România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

POVESTIRE ISTORICĂ ROMÂNEASCĂ

Şi noi românii avem legende şi adevăruri istorice ca şi toate popoarele care au luptat pentru existenţă, adevăr şi continuitate.

Şi noi românii avem o limbă proprie, o cultură proprie,o gândire numai a noastră şi un fel de-a înţelege viata care este numai a noastră.

Şi noi românii avem o casă,o gradină,o ţară care-i numai a noastră. Noi nu nâzuim la casa şi nici la gradina altora, dar ştim să murim apărându-le pe ale noastre.

Şi noi românii, am suferit, am plâns şi sângerat între secolele unei istorii care nu ne-a cruţat în nici un veac.

Şi noi românii, iubim, cântăm, sperăm şi ne bucurăm de fiecare zi cu soare, măcar că nu întotdeauna am avut lumină şi străluciri în inimă şi suflet

Noi românii am apărut pe scena istorică a lumii încă înainte de naşterea lui Hristos... Grecii ne căutau la gurile Dunării Lâna de aur adică lâna oilor cu burţile umplute cu pietre şi scufundate pe fundul apei unde încet, încet, se umplea cu firele de aur purtate de rezidurile aurifere din Munţii Apuseni. “Legenda Argonauţilor” îşi are izvorul deci pe vechile noastre meleaguri!... Din diverse surse istorice mai aflăm, că de pilda, Clement Alexandrinul care a trăit între anii 150-216 d.H. evocând cunoştinţele lui Platon care trăise mult înaintea lui, arată ca în formarea lui filosofică “cântecele cele mai sănătoase le-a luat de la Traci”.

Se ştie, din diferite surse istorice vechi, că romanii jinduiau teritoriul dacic format ca populaţie din Traci, Iliri, Sciţi şi alte grupări compacte dar cu aceleaşi caracteristici sociale şi culturale, legile Naturii contopindu-i în unitatea succesivă a neamului românesc. O parte dintre aceştia acceptaseră simbolurile creştinătăţii în timp ce alţii erau purtătorii crezului în nemurirea sufletului, ceea ce a creat simbioza necesară pentru ulterioara concepţie de viaţă, devenind sămânţa spirituală a neamului românesc pentru următoarele secole de existenţă globală şi indivizibilă... În urma războiului câştigat de armata romană în Dacia, împăratul Traian a poruncit, spre nemuritoare amintire daco-romană, ridicarea unui monument uriaş chiar în centrul Romei (denumit Columna lui Traian) unde a şi fost înmormântat şi pe care sunt înfăţişate numeroase scene de luptă, dar şi de viaţă a dacilor, strămoşii noştri. Comparând înfăţişarea vestimentară a luptătorilor daci cu portul ţărănesc românesc, etnografii lumii rămân şi azi impresionaţi de asemănările constatate...

Noi, românii, ne-am constituit ca popor nou şi unit între secolele doi şi trei, când structura socio-politică şi economică ne-a conferit o identitate proprie, de nezdruncinat pentru viitorul european... Când grupe de populaţii - din stepele Uralilor au pornit asaltul Apusului, au urmat aproape două sute de ani de lupte care nu au făcut altceva decât să sudeze conştiinţa acestui popor scăldat în sânge şi cufundat în suferinţe. Pe Tătari, neamul nostru i-a „primit” la nivelul Nistrului. Pe războinicii crunţi ai lui Atila i-a împins în singurătăţile panonice, dincolo de munţi, ţinut mult asemănător cu stepele asiatice de unde porniseră flămânzi. Migraţia slavă, românii au oprit-o între munţi şi ape... Mai târziu turcii, întinzând împărăţia otomană până în miezul Europei, s-au împiedecat mult de pintenul de rezistentă al Ţărilor Româneşti (Moldova şi Muntenia). Să nu uităm că: Domnitorului Ştefan cel Mare, Vaticanul i-a conferit titlul de “Atlet al lui Christos” în urma bătăliilor împotriva otomanilor…

Noi românii n-am căutat niciodată să acaparăm ţinuturi care nu ne aparţineau. Ne-am bătut pentru a ne apăra. Am fost şi învinşi dar şi învingători dar niciodată sclavi! Am plătit tribut de sânge, tribut în aur, tribut în grâne. Am plătit otomanilor chiar şi tribut în copii (numit peşcheş). Am fost jefuiţi, torturaţi, decapitaţi de coaliţii vecine din pricina avuţiilor pământului nostru şi a hărniciei prin care renăşteau valorile poporului românesc. Secole de-a rândul oamenii mureau nu de moarte bună, ci de crâncene lupte, renăscând ca pasărea Phenix, din cenuşa gospodăriilor, a satelor şi oraşelor noastre.

Noi românii n-am avut regi-soare, mai puţin schimbări în spirit, în schimb am avut neclintitele forţele tăcute ale unui popor hotărât să nu se lase doborât de vicisitudinile unei istorii prea puţin indulgente. Unele popoare vecine cu noi ne-au atacat, ne-au furat, ne-au ucis bărbaţii, femeile şi copii, ne-au distrus biserici şi şcoli, ne-au impus biruri năprasnice, dar aceste popoare din jur n-au reuşit niciodată sa înfrângă spiritul şi valorile neamului nostru... Un singur reproş avem noi românii de făcut Istoriei: că nu ne-a lăsat de două mii de ani încoace măcar un secol de linişte şi tihnă!... Dacă ţăranul nostru de azi este aproape un intelectual, iar cărturarul un ins căruia ştiinţa modernă nu-i mai poate ascunde nimic, totul este expresia unei evoluţii latente dar sigure a poporului român... Fără trompete, fără decor de operetă, fără jocuri de artificii, cultura poporului român este ca o lespede de neclintit în evoluţia generală a continentului european.

Noi românii suntem de fapt un neam unit, răbdător şi neclintit din cuprinsul european, din păcate prea mult ignorat de politica lumii care a acceptat cu uşurinţă diverse rupturi de ţară şi adesea abandon istoric. Nu ar trebui să uităm aprecierea marelui istoric român Nicolae Iorga: “România e o ţară înconjurată de români”!

Sinteză sentimental reală mult simţită de conştiinţa românească: “Europa ar trebui să vină la noi cu o jerbă de trandafiri amestecaţi cu flori de miozotis”!

Baruţu T. Arghezi

Lausanne - Elveţia