România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dacii

I

    Cu mai bine de 1900 de ani în urmă, Traian, unul dintre cei mai mari împăraţi ai Romei, a început ceea ce avea să fie aventura ultimei sale importante cuceriri: Dacia.

    Situată la graniţele nordice ale imperiului, Dacia anului 100 p. Chr. apărea mai mult ca un duşman decât ca un “amicus et socius populi romani”, aşa cum fusese specificat în tratatul din anul 89.

 

***

    Am răspuns invitaţiei colectivului redacţional al revistei Dacoromania de a „publica” o schiţă istorică asupra Daciei preromane după multe ezitări! Subiectul este mult prea complex şi vast pentru a fi tratat într-un astfel de context. Pe de altă parte, creionarea unor aspecte generale credem că va permite o înţelegere mai aproape de adevăr a fenomenelor istorice petrecute în spaţiul locuit de ramura nordică a tracilor, aceasta şi în contextul proliferării unei literaturi fanteziste ce induce, pentru mulţi, adevărate stări de exaltare.

    În tentativa sa de a reconstitui istoria politică, economică, militară şi spirituală a vechii Dacii, istoricul poate utiliza surse arheologice şi literare. Cu toate acestea, ele au anumite limite impuse de vaga şi adeseori contradictoria informaţie pe care o conţin (în special sursele scrise) şi de posibilităţile relativ limitate permise de o analiză de bun simţ a unor descoperiri arheologice.

    Pornind de la aceste premise, e uşor de înţeles de ce  în abordarea generală a istoriei Daciei pre-romane nu au putut fi evitate un mare număr de interpretări, atât în nuanţă  cât şi în conţinut, iar rezultatul a fost formarea unor adevărate şcoli, cu perspective uneori sensibil diferite.

    Înainte de a aborda frontal subiectul, trebuie răspuns la întrebarea de când se poate vorbi de geţi şi daci.

    Ramură nord-dunăreană a tracilor1, geţii şi dacii apar în atenţia autorilor antici evident mai târziu decât cristalizarea lor etnică.  Prima ştire despre geţi se datorează lui Herodot (Istorii), cu prilejul expediţiei lui Darius împotriva sciţilor de la sfârşitul sec. VI a. Chr. În schimb, despre daci prima informaţie certă o avem la jumătatea secolului I a. Chr., la Caesar (De bello Gallico), în vreme ce Frontinus (Stratagemata) menţionează pe daci în contextul unor acţiuni armate ale Romei, de la sfârşitul secolului al II-lea a. Chr., în zona Dunării de Jos.

    În acest context, primele atestări documentare despre geţi şi daci ar putea lăsa, la o privire superficială, imaginea unui decalaj cronologic între cele două comunităţi etnice înrudite (Plinius, Naturalis Historia, Strabo, Geographia, Trogus Pompeius, prin epimatorul Iustinianus, etc.).

    Din păcate, numele de geţi şi daci este cel pe care grecii şi romanii l-au dat acestei populaţii. În lipsa altor informaţii, nu putem şti cum se desemnau ele însele aceste comunităţi. Astăzi, termenul de geto-daci este unul convenţional, dat de către specialişti, pentru a desemna toate triburile nord tracice ce au locuit în acest spaţiu, el fiind o alternativă la celălalt grup tracic, cel de la sud de Dunăre.

    Dimensiunea spaţiului locuit de geto-daci a fost stabilită în linii mari. Desigur, mai sunt şi alte puncte de vedere!!! Astfel, din informaţiile izvoarelor literare antice coroborate cu rezultatele investigaţiilor arheologice, se observă că spaţiul permanent al acestei ramuri a fost cel carpato-dunărean. Numele de Dacia apare consemnat la Pliniu cel Bătrân şi la Tacit, autori latini, în vreme ce pentru ţinuturile de la sud de Carpaţi este posibil să fi fost folosită şi denumirea de Getia (la Iordanes întâlnim formula Gothia). Menţiuni în ceea ce priveşte întinderea graniţelor avem de la Caesar, ce menţionează că „Pădurea Hercinică începe în Ţara helveţilor, nemetilor şi rauracilor şi, mergând paralel cu Dunărea, ajunge la graniţele dacilor şi anarţilor…”. Strabo menţionează că ţara dacilor se mărgineşte cu cea a suebilor pe râul Marus (Morava). Două ştiri care ne oferă, pentru o anumită secvenţă cronologică, limitele vestice ale întinderii stăpânirii dacice. După pătrunderea sarmaţilor iazigi, graniţa vestică a Daciei se plaseză pe Tisa. În delimitarea hotarului sudic ne putem sprijini pe informaţii de la Strabo, Plinius şi Ptolemaeus, ce îl plasează pe Dunăre. La est şi nord-est ştim dintr-o descriere a lui Dionisius Periegetul că, undeva pe la începutul secolului II p. Chr., geţii se găseau amestecaţi cu bastarnii şi sarmaţii. Geograful alexandrin Ptolemaeus (sec. II p. Chr.), menţiona, ca graniţe pentru această zonă, la nord Carpaţii, la vest Tisa, la sud Dunărea şi în est porţiunea dobrogeană a Dunării şi în amonte o porţiune din Siretul Superior şi zona de cotitură a Nistrului.

    Evident că geto-dacii nu s-au cantonat rigid în cadrul acestor limite teritoriale. Ei sunt atestaţi în sud-vestul Slovaciei şi vestul Ucrainei sau, în sud-est, la Olbia.

    Unul din capitolele sensibile ale istoriei geto-dacilor se leagă de limba lor. După unii cercetători (I.I.Russu) ea este un dialect al limbii trace, în timp ce pentru alţii (Vl. Georgiev) reprezintă o altă limbă. Lămuritor în această dilemă ştiinţifică modernă este Strabo „dacii vorbesc aceeaşi limbă cu geţii”.

    Din păcate, limba traco-geto-dacă a avut, alături de altele, un destin nefericit. Ea a fost înlocuită în Peninsula Balcanică cu latina, greaca şi slava, în acest context dispărând. Ceea ce se mai păstrează astăzi sunt doar resturi şi reminiscenţe. Ceea ce se cunoaşte sunt peste 1100 de antroponime , cca 900 toponime şi câteva nume de plante medicinale.

    În urma studiului comparativ s-a putut stabili că limba vorbită de traco-geto-daci face parte din grupa satem a indo-europenilor. Specifice, ca dialect, pentru grupa de la nord de Haemus a limbii tracice, sunt terminaţiile în dava (ex. Piroboridava, Tamasidava, Arcidava etc.) iar pentru zona de la sud de munţii amintiţi, cele în para (ex. Brentopara, Gelupara).

    O serie de cuvinte aparţinând acestui fond s-au perpetuat în limba română, după unii autori, prin filiaţie daco-romană, cu observaţia că, din punct de vedere numeric, cuvintele presupuse dace din limba română sunt echivalente cu cele celtice din franceză, iar calitativ şi al puterii de circulaţie sunt net superioare.

    Despre istoria politică şi aspecte ale civilizaţiei materiale şi spirituale vom vorbi în numărul următor.

Harta DACIEI dupa geograful Ptolomeu

Cristi Plantos