România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

    I.L. Caragiale şi poezia

    Motto:

    "Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binele, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie - acestea sunt monumente pe cari nu poate, nici n-ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi".

     I.L. Caragiale, Politică şi cultură (1896)

         Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniţi să stârnească vii comentarii şi controverse, în funcţie de unghiurile neaşteptate de perspectivă pe care şi le vor însuşi generaţiile succesive.

    Pentru marele ironist care n-a dăruit societăţii româneşti altceva decât o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate, posteritatea e o continuă replică, cu jocul de oglinzi întors însă asupra-i, ca un omagiu de reciprocitate.

    În perspectiva literară de astăzi, opera lui Caragiale ne apare ca un reflex al bunului-simţ faţă de abaterile timpului său de la judecata dreaptă. Cuvântul cu care l-a salutat vechiul său vrăjmaş academic, Haşdeu, cu prilejul sărbătoririi unui sfert de veac de activitate literară, şi anume, acela de "Moliere al României", ni se pare, îndreptăţit.

    Dacă despre arta dramatică, despre nuvelistică, despre activitatea publicistică a lui I.L. Caragiale s-a vorbit şi se va vorbi la modul superlativ, despre poezia sa nu se poate spune acelaşi lucru. Caragiale a scris şi a publicat versuri de la debuturile sale şi până la sfârşitul vieţii. Prima publicaţie în care îl putem identifica este "Ghimpele", în 1873. Primele sale producţii în versuri pe care le vom reţine sunt Sonet şi poema Versuri, apărută câteva luni mai târziu în "Revista contimporană": "Ce-mi spui de poezie, s-acea chimeră tristă, / Când lumea d-astăzi, rece şi materialistă, / Îşi râde de chimere şi de puterea lor? / Credinţele d-acum condamnă poezia / Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia / Ce merită să poarte dispreţul tuturor."

    Publică, de asemenea şi epigrame (cum este cazul celei dedicate "unui filozof pleşuv": "Măiastră-i Natura! În veci nu greşeşte, / Ci toate le pune la loc potrivit: / Deasupra o Lună, sub care domneşte / O noapte adâncă şi fără sfărşit!"), dar mai valoros este Sonetul (Contimpuranilor mei), apărut în 1876, care aminteşte de Epigonii lui Eminescu: "Fără de graiuri gure şi ochi făr' de priviri, / Făr' de mişcare forme, şi încă, vai! Ce este / Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste / Făr' de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!".

    Caragiale nu a stăruit însă în această direcţie, îndreptându-se către literatura dramatică, în care şi-a găsit adevărata vocaţie. Ultima producţie versificată, după încetarea colaborării sale în revista "Ghimpele", este sprintena cronică rimată Pohod la şosea în care surprinde aspectele străzii în timpul trecerii armatei ţariste prin Bucureşti.

    Timp de şaisprezece ani Caragiale nu va mai publica poezii, dându-şi seama că nu trebuie să persiste într-un gen care cere o vocaţie neîndoielnică. prin naştere şi creştere actoricească, Caragiale dobândise un caracter îndreptat în afară. Nu iubea nici natura, nici singurătatea, care favorizează stările lirice interioare. era făcut din plămada acelor oameni care simt nevoia poruncitoare de a ieşi din eul lor, chinuit de nelinişti.

    Scriitorul, de structură realistă şi satirică, şi-a aţintit ascuţimea intuitivă asupra fenomenalităţii sociale: gesturile, vorbele şi purtările oamenilor. Împărţindu-şi timpul între adunarea materialului său de observaţie şi fixarea acestuia în scris, Caragiale a renunţat la chemarea lirică. revenind la vers, după o absenţă de aproape douăzeci de ani, maturizat sub raportul experienţei omeneşti şi artistice, autorul comediilor şi al Năpastei n-a manifestat în poeziile sale nici o ambiţie creatoare, punând versul în serviciul anecdotei, al chestiunilor personale şi al polemicii literare. Marele său talent satiric îşi arată un revers minor în producţia versificată.

    Urmărind cronologic producţia de versuri caragialiene, anul răscoalelor ţărăneşti ne duce la faimoasele fabule. Ele au apărut în "Convorbiri critice", nesemnate, apoi sub denumirea Un Mare Anonim şi au fost considerate de către Mihail Dragomirescu capodopere ale genului. Caragiale a fost un foarte bun imitator, parodiind pe Bolintineanu, Alecsandri, Coşbuc, Eminescu, versurile sale fiind reunite sub rubrica " Parodiile din Epoca literară, 1896" şi au apărut în foiletonul "Universului" de la 3 aprilie 1909. Ultima ieşire a lui Caragiale în contra poeziei moderniste s-a produs într-un alt foileton al "Universului", de la 27 februarie 1909, Poeme în proză.

    În timpul liber, Caragiale se îndeletnicea cu improvizări nepretenţioase, pentru prieteni.

    Neconformaţia lirică a lui I.L. Caragiale a fos recunoscută de însuşi fiul său, Luca Ion Caragiale, prea curând dispărut, care a avut într-adevăr un temperament liric, fantastic şi graţios. Cariera lirică a fost, pentru Caragiale, doar o vrajă care i-a însoţit tinereţea.

    Caragiale este scriitorul suprafeţelor aleatorii, al comediei măştilor în făptură şi cuvânt, dar şi al abisalei profunzimi a fiinţei, al patimii şi pătimirii omeneşti. El nu este creatorul comod al unei lumi de mijloc, unde toate se înscriu cu măsura lor cuvenită şi sunt uşor de recunoscut, ecou cuminte a ceea ce se vede, fără a stârni vreo nelinişte sau îndoială. Lumea lui Caragiale fiinţează în eterna comedie şi năpastă de A FI.

    Iată de ce, la sfârşit de ianuarie, iubitorii operei lui Caragiale sau întâlnit pentru a-l omagia în acel minunat spaţiu "pentru minte, inimă şi literatură" care este biblioteca judeţeană.

    La manifestările organizate cu prilejul împlinirii a 154 de ani de la naşterea dramaturgului român, (Evocarea literară I.L. Caragiale şi obsesia realităţii, microexpoziţiile de carte: I.L. Caragiale în colecţiile Bibliotecii Judeţene "Lucian Blaga" Alba, I.L. Caragiale şi Sfinţii Trei Ierarhi, depunerea de coroane şi flori la bustul scriitorului din parcul Eminescu) s-au reunit membrii unor fundaţii şi asociaţii precum: Fundaţia "Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României" şi colegiul de redacţie a revistei DACOROMANIA, ASTRA - Despărţământul Alba Iulia, "Avram Iancu", "Cultul Eroilor", la care s-au alăturat reprezentanţi ai Primăriei municipiului Alba Iulia, ai Consiliului Judeţean Alba, scriitori, profesori, istorici, bibliotecari.

    În cuvântul său de deschidere, d-na Mioara Pop, directoarea Bibliotecii Judeţene a lansat invitaţia (primită cu mult interes de toţi cei prezenţi) de a statornici acest bun început, astfel încât, veşnic actualul I.L. Caragiale să fie amintit şi cinstit alături de veşnic tânărul său prieten, Mihai Eminescu, an de an.

 

Manifestarile organizate cu prilejul implinirii a 154 de ani de la nasterea dramaturgului I. L. Caragiale - Alba Iulia, 30.01.2006

 

   Felicia Colda