România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

În memoriam, profesor Ştefan Manciulea

Propaganda revizionistă maghiară şi românii din secuime

 

Tratatul de pace de la Trianon, prin care au fost consfinţite şi recunoscute hotărârile Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918: Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, a încheiat o epocă plină de frământări, alcătuind o piatră de hotar importantă, nu numai din punctul de vedere politic ci şi din punctul de vedere al evoluţiei istoriei Europei. Acest tratat a pus capăt procesului istoric secular dintre poporul român şi cel maghiar, constrângând Ungaria să se supună evoluţiei istorice, în calea căreia continua să se menţină ca un obstacol de secole. Acest tratat are caracterul dreptăţii istorice, creând o "Europă de drept".1

Ungaria însă a socotit şi considerat Tratatul de la Trianon - chiar de la semnarea lui - o "crimă monstruoasă" săvârşită la adresa intereselor ei teritoriale, statale şi naţionale. Faptul acesta i-a determinat pe unguri să înceapă, imediat după 1922, o propagandă asiduă în ţările din apusul Europei, pentru "reintegrarea" Ungariei în hotarele pe care le-a avut până la 1918. Şi-au dat seama însă, în curând că o astfel de "reintegrare" este cu neputinţă în condiţiile politice, istorice şi etnice create în Europa după 1918. De aceea propaganda ungurească, după 1927, a luat un alt aspect: în locul reintegrării acum, a început opera de "revizuire" a tratatului de pace de la Trianon.2

Propaganda pentru "reîntregirea" Ungariei nu a avut prea mulţi sorţi de izbândă în ţările din apusul Europei. În schimb, "propaganda revizionistă" a prins rădăcini după 1927, fiind îmbrăţişată din partea unor ziarişti, organizaţii politice şi bărbaţi de stat străini. Ungurii, încă din anul 1920, au început tipărirea unei literaturi revizioniste în mai multe ţări, îndeosebi în Anglia, Franţa, Germania şi Italia. În acest timp, au publicat reviste cu articole politice, însoţite de hărţi geografice, etnografice şi economice, subliniind marea pierdere pe care a suferit-o Ungaria, prin tratatele de pace.

Centrul propagandei "revizioniste" ungureşti, după 1927, s-a stabilit în Anglia, prin activitatea lordului Rothermore, care a iniţiat şi îmbrăţişat această propagandă. Din Anglia "revizionismul unguresc" a trecut în alte state ale continentului nostru. Ungurii au finanţat din plin această acţiune "revizionistă", nădăjduind că va aduce dreptate cauzei lor.3

Primul ministru al Ungariei, Ştefan Bethlen, satisfăcut de această propagandă revizionistă, declara în parlamentul din Budapesta "simt că se apropie timpul când toţi supuşii şi bărbaţii de stat din statele din apus îşi vor da seama că tratatul de pace de la Trianon, conţine grave nedreptăţi faţă de Ungaria, şi ele trebuiesc reparate cât mai curând".4

Propaganda revizionistă ungurească a luat fiinţă şi în America, în anul 1920. Ungurii din Statele Unite, la 11 martie 1920, au prezentat Senatului american un memoriu, conţinând peste 100.000 semnături, prin care cereau ca America să refuze ratificarea tratatului de pace de la Trianon. Tot în acest an, la New-York, a avut loc întâia întrunire a ungurilor emigraţi din Transilvania, când s-a hotărât întemeierea unei societăţi care să înglobeze maghiarimea din America, în scop de propagandă pentru reîntregirea Ungariei. S-a alcătuit "un Comitet" central care a organizat apoi comitete locale în toate oraşele Statelor Unite cu unguri emigraţi. Iar în 10 octombrie 1927, la stăruinţa lordului Rothermore a luat fiinţă la New-York, "Liga revizionistă".5

***

Propaganda ungurească revizionistă desfăşurată metodic cu violenţă şi perfidie, în deosebi după cel de-al doilea război mondial, în Statele Unite ale Americii, a urmărit prin toate căile şi prin toate metodele, să convingă opinia publică mondială, că în mijlocul României de astăzi, se află aşezat aşa numitul "Bloc secuiesc etnic". Conform dreptului la autodeterminare al popoarelor, acest "Bloc etnic secuiesc" pretinde dezmembrarea din teritoriul statului român şi încorporarea lui la Ungaria, aşa cum a existat din secolul al XIII-lea şi până la 1919.

Realitatea istorică, etnică şi statistică este însă cu totul alta. Nu a existat şi nu există un "Bloc secuiesc" şi cu atât mai puţin o "Ţară a secuilor" - Terra Siculorum. Blocul secuiesc este o invenţie a timpurilor moderne de după 1848, când şovinismul maghiar urmărea o Ungarie "unitară maghiară". El a fost creat pentru a da impresia existenţei unei mari forţe etnice secuieşti şi de a întemeia în aceeaşi vreme o astfel de forţă etnică în centrul Transilvaniei şi în mijlocul României, care scăpată de sub jugul iobăgiei, era o ameninţare permanentă pentru uniunea Transilvaniei cu Ungaria săvârşită după 1867.

Dar şi aşa numita "Terra Siculorum" medievală a fost tot o invenţie, în care românii lipsiţi de orice drepturi cetăţeneşti erau reduşi la starea de iobagi puşi în serviciul secuilor, cărora statul le-a acordat toate drepturile şi privilegiile.6

Nu a existat nici odinioară şi nu există nici azi în România "un Bloc secuiesc", aşa cum voieşte să înfăţişeze această realitate etnică propagandă revizionistă maghiară. Conform statisticei maghiare de la 1810 - ultima statistică oficială înfăptuită de acest stat - în judeţele secuieşti: Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi Mureş (care pentru rotunjire a fost adăugat celor trei cu toate că numai o parte din judeţul Mureş întregea acest teritoriu secuiesc istoric) se aflau 637.562 locuitori. Dintre aceştia numai unguri, mai corect spus locuitori de limba maghiară 502.030, iar români 113.744. Deci total, aproximativ 5 părţi unguri şi o cincime români. Dar nici oficialitatea statului maghiar, nici statistica ungurească de la 1910 nu voiesc să audă, nici în ruptul capului, că o mare parte dintre locuitorii secuimei, care vorbeau limba maghiară în 1910, erau români deznaţionalizaţi în cursul timpului şi mai ales după 1880. Pentru dovedirera acestui adevăr voi da câteva date: Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdu-Dorogh, întemeiată la 1912, a urmărit, între altele şi deznaţionalizarea românilor din Secuime. S-au cules atunci din partea oficiilor protopopeşti greco-catolice române din secuime, o seamă de date statistice - după recensământul unguresc din 1910 - care înfăţişează limpede procesul de maghiarizare a românilor şi contopirea lor în masa secuiască.

 

Pentru dovedirea acestui adevăr voi reda în continuare datele reale din protopopiatele GIURGEULUI, ODORHEIULUI şi TREI SCAUNE privind soarta românilor de religie greco-catolică, după limba vorbită în anul 1910.

 

Problema maghiarizării românilor din Secuime şi desfiinţarea lor sub raport etnic, prin contopirea în masa maghiară, a fost studiată din partea scriitorilor şi cercetătorilor români, odată cu începutul epocii dualismului austro-ungar (1867). Acela care s-a ocupat în studiile şi lucrările sale de specialitate mai temeinic cu această problemă, arătând primejdia ei pentru neamul nostru, a fost Nicolae Iorga. Marele istoric scria în legătură cu maghiarizarea românilor din Ungaria:

Pentru dovedirea acestui adevăr voi reda în continuare datele reale din protopopiatele GIURGEULUI, ODORHEIULUI si TREI SCAUNE privind soarta românilor de religie greco-catolică, după limba vorbită în anul 1910.

"Maghiarii topesc... majoritatea locuitorilor ţării cari vorbesc alte limbi, care îşi aduc aminte de un trecut deosebit de al lor, şi care doresc dezvoltarea lor într-o cultură particulară. Supremaţia aceasta maghiară nu e nouă, şi mileniul ei s-a serbat de curând... Azi mai mult decât oricând ei îşi manifestă aceste sentimente cu toată cruditatea, în toată cruzimea lor. O dată le ajungea să îngenunche pe alţii contra lor, acum ei voiesc mai mult, să-i distrugă sufleteşte, să-şi hrănească neamul din carnea şi sângele lor absorbite. Vremea, o vreme de silinţi economice şi culturale uriaşe, e a celor mulţi. Şi maghiarii sînt puţini. Aşa că siliţi gândindu-se la aceasta, îi străbat fiorii morţii apropiate. Trebuie să fie mulţi, fiindcă de la aceasta atârnă toate, mulţi nu prin creşterea raţională a unui popor bine organizat trăind în fericire, ci pe calea fulgerătoare, instantanee, prin excrocheria etnografică a cuceririi de rasă, a elementelor străine ce le stau împrejur.

Maghiarizarea nu e pentru dânşii o chestie de ambiţie ci una de rasă. A le cere să nu maghiarizeze înseamnă a-i ruga să-şi facă sacrificiul dispariţiei lor.

Între cei ameninţaţi de maghiarizare e partea cea mai curată, mai sănătoasă, mai omogenă, energică, din străvechiul neam românesc. Maghiarii vor fi voind să-i capete pentru dânşii din motive de neapărată nevoie pe care le-am arătat. Dar românii de dincolo au rasa lor superioară. Trecutul lor nestrăbătut de important şi glorios fără pereche, au datinile lor sfinte prin locurile ce s-au desfăşurat respectându-le, cu limba lor de origine, duiosul şi dulcele lor grai străbun, au conştiinţa numărului lor covârşitor pe moşia de două ori milenară a neamului. Peste munţii ce înainte de a fi un hotar nenorocit ne-au fost un leagăn ocrotitor, trăiesc milioane din ai lor, de cari nimic nu-i deosebeşte decât capriciul timpului vitreg. Fraţii răsleţiţi nu au numai acelaşi sânge, aceeaşi limbă, dragoste de tot, acelaşi trecut politic, prezent şi întotdeauna aceeaşi viaţă culturală - viitorul chiar al nostru şi al celorlalţi nu se poate despărţii. Pierim noi - viitorul românilor de dincolo s-a închis pentru totdeauna şi vrăjmaşul ne va înghiţi în scurtă vreme - pier şi ei, îşi pierd adecă puternica lor conştiinţă de astăzi - noi rămânem un stătuleţ, fără alt reazim, o buturugă în calea uriaşului care ne înlătură cu piciorul. Aşa fiind, românii din Ardeal şi Ungaria, nu se pot maghiariza."8

Cercetând, cunoscând şi studiind pământul românesc în lung şi în lat, Nicolae Iorga a publicat la 1907, volumele intitulate: "Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească". Oprindu-se în Secuime a cunoscut îndeaproape viaţa românilor din acest ţinut, semnalând primejdia desnaţionalizării lor îndeosebi prin biserică.

"Unde e o singură biserică de-asupra caselor de bârne văruite bine şi acoperite uneori chiar cu ţiglă nouă, ea poartă în vârful turnului bombiţa calvinilor... căci secuii aceştia din cele trei Scaune sunt cu "legea ungurească". Unde vezi două biserici, una e a sătenilor noştri, dar împreună cu legea ei n-au putut păstra în multe locuri, şi mai ales în aceste părţi, limba românească. Pe aici românul cărturar are durerea să întâmpine atâţia din neamul său, cari nu mai ştiu româneşte nici atâta cât trebuie pentru a spune ceea ce spun totuşi cu mâdrie în ungureşte: "sunt român". Preotul le face liturghia în limba străbunilor dar predica trebuie să o ţină în acea limbă pe care românii o pot înţelege. Abia dacă se află vreunul care să ţină locul de cantor, sau credincioşi care să fie în stare a spune în graiul nostru rugăciunile cele mai trebuincioase... Încercărilor ce s-au făcut cu şcoala confesională pe care totuşi bieţii creştini sunt bucuroşi să o ţie cu orice jertfe, n-au dat rezultate cu care să ne putem mulţumi, sediul străin impune în chip firesc limba străină. Până şi preoţii când sunt născuţi în aceste părţi au accentul stricat, şi unii, chiar ei, ajung a vorbi numai cu greu româneşte.

Năpădiţi de un număr covârşitor de colonişti militari care au fost aruncaţi peste şesuri şi râuri pentru ca să apere hotarul de barbarii văilor moldovene şi muntene, ai noştri nu s-au putut ţinea în picioare. Ei au dat năvălitorilor sânge scump de vitejie, port şi datine. Şi astăzi poţi deosebi pe secuiul de astăzi de secuiul amestecat, în alcătuirea mai fină a acestuia din urmă, cu faţa oacheşă şi ochii vii, recunoşti însuşirile neamului nostru".9

Procesul maghiarizării românilor din secuime în cursul veacurilor şi îndeosebi între anii 1867-1918 s-a intensificat atât de mult încât ameninţa neamul nostru de pe aceste meleaguri cu totala dispariţie etnică. Sesizând primejdia, Nicolae Iorga, la 1906, dădea semnalul de alarmă, scriind despre românii din Ghimeş şi Palanca - zonă de frontieră între România şi Ungaria:

"Dar cetitorule cu dragoste pentru acest neam nenorocit al nostru, pe care încă nu oricine vrea să-l înşele, să-l prade, dacă vei străbate Ardealul, Banatul şi alte părţi ungureşti, unde sunt porţi bine apărate în jurul fiinţei noastre ca neam, dacă te vei înviora şi îmbărbăta acolo cu credinţa că oricât s-ar sili ori şi cine, rădăcina noastră nu poate fi smulsă din adâncimea unui pământ care a nutrit pe străbunii noştri întâi născuţi ai săi, dacă vei cânta Osana la biruinţele nouă ale acestui mare, blând şi bun popor al muncii, înţelegerii şi frumuseţii, dacă după acestea vei voi să te întorci pentru a folosi şi mai mult dacă poţi, românilor din locul tău, din ţara ta, din cuprinsul braţelor tale -, nu trece pe la Ghimeş şi Palanca".10

Nicolae Iorga, câţiva ani mai târziu, tratând iarăşi problema românilor din Secuime scria la 1918:

"Într-un colţ din Ardeal trăieşte şi până astăzi o parte a poporului românesc, care nu mai ştie româneşte, care s-a pierdut în Secuimea ce locuieşte în acea parte a Ardealului. Sute şi mii de oameni răspândiţi în ţinut străin, au faţă de român, au portul român, dar nu ştiu româneşte. Când îi întreabă cineva: ce sunt? nu pot spune decât în limba cotropitorilor lor: şi eu sunt român. Şi atât!

Aceşti oameni nenorociţi, această parte căzută şi pierdută a poporului românesc mai păstrează o amintire, că au fost cândva români pe deplin şi că mai sunt şi astăzi români în oarecare măsură, scăzută şi depreciată, prin faptul că au biserici deosebite şi lege deosebită de legea şi bisericile secuilor. Dacă n-ar fi existat legea şi biserica de altă confesiune, de mult această frântură a poporului nostru s-ar fi pierdut cu desăvârşire în mijlocul îmbelşugatei naţionalităţi care o înconjoară din toate părţile. Atâta vreme însă cât un neam se păstrează numai prin religia sa şi numai prin numele său şi prin anumite amintiri istorice... atâta vreme acel popor este condamnat la o viaţă stearpă. Din toate regiunile româneşti în adevăr ne-au venit scriitori, ne-au venit conducători politici, ne-au venit cântăreţi şi îndreptători ai vremurilor. Niciodată nu ne-au sosit astfel de oameni din acea Secuime nenorocită, unde poporul românesc a păstrat numai numele nostru, fără nimic din limba strămoşilor noştri".11

Universitatea românească din Cluj inaugurată după întâiul război mondial prin catedrele şi facultăţile încredinţate multor oameni de ştiinţă, literatură şi artă, şi-a propus - între altele - studierea şi cunoaşterea sub toate aspectele a vieţii şi istoriei neamului românesc din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Catedra de geografie şi etnografie a fost încredinţată profesorului Gheorghe Vâlsan. Învăţatul om de ştiinţă în scrierile, lecţiile şi conferinţele sale a recomandat de multe ori studenţilor, ca fiecare să cerceteze îndeaproape satul de naştere şi regiunea înconjurătoare la faţa locului, apoi să se deplaseze în arhive şi biblioteci pentru a strânge materialul documentar. Gheorghe Vâlsan studiind ţinutul Secuimii în vremea când propaganda revizionistă ungurească era în toi, începând cu anul 1922-1923, scria în legătură cu această acţiune:

"Nu ne cunoaştem ţara... Adevărata cunoaştere însă nu va veni decât numai atunci, când oameni pricepuţi se vor apuca să descrie cu băgare de seamă şi dragoste micul lor ţinut de care sunt lipiţi de la naştere şi pe care-l înţeleg în toate tainele lui... Trebuie să ne descoperim, să ne dezgropăm ţara repede şi să cunoaştem sufletul popular cât mai limpede. Şi nu prin străini - care mai totdeauna ne-au înjosit - ci prin noi. Căci numai aşa vom decoperi, nu numai minciunile pe care trebuie să le stârpim cât mai neîntârziat, dar şi înălţimile pe care nu le bănuim, şi care ne vor îngădui să stăm cu fruntea sus în vitejia vremurilor, acceptând judecata veacurilor".12

Propaganda revizionistă maghiară era în plină desfăşurare după 1935, în toate ţările din apusul Europei, pregătind prin acţiunea ei premisele Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Argumentul puternic utilizat de această propagandă a fost atunci - ca şi astăzi dealtfel - acesta: că în mijlocul României se află aşezată masa compactă maghiară - etnică - Secuimea.

Nicolae Iorga cunoscând îndeaproape multiplele şi variatele aspecte ale acestei propagande, scria la 1938, vădindu-i netemeinicia şi cerând recunoaşterea şi respectarea dreptului nostru istoric milenar, de-a stăpâni singuri întreg teritoriul Daciei Traiane de odinioară, următoarele:

"... Nu în legătură cu acele speranţe ale unor anumite cercuri maghiare în afară de hotarele noastre care visează încă de-a reforma în plin secol al XX-lea, o creaţie de caracter medieval şi religios cu misiunea de Cruciadă a Regatului Sf. Ştefan şi căruia trebuie să li se opună, pe lângă o propagandă adevărată făcută de oameni devotaţi, într-o formă în care ştiinţa să fie unită cu talentul, rezistenţa solidară întrupată în iubita noastră armată a întregului popor românesc, ci pentru a lămuri pe românii din Secuime, ori de vorbesc româneşte, ori de a uitat o limbă pe care au s-o înveţe din nou, de atâţia ardeleni cari n-au avut prilejul de-a se iniţia din şcoală la cunoaşterea lucrurilor româneşti, şi cari sunt dispuşi prin urmare să fie informaţi în chip diferit de tot felul de revanşe... am crezut că este bine să reiau... chestiunea originii şi rostul secuilor...".13

Concluziile la care a ajuns Nicola Iorga după studii îndelungate şi temeinice asupra împrejurărilor istorice din Secuime, şi îndeosebi a convieţuirii seculare a secuilor cu românii, sunt următoarele: populaţia secuiască "rămânând de sine stătătoare s-a organizat împreună cu românii în aceste forme romanice... la care s-au adaus în urmă creaţiile politice de caracter popular ale aceleiaşi Românii".

"Cu secuii avem deci o simbioză, adică o viaţă împreună; cu ungurii avem o vecinătate. Deosebirea este esenţială".14

Ştefan Manciulea

Note

1. Dr. A. Gociman, "România şi revizionismul maghiar", Bucureşti, 1934, p. 10;

2. Idem, ibidem, p. 20;

3. Idem, ibidem, p. 29-31;

4. Idem, ibidem, p. 35;

5. Idem, ibidem, p. 104-105;

6. G. Popa Liseanu, "Date privitoare la maghiarizarea românilor", Bucureşti, 1934, p. 35-38;

7. Revista "Cultura creştină", An 1913, nr. 1, "Date statistice privitoare la episcopia greco-catolică maghiară de Hajdu-Dorogh";

8. N. Iorga, "Cuvinte adevărate", Bucureşti, 1906, pag. 144-146;

9. Idem, "Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească", vol. II, Bucureşti 1906, pag. 713-714;

10. Idem, ibidem, p. 724;

11. Idem, "O luptă literară", vol. II, Vălenii de Munte, 1918, pag. 281-282;

12. Oprean, "Secuizarea românilor prin religie", Cluj, 1927, pag. V;

13. N. Iorga, "Contribuţii noi asupra rostului secuilor", Bucureşti, 1939, pg. 3;

14. Idem, op.cit., pag. 9.

NOTĂ:

Din datele statistice confirmate prin documentele Recensământului populaţiei şi al locuinţelor din România, din anul 2002 (vol. IV) referitor la etnia secuilor din ţara noastră şi în special din cele trei judeţe: Covasna, Harghita şi Mureş a rezultat datele oficiale menţionate în continuare.

În documentul (formularul) de bază centralizat şi desfăşurat pe coloane pe lângă români au fost recenzate şi celelalte etnii care au fost grupate în ordinea numărului persoanelor de aceiaşi etnie, astfel: maghiari, romi, ucraineni, germani, ruşi, lipoveni, turci, tătari, sârbi etc., iar la urmă, rubrica "altă etnie" unde au fost încadrate persoanele altor etnii care au fost sub mia (1000) de locuitori.

Determionat de cele mai sus precum şi de dorinţa fiecărui recenzat de a-şi alege etnia, situaţia numerică a secuilor din cele trei judeţe: Covasna, Harghita şi Mureş, în urma recensământului, din anul 2002 se prezintă astfel: jud. Covasna ‑ 155; jud. Harghita - 119; jud. Mureş - 202. Total 476.

Deci, în concluzie, acceptând că cifra de 476 de persoane este formată numai din etnici secui, din cele trei judeţe menţionate mai sus, considerăm numărul lor neînsemnat, faţă de pretenţiile aberante mediatizate cu privire la ţinutul secuiesc.

Ec. Ioan Străjan