Aserţiunea "părintelui istoriei" este cea mai timpurie
caracterizare a geţilor şi esenţializează virtuţile
unui popor antic, la care ne raportăm sufleteşte, ca unor rădăcini,
care ancorează milenar trunchiul existenţei noastre.
"... iar geţii hotărându-se la o împotrivire îndărătnică,
fură supuşi îndată cu toate că sunt cei mai drepţi
dintre traci... Acest popor..., după ce a fost învins de perşi,
a urmat armata lui Darius." (Herodot IV 93, 96). Dacă în conţinutul
izvorului antic termenul "vitejie" subliniază trăsăturile
militare şi curajul războinic al străbunilor geţi,
sfârşitul descrierii dă naştere unor ambiguităţi.
Ce s-ar putea înţelege din sintagma "cei mai drepţi dintre
traci"? Oare este vorba de atitudinea directă şi tranşantă
în viaţa cotidiană manifestată de către geţi,
oare sesizăm justeţea şi cinstea geţilor etalată,
în contrapunct cu lipsa acestora, la alte neamuri? Această înşiruire
de calităţi legate de adjectivul drepţi se completează
şi cu un înţeles aflat în spectrul credinţei. Este vorba
de o semnificaţie religioasă ce defineşte natura
spiritualităţii getice, maniera aparte în care se manifesta
fenomenul religios la populaţia tracică nord-dunăreană,
element definitoriu care se va regăsi şi chiar va determina
evoluţia societăţii daco-getice, cu repercusiuni directe
asupra evenimentelor istorice. Astfel, se poate considera că geţii
au fost numiţi "drepţi" în sensul credinţei
religioase pe care o practicau, cu alte cuvinte, drept credincioşi
sau chiar religioşi.
O trăsătură definitorie a societăţii daco-getice
o reprezintă componenta teocratică, omniprezentă, care
dublează şi însoţeşte
cealaltă componentă definitorie, cea militar-războinică.
Avem de a face cu un binom ce însumează calităţi fizice
şi războinice cu trăsături spirituale riguros
definite. Caracterul politeist al religiei daco-getice este cât se poate
de clar. Încercările lui Vasile Pârvan de a enunţa un
monoteism geto-dacic sau henoteismul nu au avut succes. Rămâne de
referinţă studiul filosofului Lucian Blaga apărut în anul
1943, în care comparând mitologiile popoarelor indo-europene, plasează
şi defineşte, într-o "topografie stilistică a
mitologiilor ariene", componenta de spiritualitate getică,
subliniind caracterul politeist al religiilor indo-europene.
Filonul politeist al religiei geto-dacice a căpătat noi forme de
manifestare sub acţiunea reformatoare a lui Zamolxe, iar mai tărziu,
în secolul I a.Chr. prin reformele realizate de către marele preot
Deceneu. Acestui moment îi
corespunde organizarea cvasistatală a daco-geţilor, în vremea
regelui Burebista, prin strămutarea centrului lor de putere în inima
Munţilor Şureanu, unde se pun bazele unui complez religios -
civil - militar, în cadrul căruia elementul de credinţă
trebuie să fi constituit factorul motor.
Locul geometric al acestui ansamblu unic din punct de vedere
arhitectonic, aflat în afara lumii greco-romane, l-a reprezentat muntele
sacru al dacilor, Kogaionon. Monumentele religioase, templele de la Grădiştea
Muncelului reprezintă expresia arhitectonică a universului
religios dacic. Aflate la altitudine semnificativă şi supuse
unui climat aspru, inospitalier pentru o bună parte a anului
calendaristic, aceste temple se plasează pe o poziţie
intermediară, între lumea de jos, a oamenilor, şi lumea de sus,
a zeilor. Contactul, mijlocirea între aceste lumi este realizată de
către corpul sacerdotal, reorganizat de către Deceneu.
Locaţia complexului religios din Munţii Orăştiei
trebuie să aibă la bază un fapt istoric, un eveniment cu
semnificaţie deosebită şi o cronologie precisă.
Istoriografia marxistă, minimalizând rolul şi rodul credinţe,
a încercat subterfugii aritmetice pentru a demonstra calităţi
calendaristice, acolo unde materialul, tehnica de construcţie şi
conceptul arhitectonic au întrupat edificii religioase. Acolo unde
semnificaţia iniţiatică şi caracterul misterios al
ritualului s-a pierdut, a fost încercată valorizarea
numărului sau a cantităţii, pentru a oferi un
surogat cu conotaţii ideologice.
Formele diferite pe care templele dacice de pe dealul Grădiştii,
unele rectangulare, altele circulare, precum şi dimensiunile diferite
ale acestor temple sunt un argument în plus în favoarea politeismului
religiei daco-getice. Atribuirea lor diverselor zeităţi este
oarecum dificilă, câtă vreme componenţa panteonului
daco-getic este în linii mari presupusă. Se poate totuşi
observa concentrarea acestor sanctuare la Sarmizegetusa Regia, centrul
religios major al Daciei, dar şi o disociere cu semnificaţii
rituale clare în cazul sanctuarelor cu incinte concentrice descoperite la
Melea, Rudele, Feţele Albe şi sanctuarele rectangulare plasate
în cetăţile de la Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru, Căpâlna.
Efortul constructiv major în cadrul complexului din Munţii Orăştiei
l-au reprezentat fortificaţiile. Cetăţile de la Băniţa,
Piatra Roşie, Blidaru, Costeşti, Căpâlna şi Grădiştea
Muncelului se deosebesc fundamental de acele centre zonale, cetăţi
şi aşezări răspândite pe întreg teritoriul Daciei.
Avem de a face cu un sistem defensiv organizat, dispus concentric şi
perimetral, având ca scop oprirea înaintării adversarului pe direcţii
principale.
Pe cale de consecinţă, factorii economici, sociali şi chiar
militari pot fi eludaţi dintre cauzele dezvoltării centrului
lumii dacice din Munţii Orăştiei, ca fiind subsecvenţi
factorului religios, identificabil drept cauză primă, aflată
în consonanţă cu una dintre trăsăturile sufleteşti
admirabil şi vizionar enunţată de către marele istoric
grec care îi numea pe geţi: "... cei mai drepţi dintre
traci...".
Mihai
Căstăian
|
|