|
Mitropolia
din Alba Iulia a avut acelaşi
destin tragic ca şi al credincioşilor pe care i-a păstorit.
Deşi unică ca şi importanţă duhovnicească
şi singură ca şi izvor de cultură în mediul românesc
din Transilvania, va fi martirizată spiritual în nul 1700, iar fizic
în 1713.
Nicolae
Iorga spune că Mitropolia din Alba Iulia a fost „cel mai trainic
şi mai de folos aşezământ al neamului nostru de peste munţi”.1
Cu
un secol înainte de a se auzi de „Şcoala Ardeleană”, la
Mitropolia din Alba Iulia se desfăşura o misiune duhovnicească
şi culturală fără egal. Tot veacul al XVII-lea din
teascurile tipografiei Mitropoliei au ieşit cărţi de mare
valoare, dacă ar fi să amintim doar de Noul Testament de la
1648, pentru prima dată tradus şi tipărit în limba română.
Andrei
Şaguna, vorbind despre limba Noului Testament de la 1648, va zice:
„Limba Bibliei pentru un popor numai o dată se poate face: dacă
s-au învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese
şi dacă poporul au primit limba aceia aşa zicând în însăşi
fiinţa sa: atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai a
o reînnoi şi îndrepta aşa după cum o ar fi reînnoit
şi îndreptat traducătorul cel dintâi al limbii de ar fi trăit
în veacurile lor.
Lauda
cea netrecătoare a unui astfel de lucru se cuvine arhiepiscopului
şi mitropolitului nostru din Bălgrad, Simion Ştefan, care
la anul 1648 au tradus şi tipărit întâia dată în limba
noastră Testamentul cel nou”.
La
Mitropolia din Alba Iulia au făcut misiunea lui Hristos o seamă
de mari ierarhi, în vremuri grele, doi dintre ei fiind trecuţi în rândurile
sfinţilor: Sfântul Sava Brancovici şi Sfântul Ilie Iorest.
Aflăm
apoi, de exemplu, că la 5 octombrie 1571, voievodul catolic al
Transilvaniei Ştefan Bathory, rezident la Alba Iulia, îngăduie
la stăruinţa unor nobili – probabil români – călugărului
Eftimie, „om cu multă învăţătură, ştiinţă,
purtări cinstite şi viaţă credincioasă”, să
propovăduiască „cuvântul curat al lui Dumnezeu” în toate
bisericile româneşti din principat.3 Eftimie
a fost hirotonit episcop de către patriarhul Macarie al Ipecului.
Mai
sunt cunoscuţi mitropoliţii Hristofor şi Ghenadie, iar Ioan
de Prislop păstoreşte pe vremea lui Mihai Viteazul. Diplomatul
iezuit Antonio Possevino,
descriind principatul Transilvaniei, menţionează privitor la români,
în anul 1583, că „aceştia au un mitropolit care-şi are
reşedinţa în Alba Iulia şi care a întemeiat aproape toate
bisericile pe care le au în cuprinsul Transilvaniei. Principele îl întăreşte
în această demnitate, trebuind doar să aducă scrisoare de
la oarecare patriarh sau episcop care să facă dovada că
este episcop.”4 Sigur
că nu un oarecare mitropolit “a întemeiat toate bisericile din
Transilvania”, dar fiecare în parte s-a străduit ca românii să-şi
aibă lăcaşurile de închinăciune. Începând cu
mitropolitul Hristofor, hirotoniile mitropoliţilor se fac la
Mitropolia din Ţara Românească.
Luminos
a fost “momentul Mihai Viteazul”. Chiar dacă epopeea lui a fost
scurtă, ca şi unirea provinciilor româneşti pe care a
realizat-o pentru prima dată, impactul duhovnicesc a fost puternic. Lângă
vechea şi modesta biserică a mitropoliei el a construit o alta,
frumoasă şi măreaţă. Mitropolitul Petru Movilă
va consemna acest lucru: „Şi îndată a început domnul a zidi,
dar nu în cetate, ca nu cumva cu schimbarea vremurilor să o
risipească, ci la marginea oraşului, lângă zidul cetăţii,
într-un loc frumos şi ridicând-o au sfinţit-o”.5 Şi
totuşi schimbarea vremurilor a risipit-o.
Vlădica
Ioan de Prislop „avu fericitul prilej de a păstori în cetatea Bălgradului
alături de Mihai Viteazul în acele zile de nădejdi mari, de
bucurii puţine şi de întristare destulă pe urmă.
Fiind «om smerit, binefăcător şi sfânt», el trăi până
după alungarea lui Basta din Ardeal, făcând minuni, iar după
moarte trupul nu-i putrezi, ci scotea miros bun”.6
În
orice caz se afirmă pe bună dreptate că „nici un alt domn
român n-a purtat atâta grijă şi nu s-a interesat mai îndeaproape
de Biserica Ortodoxă din Ardeal, ca Mihai Viteazul”.7 Acest
mare bărbat al neamului, nu numai că era un brav ostaş,
dar era şi un creştin bun. Relata părintele Vasile Tudor,
bun misionar în perioada comunistă şi în primii ani de după
1989, că Mihai Viteazul ştia Psaltirea pe dinafară. Se înţelege
din acest aspect că era un om al rugăciunii. Apoi era convins că
trebuie apărată întreaga creştinătate. „Sunt gata să-mi
vărs sângele pentru creştinătate”, spunea el. Iar
ducelui Maximilian îi scrie: „… Cât îmi va da Atotputernicul
suflare în mine, nu voi înceta a sluji creştinătatea întreagă
cu jertfa trupului şi a vieţii mele”.8 Acesta
a fost marele susţinător al Mitropoliei de Alba Iulia, din păcate
trecut prea devreme în eternitate, la 9 august 1601, ucis fiind mişeleşte
în complotul organizat de generalul Basta.
Ucis
pe Câmpul Turzii, după ce capul i-a fost dus la Mănăstirea
Dealu de lângă Târgovişte, trupul i-a fost înmormântat
acolo. Peste puţin timp însă, după cum spune cronica sârbească
a lui Gheorghe Brancovici – fratele sfântului mitropolit Sava
Brancovici – şi cronica lui Szamosközy, trupul marelui voievod a
fost reînhumat în catedrala
zidită de el la Alba Iulia.9
Mitropolia
Ortodoxă de la Alba Iulia şi-a
continuat misiunea sfântă şi după trecerea la cele
veşnice a marelui voievod unificator. Uşor nu i-a fost deloc, în
condiţiile în care credinţa creştină ortodoxă
era numai tolerată. Puternicele presiuni venite din partea
principilor calvini, pentru a-i determina pe români să îmbrăţişeze
reforma, iar mai apoi insistenţa perseverentă a Curţii de
la Viena de a-i trece la greco-catolicism, au adus multă suferinţă
şi au dat sfinţi martiri şi mărturisitori. Merită
amintiţi cei doi mitropoliţi mărturisitori pentru Hristos,
Sfântul Ilie Iorest şi Sfântul Sava Brancovici, precum şi
mitropolitul cărturar Simion Ştefan.
Sfântul
Sava Brancovici a fost hirotonit ca mitropolit la Târgovişte în
anul 1656. Păstoria sa îndelungată
a fost mult tulburată de numeroasele războaie şi schimbări
de principi. I s-au impus multe condiţii umilitoare, cu tentă
calvinizantă, şi i s-a înscenat un proces. În urma procesului
a fost aruncat în închisoare, fiind supus la tot felul de cazne. Puţin
timp după eliberare se mută la Domnul.10
Sfântul
Ilie Iorest i-a fost recomandat principelului Gheorghe Rákoczxy de către
domnitorul Moldovei Vasile Lupu. După tradiţie, a fost hirotonit
în Ţara Românească. Nefiind de acord cu condiţiile impuse
de principe referitoare la calvinizarea ortodocşilor, a fost aruncat
în închisoare. Eliberat în 1643, pe baza garanţiei a 24 de
credincioşi, s-a retras la mănăstirea de metanie Putna,
unde a murit la adânci bătrâneţe.
Mitropolitul
cărturar Simion Ştefan este ales în 1643, în locul Sfântului
Ilie Iorest. Şi lui i-a fost greu, din cauza presiunilor calvine făcute
de către principele Gheorghe Rákoczy. De numele lui însă se
leagă traducerea şi tipărirea la 1648 a Noului Testament.
M-am
oprit la aceşti trei mitropoliţi importanţi, şi-l voi
mai aminti pe cel de care se leagă trista dezbinare a românilor
ortodocşi din Transilvania: Atanasie Anghel. După ce
Transilvania, la 1688, este înglobată în Imperiul Austriac, încetează
presiunile calvine asupra Bisericii Ortodoxe şi apar cele catolice.
Necazurile încep pe vremea mitropolitului Teofil şi ajung la apogeu
pe vremea lui Atanasie Anghel. Şi acesta a fost hirotonit în
Muntenia, la Bucureşti, semnând o mărturisire de credinţă
în prezenţa mitropolitului Teodosie şi a patriarhului Dositei
al Ierusalimului.
În
vremea lui are loc tragicul moment al dezbinării de la 1700. când
mitropolitul era pe punctul de a ceda. Epitropul Mitropoliei din Alba
Iulia, cu o naivitate sfântă, îi scria acestuia la Viena: „Adu-ţi
aminte de ai citi sinaxariul sfinţilor, câte bogăţii, câtă
cinste li se făgăduia şi sta până la vărsarea de
sânge. Adu-ţi aminte ce ai făgăduit în mijlocul
mitropoliei Bucureştilor şi socoteşte însuţi ce-ţi
va veni de la patru patriarhi, de la toate Beserecile ce-s răschirate
de legea grecească în lume; că de la toate îţi vor veni
blăstem şi afurisanie”.11
Angajamentul
ce şi l-a luat Atanasie la Viena, când a fost hirotonit a doua oară,
spune Nicolae Iorga că „oglindeşte sufletul josnic al unui om
fără demnitate şi fără ruşine”.12 Iar
declaraţia lui din aprilie 1701 este „cel mai înjositor act public
săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc”.13
Când
„în bătrâna mănăstire a lui Mihai Vodă”, pe 25
iunie 1701, era instalat episcopul apostat „numai câţiva iniţiaţi
ştiau şi înţelegeau această zgomotoasă petrecere
ce se serbează pe ruina unei vechi organizări bisericeşti
şi pe rămăşiţele sfâşiate ale trupului
Bisericii româneşti unice, întinse fără întrerupere până
la hotarele neamului”.14
Ne
spune tot Nicolae Iorga că sărbătoarea instalării lui
Atanasie ca episcop greco-catolic a fost tulburată de protestul
zgomotos făcut la uşa catedralei de către un preot şi
doi mireni care nu puteau înţelege cum ctitoria lui Mihai Viteazul
va fi folosită de o altă confesiune decât cea ortodoxă.15
În
1713 Consiliul de război de la Viena a hotărât edificarea la
Alba Iulia a unei mari fortificaţii bastionare pentru consolidarea stăpânirii
habzburgice în Transilvania. Planurile întocmite de arhitectul italian
Giovanni Morandi Visconti au fost aprobate la 18 aprilie 1714 de către
mareşalul imperial Eugeniu de Savoia. Printre edificiile demolate cu
acest prilej au fost şi cele ce alcătuiau complexul fostei
Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei.
În
cronica sa, Gheorghe Şincai ne spune „că Mitropolia de la Bălgrad,
cea cu biserica de la Mihai Vodă cel Viteaz, au fost acolo pe unde
s-a zidit un zid al cetăţii şi zidindu-se cetatea la anul
1715 au trebuit să strice”16. Aşadar Mitropolia din Alba Iulia martirizată
spiritual la 1700, la 1714 este martirizată şi fizic.
A
urmat o aşteptare grea de 275 de ani. Strivită de interese străine
Bisericii Ortodoxe, Vlădicia de la Alba Iulia a fost îngropată
vremelnic. Dar a rânduit Dumnezeu ca ea să reînvie în anul 1975.
Începuturile
s-au făcut la 16 octombrie 1975, Sfântul Sinod, prezidat de către
Patriarhul Iustinian, propune Adunării Naţionale Bisericeşti,
iar aceasta votează modificarea articolului 5 din Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, adăugându-se
la eparhiile din Mitropolia
Ardealului, Eparhia Alba Iuliei.
Colegiul
Electoral Bisericesc a fost convocat pe data de 14 decembrie 1975, ales
fiind în scaunul de ierarh al Albei Iuliei, episcopul Emilian Birdaş,
pe atunci episcop vicar la Sibiu. Instalarea a avut loc pe 25 ianuarie
1976.
Au
urmat cincisprezece ani de misiune susţinută, în care s-a pus
pe picioare reînviata Eparhie de Alba Iulia. Episcopul Emilian, activ
şi râvnitor, a realizat multe lucruri bune în Eparhia de Alba
Iulia. Era omul disciplinei şi al rânduielii. Din păcate,
datorită firii sale intempestive şi imprevizibile, uneori depăşea
măsura în relaţiile cu oamenii. Acesta a fost motivul pentru
care a fost nevoit să-şi încheie activitatea la Alba Iulia în
1990, după căderea comunismului, şi să facă apoi
misiune la Arad şi Caransebeş.
Din
25 februarie 1990, hirotonit episcop de către Mitropolitul de pioasă
amintire Antonie Plămădeală, secondat de către P.S.
Timotei al Aradului, P.S. Ioan al Oradiei şi P.S. Iustinian al
Maramureşului, mi-am început eu misiunea de Arhiereu vicar la Alba
Iulia. Din iunie 1990 am devenit Episcop titular al acestei Eparhii, iar
din 1998, ridicându-se rangul Eparhiei la cel de Arhiepiscopie,
Arhiepiscop de Alba Iulia.
S-au
tors din caierul vremii de atunci cincisprezece ani. A realizat Bunul
Dumnezeu prin noi lucruri folositoare pentru viaţa duhovnicească
a acestei Eparhii, Biserici noi mult peste o sută; de la două mănăstiri
am ajuns la treizeci şi două; s-au realizat case parohiale
şi alte lucrări.
Dar
cred că pentru misiunea noastră de propovăduire a cuvântului
Domnului Hristos importante sunt trei realizări: înfiinţarea
Seminarului Teologic („M. Simion Ştefan”), a Facultăţii
de Teologie (în cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918”)
şi deschiderea unui post de radio. Pe deasupra, pentru a pune la îndemână
celor doritori literatură duhovnicească, s-a înfiinţat o
tipografie şi s-a întemeiat Editura „Reîntregirea”.
Arhiepiscopia
are, din 1990, ca organ de presă revista „Credinţa străbună”,
iar Facultatea de Teologie la început revista „Credinţa ortodoxă”,
iar mai apoi, „Altarul Reîntregirii”.
Or
fi acestea mult, or fi puţin, numai Dumnezeu ştie. În orice caz
noi am dorit ca ajutaţi de aceste mijloace să putem imprima o
viaţă duhovnicească bună credincioşilor noştri,
centrată pe Liturghie şi pe Euharistie.
Acum,
la aniversarea celor treizeci de ani de la reînvierea Eparhiei, se împlinesc
şi cincizeci de ani de când Biserica Ortodoxă Română a făcut
primele canonizări, fiind trecuţi în rândul sfinţilor
Mitropoliţii de la Alba Iulia Sava Brancovici şi Ilie Iorest,
precum şi Sfinţii Mărturisitori Visarion şi Şofronie
şi Mucenicul Nicolae
Oprea.
Treizeci
de ani în comparaţie cu eternitatea sunt puţini, dar în
comparaţie cu viaţa noastră scurtă sunt mulţi. De
aceea, mulţumindu-i lui Dumnezeu, Îi facem şi o cerere,
folosindu-ne de cuvintele Psalmistului David: „Învaţă-ne să
socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune
(Psalmul 89, 14).
+
I.P.S. Andrei,
Arhiepiscop
al Alba Iuliei
Note
1.
Istoria Bisericii Româneşti, I, Bucureşti, 1929, p. 225
2.
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Mitropolitul Simion Ştefan,
slujitor al Bisericii şi al poporului român, Studiu introductiv
la Noul Testament, Alba Iulia, 1988, p. 57
3.
Nicolae Iorga, Mitropolia Transilvaniei, pp. 392-393; Hurmuzaki,
Documente, XV-I, pp. 647-648
4.
cf. Dr. Gheorghe Anghel, „De la vechea Mitropolie Ortodoxă a
Transilvaniei la Episcopia de Alba Iulia”, Editura Episcopiei
Ortodoxe de Alba Iulia, p. 27
5.
cf. Dr. Gheorghe Anghel, op.cit., p. 40
6.
Istoria Bisericii Române, Editura Institutului Biblic Bucureşti, 1957, p. 360
7.
Ibidem, p. 401
8.
cf. Pr. Niculae I. Şerbănescu, Politica religioasă a lui
Mihai Viteazul, Târgovişte, 2001, p. 50
9.
cf. Dr. Gheorghe Anghel, op.cit., p. 53
10.
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Eoqia, Bucureşti,
2000, p. 197
11.
cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit, p. 255
12.
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II, Editura
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti,
1932, p. 34
13.
Ibidem
14.
Idem, p. 35
15.
Ibidem
16.
Dr. Gheorghe Anghel, op.cit., p. 112
|
