România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

În sfârşit, o adevărată şi mult aşteptată „istorie sinceră”!

Mihai Ungheanu - „Românii şi «tâlharii Romei». Război religios - război de imagine?”

1. Pe marginea unui Motto.

În 1878, anul obţinerii de către România modernă a independenţei, pe câmpurile de luptă, apărea la Florenţa lucrarea, încă extrem de actuală prin analiza şi concluziile sale, semnată de Enrico Grace, „La Romania davanti all’ Europa”. O analiză pertinentă asupra modului în care „secolele au cruţat şi au păstrat intactă sămânţa romană pe care însuşi Traian a transplantat-o în valea Dunării”. O analiză care conduce la inevitabile concluzii în sfera politicului, niciodată abordate frontal de istoricii români, care au manifestat şi manifestă suficientă ,,pudoare”, în fapt laşitate, pe fondul unui servilism inutil, impus factorilor politici români de decizie de secole de asuprire şi umilinţe, abia spălate de sângele vărsat de ţăranii-soldaţi, purtători ai genei virtuţilor romane, în bătăliile supravieţuirii.

Atunci când tinerii ne cădeau seceraţi în „Valea Plângerii”, istoricii noştri ar fi trebuit să arunce în faţa Europei invadate de urmaşii barbarilor de odinioară, adevărul, uşor demonstrabil, că nu suntem o „naţie tânără”, ci naţia primordială a Europei creştine. Că suntem ultimii „romani” în viaţă, urmaşi ai celor ce au unificat cândva Europa, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, turnând în forma latinităţii civilizaţia pe care şi-o arogă astăzi urmaşii ieşiţilor din păduri şi „descălecaţilor” de ieri. Că, înghiţind sau alungând valurile barbarilor germanici, încorsetaţi de mareea slavo-asiată care nu ne-a spulberat, am creat, între Nipru, Dunărea Mijlocie, cu reperele vestice ale strămoşilor noştri, Buda şi Bratislava, Carpaţii Păduroşi şi Pind nu numai cultură şi civilizaţie, ci şi popoare; că volentes-nolentes am dăruit barbarilor „descălecaţi”, pământ, sânge şi cultură, obiceiuri, meserii, tradiţii, dansuri, motive şi modele literare, elemente de limbă, port, părţi din memoria noastră colectivă, şi, mai presus de toate, CREDINŢA. Şi că, după ce au crescut, aceşti „copii” ai noştri, rod, orânduit poate de Dumnezeu, din motive numai de El ştiute, al repetatelor violuri colective la care ne-a supus o Istorie maşteră, s-au întors cu mânie împotriva părintelui urgisit, adică a victimei, negându-i dreptul la identitate, proprietate şi existenţă, în efortul disperat de a-şi ascunde propria identitate reală, de rezultat al crimei originare. Dar dacă istoricii noştri au tăcut atunci, polemizând timid, pe evidenţe şi considerente de bun simţ, fără să atace fondul problemei, în disputele cu „avocaţii Diavolului” gen Eder, Engel, Sulzer, Húnfalvi, Kázi, Lebrecht, Jung, Huszar, Röesler sau Gustav Kálnoki cel elogiat astăzi, în documentare despre „Ardeal”, difuzate de televiziunea naţională ungară, a făcut-o clar şi precis, fără drept de apel, cel pe care astăzi 1-am numi „analistul politic” Enrico Grace, spulberând ţesătura de minciună a hoţilor care strigau „- Hoţii!”, prin concluzia că „această puternică unitate şi puritate a rasei române, care constituie trăinicia şi forţa sa, a dat naştere - din timpuri imemoriale - unei monstruoase coaliţii împotriva ei, operă a diverselor naţionalităţi care au înconjurat-o. Printre aceste naţionalităţi, cele mai însemnate, cele mai haine, cele mai turbulente au fost polonezii şi ungurii, aceştia din urmă fiind şi astăzi ciocanul care se abate cu cea mai mare cruzime asupra elementului românesc.

Ungurii, o mână de oameni agitaţi, au încercat permanent să remedieze întinderea redusă a teritoriului lor propriu şi insuficienţa populaţiei lor suprapunându-se peste alte naţii şi răpindu-le ceea ce un popor are mai scump, limba maternă şi obiceiurile. Cei dintâi care au cunoscut această experienţă amară, această invazie á la tartare, au fost românii”. Şi primele lucruri contestate românilor de elita culturală a „copiilor” lor, ungurii, au fost autohtonia şi continuitatea, mistificarea trecutului lor mergând până la a le transforma nobila origine traco-romană în contrariul ei. Cu „basna” lui Simion Dascălul, din secolul XVII, privind provenienţa românilor din „tâlhari” eliberaţi din temniţele Romei, toţi acei latrones-gentium care aveau de ascuns obârşia-şi românească, prin formarea lor ca popoare noi, moderne, ale Europei, pe pământ şi cu contribuţie românească, ne-au atribuit, cu o tenacitate care a ajuns să-i autoconvingă, propria lor ascendenţă tâlhărească. O origine care, de altfel, pe cei ce populează astăzi continente şi subcontinente de limbă şi civilizaţie anglo-saxonă şi ai căror înaintaşi au purces în Marea Aventură direct din închisorile Angliei, nu-i deranjează.

Iar dacă au răspuns din perspectiva jignitei „virtuţi romane” „basnei” primordiale şi variantelor sale, din ce în ce mai sofisticate, cum s-au priceput mai bine, cronicarii apoi istoricii noştri nu au aruncat o privire de ansamblu, circulară, pe harta originii Răului, căutându-i cauzele ascunse. Până astăzi, când, la 127 de ani de la editarea lucrării lui Enrico Grace, un savant român îi reia demersul, la fel de tranşant, dar înlocuindu-i afirmaţia gazetărească, pentru că lumea a involuat în plan cultural, cu o demonstraţie temeinică, bazată pe izvoare şi condusă de o logică implacabilă.

La Editura Phobos a apărut, în sfârşit, la Bucureşti, zilele acestea, sub semnătura profesorului universitar dr. Mihai Ungheanu, lucrarea, monumentală prin întindere şi conţinut, „Românii şi «tâlharii Romei», Război religios - război de imagine?”

Dascăl şi om politic, scriitor şi jurnalist, critic literar şi istoric al literaturii, istoric de nevoie pentru că un demers similar al istoricilor consacraţi mai mult prin titluri academice şi funcţii decât prin operă, încă lipsea, temutul acuzator al celor vinovaţi, ieri ca şi astăzi, de „Holocaustul culturii române” îşi asumă concluziile lui Grace prin Motto-ul lucrării, prezentat şi analizat de noi în rândurile de mai sus, dar îşi construieşte propria demonstraţie, abordând fenomenul nu din perspectiva  istoriei  politice,  ci  dintr-o perspectivă  socio-culturală  ţinând  de psihologia colectivă.

 

2. „Avertisment” şi necesitate.

 

Avertizându-şi cititorii că „tema romanităţii şi continuităţii românilor acolo unde sunt astăzi, în Europa Centrală, radial în jurul Carpaţilor, a solicitat autori de reputaţie şi autori anonimi, a produs convergenţe, dar a stârnit şi controverse aprinse”, marii cărturari români reacţionând ,,prompt şi vehement, cu multiple argumente împotriva injuriei” şi că polemica din jurul unei „ostile naraţiuni şi a presupusului ei autor, Simion Dascălul, a străbătut, începând din secolul XVII, peste trei secole, fiind unul din vectorii culturii române moderne”, autorul îşi arogă cu o modestie nejustificată doar meritul de a fi făcut „o recapitulare” a tentativelor anterioare de a găsi „izvorul străin al imaginii ostile”, repunând în circulaţie „texte care astăzi nu mai sunt frecventate în mod curent”, „sondând”, doar, „din nou problema” şi „avansând supoziţii proprii fără a considera că am găsit toate răspunsurile”.

În realitate, „toate răspunsurile” se regăsesc în formularea limpede şi concisă, constituind o premieră în sine, din „Avertisment”, că, având „şi rezonanţe actuale”, „controversa intră în sfera temei «noi şi ceilalţi», a imagologiei”. Ca atare, tipul de „război” enunţat dubitativ în titlul lucrării, „Război religios - război de imagine?” ni se relevă de la început a se încadra în sfera războiului psihologic, un „război” început cu secole în urmă, dar căruia, prin „virulenţa imagologiei”, i-au căzut victimă recent, cu ocazia „revoluţiei” televizate de la Bucureşti, nu numai poporul român, ci şi toţi locuitorii de bună credinţă ai planetei.

Experimentul ’89, la care autorul face referiri pe larg în ceea ce numeşte „În loc de cuvânt înainte”, i-a trezit pe români la realitate, atrăgându-le atenţia celor care au ochi să vadă şi urechi să audă că există „o opinie publică internaţională pe care, până atunci, datorită izolării lor postbelice (1944-1989), n-o cunoscuseră cu adevărat, iar această opinie publică externă obişnuia să pună note statelor şi naţiunilor”. O opinie publică ale cărei convingeri „vehemente sau sarcastice” puteau fi explicate, ieri, prin „dezacordul dintre regimul politic occidental şi cel din   ţările socialiste intrate, datorită   Moscovei   cominterniste,   sub   zodia totalitarismului”. Nu şi astăzi pentru că, după scurtul moment de respiro, decembrie 1989 - mai 1990, când, pe valurile „revoluţiei în direct”, opinia publică internaţională, stimulată de mass-media ne-a creat iluzia acceptării noastre, a urmat „o rotaţie de 180 de grade”, imaginea noastră întorcându-se "de la sublim la odios”. Iar acest „clasic exemplu imagologic de imagine răsturnată” nu mai poate fi explicat doar prin „odiosul” regim care nu a fost întotdeauna la fel de „odios” pentru occidentali, prin dispreţul Vestului faţă de noncatolicii consideraţi la „periferia” civilizaţiei sau teama Estului, exprimată într-un verbiaj de mahala de Vladimir Jirinovski, de posibila destrămare a Imperiului rus, cauzele sale fiind mult mai profunde. „Acest «război de imagine», privitor la români, are mai multe sute de ani  - afirmă autorul - Astăzi, însă, varietatea şi complexitatea posibilităţilor mediatice de penetrare îi oferă o eficacitate fără precedent.” De aici necesitatea unor astfel de lucrări care să nu se împiedice în formele şi tehnicile manipulării, să respingă inevitabilul „loc doi”, al ripostei celui criticat,  ridicându-se în polemică, în plan geopolitic şi geostrategic, la nivelul superior, al privirii de ansamblu, în scopul depistării cauzelor şi obiectivelor urmărite de creatorii de „imagini răsturnate”. Este, în fapt, ceea ce îşi propune profesorul Mihai Ungheanu, unul dintre puţinii, extrem de puţinii adevăraţi, pe o scară reală a valorilor, „seniori ai culturii române”, excedat, ca noi toţi, de inutil-servilismul unei autoproclamate elite culturale şi politice „româneşti”, care, sub steagul „europenismului” şi al unei „democraţii” utopice, existentă doar în mintea sa puţintică, a ajuns să veştejească, prin diferiţi „evici”, „eşu” sau „eanu”, fără valoare autentică, toate simbolurile şi geniile românităţii.

 

3. „Basna” ca fenomen persistent şi circular.

 

Cândva, în plin război, înainte ca ambiţiile unui pseudo-rege să ne arunce, prin trădare, pentru cine ştie cât timp, în categoria înfrânţilor şi a capitularzilor, marele savant geograf Simion Mehedinţi, ostracizat până astăzi, ne definea ca pe un „popor asediat”. Este meritul profesorului Mihai Ungheanu acela de a fi constatat că „basna” lui Simion Dascălul a făcut şi face parte din arsenalul celor ce au instrumentat şi susţin acest „asediu” circular, mai ales astăzi, când nici Marea Neagră nu mai este a noastră, revendicată fiind de cei mai recenţi „copii” ai noştri, rezultaţi ai violului rusesc, „ucrainenii””, şi, în orice caz, nu ne mai este „prietenă”, ameninţându-ne inclusiv cu inexplicabile tornade.

În sine, „basna” este un amestec penibil de date istorice, vădind incultura proaspăt aşezaţilor la masa europenilor: un rege ungur, „Laslău Craiul”, identificabil cu Ladislau IV Cumanul, sau, mai corect spus, Vladislav Româno-Cumanul (1272-1290), copleşit de tătari, cere ajutor... împăraţilor de la Roma, dispăruţi din Istorie cu peste 8 secole înainte. Iar „defuncţii”, depopulând ca şi Ceauşescu închisorile, din raţiuni economice, îi pun la dispoziţie toţi „tâlharii” condamnaţi pentru cele mai oribile crime. Cu această „armată”, regele ajuns ca şi Jessie James şef de bandă, îi înfrânge pe tătari şi, răsplătindu-şi colaboratorii, îi colonizează în Carpaţi, din aceşti „tâlhari” ai Romei trăgându-se românii, ceea ce ar explica, pentru o întreagă „istoriografie” şi cercetare sociologică de intenţie „maghiară”, defectele lor, aplecarea spre „hoţie” în primul rând.

Trecând în revistă riposta românească, de la Miron Costin la P. P. Panaitescu şi Dumitru Velciu, ca şi inexplicabilele rătăciri ale lui Ion Bogdan sau ale ultimilor membri ai „dinastiei” Giureştilor, fără preocupare pentru aspectul istoric al problemei, generat de pierderea de către unguri a „poziţiei” lor, după „Móhacsi vesz” („Pieirea de la Mohacs”, din 1526), profesorul Mihai Ungheanu constată că a existat într-adevăr un model unguresc al „imaginii răsturnate” generat  de  eforturile  perene  de  a-i  transforma  pe  români   în   „unguri”  prin „maghiarizare”, dar a mai existat şi un „model polonez”, unul „grecesc”, unul „bulgăresc”, unul „german”, conturându-se în contemporaneitate, cu virulenţă, altele noi, ca cel „rusesc” sau „ucrainean”. Obiectivul urmaşilor „descălecaţilor” în pământ românesc fiind acela de a-i transforma pe români în „descălecători” de dată recentă, în sprijinul ideii nonautohtoniei lor,  autohtonia şi continuitatea fiind privite astăzi cu „oroare”, ca „ceauşiste” şi de impostorii neamului, amatori de burse sau publicări în „Europa”; este atacat şi „Mitul primordial - Roman şi Vlahata”, care explică transformarea „romanilor” în „români”. Iar dacă Estul ne reproşează latinitatea ba chiar şi tracitatea, implementând în capul năucilor noştri ideea că am fi „daci”, deci am avea dreptul, istoriceşte, doar la Banat, Vestul Olteniei şi Haţeg, Vestul catolic şi protestant ne reproşează, printr-un lung şir de „băsnuitori”, până la recenţii Viorel Roman, Hannes Hofbauer, Marianne Mesnil sau Assia Popova, ortodoxia.

Demontând mecanismul atacurilor, demonstrând că, de aproape patru secole, minciuna este una şi aceeaşi, doar forma sau tehnicile de exprimare evoluând, autorul constată însă, şi aceasta este nota de optimism a cărtii, că ,, publicul românesc a început să înveţe că nu este de ajuns să ai o părere bună despre tine, o imagine proprie satisfăcătoare, dacă există alţii care au o părere opusă, o imagine ferm negativă, pe care o difuzează şi o impun cu ajutorul mass-media”. Şi este cu atât mai mare meritul acestui „public românesc” sistematic văduvit de învăţământ autentic şi cultură, prin reformele imbecile care ne agresează „aurul cenuşiu”, cu cât a fost şi este supus şi tirurilor „presei din România” (şi ale „elitiştilor” cu pofte mult prea mari pentru creierul de păsărică şi urechile de măgar din dotare, am adăuga noi) care, „contaminată ... a participat şi ea, din plin, la această campanie de imagini negre, întărind liniile unei fizionomii respingătoare, vehiculată şi pe alte meridiane”. Lui, publicului, îi este adresată această lucrare şi nu specialiştilor în domeniul istoriei sau istoriei literaturii, a căror laşitate a devenit, sub steagul „globalizării”, dezgustătoare. Acelui public în permanenţă agresat şi lovit în ceea ce are mai scump - copiii săi - şi căruia autoritatea statală, încăpută pe mâna unor veleitari, nu-i mai poate oferi nici măcar o protecţie iluzorie. Pe lângă „armă” - lucrarea în sine, autorul îi oferă în ADDENDA şi „muniţia” necesară, dacă este dispus la rezistenţă pentru dreptul legitim de a fi - extrase din principalele izvoare utilizate.

 

4. „Nincs kegyelem”!

 

Citind, ca redactor, sutele de pagini ale monumentalei „Românii şi «tâlharii Romei»”, istoricul din noi a constatat cu o amară satisfacţie că, acolo unde istoricii nu şi-au făcut, până la capăt, datoria, abandonându-şi, pentru mirajul parvenirii politice şi social-economice, misiunea, un literat a pătruns cu un curaj care, în împrejurările de faţă, poate fi catalogat drept „al disperării” şi a învins. Dar militarul din noi a înţeles că breşa produsă de această operă de excepţie în „dispozitivul” inutil-servililor trebuie lărgită. Cu alte cuvinte, „cu o floare nu se face primăvară”! Agresaţi permanent şi supravieţuind graţie, în primul rând, unor inteligenţe competitive, în perioada lor de afirmare ca naţiune, românii se văd astăzi supuşi, în plan imagologic, în cadrul unui război psihologic de durată, declanşat prin intermediul unei agresiuni radio-electronice, punctată, pentru credibilitate, de franctirori, unei ofensive totale. Poate ultima! Şi vizat nu le este numai teritoriul, ci şi, în primul rând, fiinţa etnică. După ce complicitatea germano-rusă a reuşit performanţa, deloc singulară în istorie, a inventării unui popor care se cheamă „la mărginean” („ucrainean”) pe pământ românesc şi prin deznaţionalizarea românilor, procesul de croire, prin intermediul „naţiunii culturale”, a unor noi „popoare” ca şi în cazul cehilor sau slavonilor (sârbilor) continuă. Knutul rusesc preface, sub ochii noştri indiferenţi, alte milioane de români în „popor nistrean” sau „popor moldovenesc”, iar marca germană, apoi „euro”, motorul Principiului Kohr („Tot ce este mic este minunat”), cu  sprijinul neamurilor prin căsătorie ale inocentului domn Geoană,  alte milioane în „popor vlah”. În pregătire se află, pe filieră germano-austro-ungară, poporul „ardelean”, şi, eventual, cel „bănăţean”. Şi aceasta în timp ce „patrioţii” noştri se refugiază cu entuziasm, din calea diversiunii „rrome”, în era antropogenezei sau în evul mediu timpuriu, proclamându-se, pe mâna unor pseudoliteraţi, „daci”, „cumani” sau... „secui”, scopul final fiind acela al transformării noastre, ca şi a vecinilor noştri, prin intermediul „generaţiei Hamburger”, într-o unică „naţiune” continentală, apoi planetară, necreştină şi nemusulmană, de „consumatori”.

În aceste condiţii se adresează, peste timp, şi domnului Mihai Ungheanu şi altor intelectuali a căror gândire depăşeşte nivelul nevoilor personale, mesajul lui Timotei Cipariu: ,,Am început, domnilor, abia am început. Rămâne să continuăm şi să terminăm!” Pentru că agresiunea continuă şi, de data aceasta, scopul ei este „terminarea” noastră ca entitate etno-culturală. Nici nu s-a uscat bine cerneala tipografică pe paginile cărţii domnului Mihai Ungheanu că am şi fost invadaţi de „documentare” care, glorificând figura unui fost român (Ion Gheorghe Curcă), vorbesc mancurtului occidental despre reînvierea „spiritului ardelenesc” şi a „culturii ardelene”, opere adresate elitelor de un Robert D. Kaplan („Fantomele Balcanilor”), în care românii sunt prezentaţi drept nenorocirea unui subcontinent sau „aurolacilor”, învăţaţi de un Anthony  King („Corabia nibelungilor”), printre scene de sex, că românii sunt „hoţi”, „ucigaşi”, „murdari”, gata să otrăvească SUA cu „mititei” din „carne de câine”. Başca raportul „Comisiei Wiesel”, elaborat de adulatorii de altădată ai „dacului” Ilie Ceauşescu şi a cărui „lecturare” i-ar face şi pe Miklos Horthy, „primul fascist” al Europei şi pe Adolf Hitler să dea în icter, de invidie!

De aceea, considerăm că superba demonstraţie a domnului profesor Mihai Ungheanu potrivit căreia „tâlharii Romei” sunt, de fapt, TÂLHĂRIŢII Europei, nu trebuie să se oprească aici. Pentru că tinerii noştri sunt văduviţi sistematic de carte (printr-un diabolic sistem educaţional, în care obiectivele externe se îmbină armonios cu impostura şi lăcomia internă) şi programat orientaţi spre abandon şi prostituţie, este imperios necesar să apară un volum II şi un volum III şi un volum IV... până când românii vor înţelege că trebuie să renunţe la sinucigaşa practică a supravieţuirii şi să-şi ia în serios îndemnul la „deşteptare” conţinut în propriul imn. Cu sau fără acordul „evicilor”, a căror incontinenţă, declanşată de zdrobitoarea superioritate a „cadavrului din debara”, îi face să „urineze” pe propriul neam şi pe propria tară, autocritic văzută drept „o fecală”, comparativ cu ţările care îşi plătesc vidanjorii în valută forte.

 

Dr. MIRCEA DOGARU