România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

... cei mai drepţi dintre traci ...

     Aserţiunea "părintelui istoriei" este cea mai timpurie caracterizare a geţilor şi esenţializează virtuţile unui popor antic, la care ne raportăm sufleteşte, ca unor rădăcini, care ancorează milenar trunchiul existenţei noastre.

     "... iar geţii hotărându-se la o împotrivire îndărătnică, fură supuşi îndată cu toate că sunt cei mai drepţi dintre traci... Acest popor..., după ce a fost învins de perşi, a urmat armata lui Darius." (Herodot IV 93, 96). Dacă în conţinutul izvorului antic termenul "vitejie" subliniază trăsăturile militare şi curajul războinic al străbunilor geţi,  sfârşitul descrierii dă naştere unor ambiguităţi. Ce s-ar putea înţelege din sintagma "cei mai drepţi dintre traci"? Oare este vorba de atitudinea directă şi tranşantă în viaţa cotidiană manifestată de către geţi, oare sesizăm justeţea şi cinstea geţilor etalată, în contrapunct cu lipsa acestora, la alte neamuri? Această înşiruire de calităţi legate de adjectivul drepţi se completează şi cu un înţeles aflat în spectrul credinţei. Este vorba de o semnificaţie religioasă ce defineşte natura spiritualităţii getice, maniera aparte în care se manifesta fenomenul religios la populaţia tracică nord-dunăreană, element definitoriu care se va regăsi şi chiar va determina evoluţia societăţii daco-getice, cu repercusiuni directe asupra evenimentelor istorice. Astfel, se poate considera că geţii au fost numiţi "drepţi" în sensul credinţei religioase pe care o practicau, cu alte cuvinte, drept credincioşi sau chiar religioşi.

     O trăsătură definitorie a societăţii daco-getice o reprezintă componenta teocratică, omniprezentă, care dublează şi  însoţeşte cealaltă componentă definitorie, cea militar-războinică. Avem de a face cu un binom ce însumează calităţi fizice şi războinice cu trăsături spirituale riguros definite. Caracterul politeist al religiei daco-getice este cât se poate de clar. Încercările lui Vasile Pârvan de a enunţa un monoteism geto-dacic sau henoteismul nu au avut succes. Rămâne de referinţă studiul filosofului Lucian Blaga apărut în anul 1943, în care comparând mitologiile popoarelor indo-europene, plasează şi defineşte, într-o "topografie stilistică a mitologiilor ariene", componenta de spiritualitate getică, subliniind caracterul politeist al religiilor indo-europene.

     Filonul politeist al religiei geto-dacice a căpătat noi forme de manifestare sub acţiunea reformatoare a lui Zamolxe, iar mai tărziu, în secolul I a.Chr. prin reformele realizate de către marele preot Deceneu. Acestui moment  îi corespunde organizarea cvasistatală a daco-geţilor, în vremea regelui Burebista, prin strămutarea centrului lor de putere în inima Munţilor Şureanu, unde se pun bazele unui complez religios - civil - militar, în cadrul căruia elementul de credinţă trebuie să fi constituit factorul motor.  Locul geometric al acestui ansamblu unic din punct de vedere arhitectonic, aflat în afara lumii greco-romane, l-a reprezentat muntele sacru al dacilor, Kogaionon. Monumentele religioase, templele de la Grădiştea Muncelului reprezintă expresia arhitectonică a universului religios dacic. Aflate la altitudine semnificativă şi supuse unui climat aspru, inospitalier pentru o bună parte a anului calendaristic, aceste temple se plasează pe o poziţie intermediară, între lumea de jos, a oamenilor, şi lumea de sus, a zeilor. Contactul, mijlocirea între aceste lumi este realizată de către corpul sacerdotal, reorganizat de către Deceneu.

     Locaţia complexului religios din Munţii Orăştiei trebuie să aibă la bază un fapt istoric, un eveniment cu semnificaţie deosebită şi o cronologie precisă. Istoriografia marxistă, minimalizând rolul şi rodul credinţe, a încercat subterfugii aritmetice pentru a demonstra calităţi calendaristice, acolo unde materialul, tehnica de construcţie şi conceptul arhitectonic au întrupat edificii religioase. Acolo unde semnificaţia iniţiatică şi caracterul misterios al ritualului s-a pierdut, a fost încercată valorizarea  numărului sau a cantităţii, pentru a oferi un surogat cu conotaţii ideologice.

     Formele diferite pe care templele dacice de pe dealul Grădiştii, unele rectangulare, altele circulare, precum şi dimensiunile diferite ale acestor temple sunt un argument în plus în favoarea politeismului religiei daco-getice. Atribuirea lor diverselor zeităţi este oarecum dificilă, câtă vreme componenţa panteonului daco-getic este în linii mari presupusă. Se poate totuşi observa concentrarea acestor sanctuare la Sarmizegetusa Regia, centrul religios major al Daciei, dar şi o disociere cu semnificaţii rituale clare în cazul sanctuarelor cu incinte concentrice descoperite la Melea, Rudele, Feţele Albe şi sanctuarele rectangulare plasate în cetăţile de la Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru, Căpâlna.

     Efortul constructiv major în cadrul complexului din Munţii Orăştiei l-au reprezentat fortificaţiile. Cetăţile de la Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Costeşti, Căpâlna şi Grădiştea Muncelului se deosebesc fundamental de acele centre zonale, cetăţi şi aşezări răspândite pe întreg teritoriul Daciei. Avem de a face cu un sistem defensiv organizat, dispus concentric şi perimetral, având ca scop oprirea înaintării adversarului pe direcţii principale.

     Pe cale de consecinţă, factorii economici, sociali şi chiar militari pot fi eludaţi dintre cauzele dezvoltării centrului lumii dacice din Munţii Orăştiei, ca fiind subsecvenţi factorului religios, identificabil drept cauză primă, aflată în consonanţă cu una dintre trăsăturile sufleteşti admirabil şi vizionar enunţată de către marele istoric grec care îi numea pe geţi: "... cei mai drepţi dintre traci...".

Mihai Căstăian