcanici. Epoca era prielnică unirii tuturor creştinilor, iar boierii pământeni se strâng acum în jurul domnului de teamă să nu dispară, aşa cum dispăruseră în Balcani aristocraţiile greacă, sârbă, bulgară. O dovadă a acestei stări de spirit o constituie câţiva ani înainte de înscăunarea lui Mihai, convorbirea dintre Ivaşcu Golescu şi nunţiul papal din Polonia, cu care ocazie boierul muntean alcătuia un gigantic plan de colaborare antiotomană, între ruşi, imperiali, polonezi, bazat pe ridicarea românilor, sârbilor, bulgarilor şi albanezilor” (Vlad Georgescu). După cum se ştie unirea ţărilor române, cea mai importantă faptă a lui Mihai Viteazul, a fost precedată de declanşarea războiului pentru libertate.

Imediat după marea sa răscoală împotriva turcilor, Mihai a trecut Dunărea în spaţiul bulgar, atacând cetăţile de pe malul drept, de la Vidin la Silistra. Înainte chiar de declanşarea răscoalei antiotomane, în cel mai mare secret, se deplasase prin Banat la trupele de haiduci ale lui Deli Marcu, cu care ocazie s-a întâlnit şi cu faimosul conducător al haiducilor, Baba Novac, trecut atunci de 70 de ani, care de decenii îşi condusese trupele din Craina timoceană şi până în muntele Romania din centrul Bosniei. Atunci au fost de altfel făcute şi primele acorduri cu sârbii şi cu bulgarii.

În februarie-aprilie 1595, acţiunile lui Mihai la sud de Dunăre au trezit mari speranţe în rândurile creştinilor de acolo. Astfel au avut loc tentative de răscoale la Sofia şi chiar la Niş, pregătiri făcându-se şi în alte centre. Creştinii 1-au chemat spre a veni în ajutor începând a-1 considera, aşa cum arată literatura populară de mai târziu, “crai al Răsăritului”. Aceiaşi situaţie avea să se repete în iarna următoare, 1595-1596, după victoriile de la Călugăreni şi Giurgiu.

Că era aşteptat spre sud o mărturisea, într-o scrisoare adresată împăratului Rudolf, un trimis al marelui voievod care consemna că pe acesta “creştinii din Bulgaria şi din alte părţi de peste Dunăre îl aşteaptă cu cerere mare şi îl îndeamnă în fiecare zi, ba îi trimit şi scrisori de blestem că zăboveşte”.

În septembrie 1598, trecând pe la Nicopole, a cucerit Rahova, Plevna, Vraţa şi Vidinul, ajungând până în apropiere de Sofia, distrugând forţe ale inamicului. Nevoit să se întoarcă, el i-a ajutat pe unii dintre cei de aceiaşi credinţă cu ei, după cum mărturisea într-o scrisoare către arhiducele Maximilian: “Iar pe cai de acolo, care erau creştini sau bulgari, mari şi mici, după socoteala mea 16.000 de suflete, cu toată averea lor i-am trecut peste Dunăre. Şi celor mai săraci le-am dat pretutindeni în ţărişoara mea, unde s-a putut, atâta loc cât să-şi poată agonisi hrana”. Tot atunci Mihai mărturisea, ca şi contemporanul său, cronicarul maghiar Szamdszközi, că dacă ar fi avut peste 10.000 de oşteni (avea doar 6.500) ar fi putut să ajungă până la Constantinopol.

În aceste condiţii, cu rolul esenţial al arhiepiscopului Dionisie Rally, a izbucnit cea mai însemnată răscoală a creştinilor bulgari din evul mediu, la Târnovo, în anul 1598. A fost proclamată chiar restaurarea statului bulgar, fiind încoronat şi un ţar, Sişman III. Retragerea la nord de Dunăre a lui Mihai, insuficienţa trupelor răsculate, superioritatea numerică a turcilor, a dus la înfrângerea acestei tentative de restaurare a unui stat creştin în Balcani.

În aceiaşi perioadă, alte răscoale cuprindeau Balcanii. Astfel încă din 1594 se desfăşurau acţiuni militare ale răsculaţilor în sudul Banatului şi în jurul Belgradului, la un moment dat aceştia asediind chiar Tmişoara, reşedinţa paşalâcului. Alte acţiuni s-au desfăşurat în Bosnia, în Herţegovina, în special la Clis. În vechea Serbie o tentativă de răscoală s-a desfăşurat din iniţiativa şi sub conducerea patriarhului ortodox de Peci, Iovan. În Epir, ca şi în zonele albaneze, de asemenea acţionau răsculaţii, precum şi în Peloponez. Starea generală de răscoală era legată strâns de planurile şi acţiunea lui Mihai, considerat în mod firesc ca viitorul conducător al unui mare stat creştin în Balcani.

După cum se ştie, în anul 1599 Mihai Viteazul a trecut la înfăptuirea marelui său plan de unire a românilor. Astfel marea răscoală generală ortodoxă, dorită de balcanici sub conducerea lui Mihai Viteazul şi care trebuia să restaureze imperiul ortodox al răsăritului, a fost amânată, împrejurările din anul 1600 şi apoi asasinarea marelui voievod român, pe Câmpia Turzii, a făcut ca planurile creştinilor de peste Dunăre să se năruie şi ele.

Este interesant că mai mult decât în folclorul românesc, unde este destul de puţin prezent, Mihai Viteazul constituie un subiect de o largă popularitate în folclorul balcanic, mai ales în cel bulgar. Marile fapte de arme, luptele sale dramatice şi sângeroase împotriva turcilor constituie tema ce a inspirat folclorul balcanic. Pentru creştinii de la sud de Dunăre, el era liberatorul în numele ortodoxiei, pentru turci era inamicul primejdios şi redutabil. O probă a marii popularităţi a acestei figuri istorice este şi faptul că amintirea lui Mihai Viteazul a pătruns peste tot în Peninsula Balcanică, în folclor, mai târziu şi în creaţia cultă, de la Dunăre la Muntele Athos, de la Marea Neagră la Marea Adriatică.

În mare măsură, pentru cei de acolo, el avea aceiaşi semnificaţie ca şi pentru contemporanul şi colaboratorul său, Stavrinos, care în partea din biografia sa literară consacrată morţii sale, îl plângea: “O, cer şi soare, înfioră-te de nedreptate! Iar voi munţi, bociţi! Şi plânge-ti, fiare! Căci astăzi s-a prăbuşit stâlpul creştinilor, cinstea ortodocşilor, prietenul Sfântului Munte, cel care a jurat pe cruce să nimicească pe turci şi să-şi verse sângele pentru cucernicie... Acela care se ostenea pentru ortodoxie şi era sigur că o să i se facă liturghie la Sf. Sofie, deoarece mult se ostenea ca să unească Biserica Romei şi a Constantinopolei, să o facă una singură. Mănăstirilor, plângeţi, mult întristaţi-vă, a pierit miluitorul, şi unde o să-1 găsiţi. Şi dacă aţi cutreiera răsăritul şi apusul, ca el un altul nu aţi găsi ca să vă miluiască”.

prof. ZBUCHEA Gheorghe