România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

    Alba Iulia şi rolul ei în administraţia românească     din comitatul (judeţul) Alba Inferioară,     instituită în Transilvania în timpul revoluţiei paşoptiste      (I)     

         Este îndeobşte cunoscut faptul că, în lungul proces al luptei poporului român din Transilvania pentru libertate socială şi naţională, revoluţia de la 1848-1849 a reprezentat un moment crucial, hotărâtor,

    Punerea în valoare a acumulărilor social-politice de până atunci pe un plan superior, coroborată cu profunda înţelegere a momentului istoric, aveau să demonstreze, aşa cum arăta Bariţiu, că poporul român a ajuns nu numai la conştiinţa individualităţii sale naţionale, dar şi la conştiinţa demnităţii şi a valorii sale1.

    Cu toate că revoluţia a fost înfrântă, dezideratele formulate pe Câmpul Libertăţii din Blaj la 3-5 (15-17) mai 1848 au rămas să călăuzească lupta pentru libertate şi independenţă a urmaşilor generaţiei paşoptiste, de-a lungul întregii epoci moderne a României, până la desăvârşirea unităţii sale de stat.

    Dintre numeroasele probleme ale revoluţiei transilvane de la 1848 una dintre cele mai importante şi anume administraţia românească ni se pare a fi evident vitregită de istoriografia noastră mai veche şi mai nouă. Cele câteva consideraţiuni ce i-au fost consacrate special2 sânt departe de a mulţumi, iar în studiile de sinteză, monografice sau de alta natură, care abordează problemele revoluţiei paşoptiste, pe lângă faptul că este amintită oarecum în treacăt, apare mereu supărătoarea confuzie dintre organizarea militară şi cea administrativă a românilor.

    Cauzele nu pot ţine decât de lipsa materialului documentar, cunoscut fiind faptul că cea mai mare parte din arhiva Comitetului Naţional Român a dispărut în condiţiuni misterioase şi că puţine dintre documentele create de către administraturile districtelor româneşti care au funcţionat în perioada 30 octombrie 1848 — 21 septembrie 1849 au fost publicate3.

    Poate dacă Al. Papiu-Ilarian ar fi realizat şi cel de al III-lea volum al operei sale Istoria. Românilor din Dacia Superioară, într-o perioadă când presupunem că arhivele create la instituţiile şi personalităţile din timpul revoluţiei se mai păstrau încă, am fi avut astăzi la îndemână date incomparabil mai bogate şi mai precise despre problema pusă în discuţie. După cum se ştie, în schiţa volumului III al operei sale, el a consacrat un capitol „noii organizări a ţării”4.

    În faţa acestei situaţii, scoaterea la iveală şi publicarea unor documente inedite referitoare la aşa numita „administraţie românească”, în primul rând a documentelor create de către chiar organele acestei administraţii, capătă o importanţă deosebită.

    Acestui scop îi este consacrat şi studiul de faţă, care urmăreşte să dovedească cu documente autentice că administraţia românească din timpul revoluţiei a fost o realitate şi că prin întreaga sa organizare politică, militară şi administrativă, prin modul în care a acţionat, poporul român din Transilvania a demonstrat, împotriva oricăror afirmaţii contrarii, că este capabil să se conducă si să se administreze singur.

    * * *

    Faptul că revoluţia de la 1848 i-a găsit pe românii transilvăneni înarmaţi cu o ideologie clară, exprimată în programul lor politic, capabili să se mobilizeze şi organizeze rapid şi să acţioneze în masă în funcţie de împrejurări, demonstrează, fără posibilitate de tăgadă, o lungă perioadă de acumulări, maturizarea condiţiilor de afirmare a lor ca naţiune independentă.

    Punctul întâi al petiţiei naţionale adoptate pe Câmpul Libertăţii din Blaj, punct fundamental care le‑a determinat şi pe celelalte 15, arată cu fermitate că: „Naţiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi frăţiei, pretinde independenţa sa naţională, în respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la dieta ţării în proporţiunea cu numărul său, să-şi aibă diregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească de limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislaţie, cât şi în administraţie.. .”5.

    Pentru a transforma în realitate aceste deziderate şi altele cuprinse în programul lor politic, având în vedere conjunctura momentului şi situaţia grea social-politică şi economică pe care o aveau în cadrul principatului, românii simţeau nevoia unei alianţe vremelnice.

    În condiţiile în care partida revoluţionară maghiară le refuza hotărât recunoaşterea naţionalităţii, a limbii şi a celorlalte drepturi ce decurgeau din acestea, ei au trecut de partea împăratului, care le făcea cel puţin promisiuni.

    Organizarea temporară de atunci a românilor ca naţiune independentă s-a realizat treptat, pe chiar parcursul revoluţiei. În acest proces se pot stabili trei etape succesive şi distincte - politică, militară şi administrativă. Odată realizate aceste forme de organizare, ele s-au împletit apoi strâns în continuare.

    Astfel, declanşarea în luna martie 1848 a revoluţiei în imperiul habsburgic a dat posibilitate românilor să se organizeze politiceşte pentru a-şi putea susţine revendicările. Ei instituţionalizează Adunarea Naţională ca for politic reprezentativ suprem, care în luna mai, la Blaj, adoptă programul lor politic şi alege organele executive - Comitetul Permanent şi deputaţiunile la Dietă şi împărat. Nu avem nici o îndoială că pentru a-si putea desfăşura activitatea Comitetul Permanent, care şi-a fixat reşedinţa la Sibiu, a organizat şi o reţea politică teritorială, cu ajutorul fruntaşilor români de pretutindeni.

    Evoluţia evenimentelor în direcţia samavolniciilor şi a terorismului, practicate de către nobilimea maghiară din Transilvania, cu ajutorul gărzilor naţionale formate special şi al armatei, asupra românilor, îi determină pe aceştia să convoace o nouă adunare naţională la Blaj, în luna septembrie 1848.

    De data aceasta se hotărăşte înarmarea şi organizarea militară a poporului român în scopuri de autoapărare6. Acţiunea fusese deja începută de Iancu şi Axente7, astfel încât Comitetului Naţional Român, reinstituit după adunarea din septembrie, nu-i rămânea decât să o amplifice şi să obţină aprobarea General Comando-ului din Sibiu.

    După ruperea definitivă a relaţiilor dintre partida revoluţionară maghiară şi imperiali, în a doua parte a lunii octombrie, şi declanşarea războiului civil în Transilvania, General Comando recunoaşte Comitetul Naţional Român, sub denumirea de „Comitet de pacificaţiune”, ca for conducător al naţiunii române, bine înţeles sub controlul său şi aprobă înarmarea şi organizarea militară a românilor în 15 prefecturi.

    Comitetul Naţional Român primeşte dreptul de a numi pe prefecţi, cu confirmarea General Comandoului şi de a le îndruma activitatea. Pentru a‑şi asigura totuşi controlul asupra acţiunilor şi intenţiilor românilor înarmaţi, Comanda Generală repartizează ofiţeri imperiali pe lângă prefecturi şi chiar pe lângă unele formaţiuni mai mici.

    Românii s-au dovedit pregătiţi din timp, întrucât, imediat ce s-a difuzat proclamaţia lui Puchner din 18 octombrie şi s-au numit, la 21 octombrie, primii prefecţi, ei au şi început, în aceiaşi zi, dezarmarea gărzilor maghiare, a slujbaşilor de stat, a nobililor şi a slujitorilor acestora de pretutindeni.

    Deşi slab echipată şi înarmată, oastea populară românească a reuşit în câteva zile să dezarmeze pe aproape toţi rebelii din teritoriul aflat sub controlul prefecturilor.

    În acelaşi timp, armatele imperiale conduse de Urban, Gedeon şi alţi ofiţeri capabili, sprijinite de formaţiunile de vânători şi lăncieri români, înregistrau succese împotriva trupelor secuieşti, silindu-le să se retragă în zonele de plecare8.

    În teritoriile astfel eliberate administraţia este preluată de către români, mai întâi prin prefecturi şi organele lor subordonate, care au primit instrucţiuni de a rezolva şi problemele administrative, juridice şi economice locale9 şi, mai apoi, prin organe administrative alese sau numite în acest scop. Comanda Generală este nevoită să accepte această soluţie din mai multe motive şi anume: românii formau majoritatea populaţiei Principatului Transilvaniei şi erau stăpâni pe situaţie, Comanda Generală făcuse deja promisiuni că românii vor primi drepturi egale cu celelalte naţionalităţi, preluarea administraţiei locale era un fapt împlinit în cele mai multe părţi şi, în sfârşit, Comanda Generală, ocupată fiind cu operaţiunile militare, nu dispunea de timpul necesar rezolvării treburilor administrative şi nici nu avea posibilitatea de a institui organe administrative proprii.

    De fapt, interesul major al organelor imperiale transilvănene era restabilirea liniştei şi a ordinii în principat, combaterea oricăror manifestări revoluţionare ale maselor, indiferent de naţionalitatea lor. Astfel, în proclamaţia sa din 30 noiembrie 1848, generalul Puchner cerea comandanţilor militari să sprijine organele administrative instituite provizoriu, în străduinţa lor de a introduce „rândul bun şi securitatea”10.

    Instituirea organelor administrative româneşti începe la 30 octombrie 1848 şi se continuă succesiv până spre sfârşitul anului11. Papiu-Ilarian arată mai tîrziu că General Comando a început să organizeze districtele curăţite de rebeli prin Comitetul Naţional Român „după principiul naţional”12, iar comitetul informa, la 19 noiembrie 1848, pe prefectul Constantin Roman-Vivu că General Comando ordonă pe rând „restaurarea oficiolatelor” din comitate13.

    Comitatele vechi au fost desfiinţate. Unele au fost repuse în funcţiune în cadrul aceloraşi limite teritoriale sub o conducere nouă (Hunedoara, Zarand, Târnava)14, altele au fost divizate şi modificate teritorial, tot sub conduceri noi15. Noile unităţi teritoriale s-au numit districte, iar noile lor organe administrative s-au numit Administraturi.

    Administraturile formate pe teritoriile ce cuprindeau zonele principale ale vechilor comitate, precum şi reşedinţele acestora se numeau comitatense, iar cele ale noilor unităţi teritoriale create se numeau districtuale16.

    În fruntea Administraturilor se numeau de către General Comando câte doi co-administratori de obicei, dintre care unul recomandat de către Comitetul Naţional Român, iar celălalt ales de către autoritatea imperială dintre ofiţerii necombatanţi sau dintre intelectualii de diferite naţionalităţi17. Ceilalţi funcţionari se alegeau sau se numeau, după caz18.

    Odată instituite, Administraturile au început să organizeze noile instituţii administrative din municipii, oraşe şi sate. Alegerea reprezentanţilor se făcea pe cale democratică, proporţional cu numărul locuitorilor de diferite naţionalităţi. Acolo unde nu s-au putut ţine alegeri, noile organe au fost numite, ţinându-se cont de acelaşi criteriu al reprezentării naţionale proporţionale. Astfel, majoritatea celor aleşi au fost români, iar limba oficială devine cea română, alături de cea germană folosită în corespondenţa cu organele militare imperiale.

    Alături de români au fost aleşi sau numiţi şi saşi, maghiari sau reprezentanţi ai altor naţionalităţi. Toate organele administrative instituie aveau şi atribuţiuni judecătoreşti19. Trebuie reţinut, de asemenea, faptul că, datorită situaţiilor diferite create de revoluţie, fiecare Administratură a avut un anumit specific în privinţa organizării şi desfăşurării activităţii.

    Este necesar să se amintească aici că scaunele săseşti si-au păstrat autonomia, ba mai mult chiar, lor le-au fost alăturate numeroase sate româneşti, ceea ce a stârnit opoziţia acestora şi chiar conflicte20.

    În afara teritoriilor de competenţă ale administraţiei româneşti au rămas şi zonele secuieşti, precum şi cele din nordul principatului, care nu au mai putut fi organizate din cauza operaţiunilor de război, reluate spre sfârşitul lunii decembrie 1848.

    De asemenea, trebuie să se reţină şi faptul că în unele localităţi, chiar de pe teritoriile districtelor nou create, românii nu s-au atins de vechea administraţie, în măsura în care aceasta nu i-a deranjat cu nimic şi le-a satisfăcut cererile.

    Odată instituită administraţia în noile districte, atribuţiunile civile şi administrative ale prefecturilor şi ale organelor lor subordonate încetează, acestea rămânând cu rolul lor fundamental de forţă publică si forţă armată. Este semnificativ în acest sens ordinul dat de către comitetul naţional prefecţilor, la 8 decembrie 1848, prin care acesta cerea ca centurionii (căpitanii) să nu se mai amestece în treburile juzilor şi juraţilor şi nici în cele bisericeşti, întrucât produc confuzie în administraţia civilă21.

    Totodată este necesar să se precizeze că, de câte ori a fost nevoie de exercitarea atribuţiunilor administrative prin forţă publică, organele civile au apelat la formaţiunile militare româneşti şi la autoritatea conducătorilor acestora.

    În regiunile aflate sub controlul prefecturilor în care nu s-au putut forma districtele administrative noi, în mod deosebit în cele de la nord de Mureş, administraţia a fost condusă mai departe de către prefecturi şi organele lor subordonate.

    Insuficienţa materialului documentar privind aceste probleme, faptul că în unele zone au funcţionat organe administrative iar în altele atribuţiunile lor au fost exercitate prin formaţiunile româneşti de gardă naţională, au produs desigur confuziile care se mai menţin încă în istoriografia noastră.

    Documentele pe care le punem în valoare în această lucrare, coroborate cu cele editate până în prezent, dovedesc cu claritate că în timpul revoluţiei paşoptiste românii au avut forme de organizare militară şi administrativă distincte şi complimentare, care au format în ansamblul lor ceea ce numim de obicei „administraţia românească”. Faptul că în marea lor majoritate conducătorii, funcţionarii si slujbaşii au fost români, că limba română a fost utilizată în tranzacţii, protocoale şi corespondenţă ca limbă oficiala, că românii dominau efectiv situaţia pe o mare arie a principatului şi că erau dirijaţi de către un organ politic şi administrativ central, pe care aveau deosebita satisfacţie să-l numească „guvern românesc”22, ne arată că, în anumite momente ale revoluţiei de la 1848—1849, ei au beneficiat de prerogative ale puterii politice, limitate, e adevărat, dar reale.

    ***

    Administratura comitatului Alba Inferioară (în documente mai apar si denumirile: Administratura comitatului Alba de Jos, Administratura districtului Alba Inferioară sau de Jos, Administratura Bălgradului)23 s-a format după ce General Comando a emis ordinul nr. 4825 înregistrat la Comitetul Naţional Român din Sibiu cu data de 28 noiembrie 1848. Comitetul a notat în registru doar faptul că s-a ordonat „restaurarea” comitatului Alba Inferioară din dreapta Mureşului, cu reşedinţa la Alba Iulia, prin căpitanul Hild, Joseph Fink şi Samuil Poruţiu24.

    Anterior se instituiseră, pe aceiaşi cale, comitatul Hunedoarei şi districtul Făgăraşului la 30 octombrie, districtul Blajului (pe teritoriul fostului comitat Alba Inferioară din stingă Mureşului) la 7 noiembrie, comitatul Zarand la 8 noiembrie şi comitatul Târnavelor la 17 noiembrie, iar la 3 şi la 10 noiembrie comitatul Alba Superioară, alcătuit din numeroase enclave, a fost dezmembrat, diferitele lui părţi fiind alipite la districtele româneşti şi săseşti formate în jur.

    În registrul de intrare a corespondenţei Comitetului Naţional Român mai este menţionat şi districtul Braşov25.

    După emiterea ordinului de instituire a Administraturii comitatului Alba Inferioară, Comanda Generală a continuat acţiunea de punere în funcţiune a noi districte, pe care documentele le amintesc. Acestea nu mai sunt însă menţionate în registrul Comitetului Naţional, probabil pentru că nu i s-au mai făcut comunicări în scris despre înfiinţarea lor.

    În ce priveşte reorganizarea vechiului comitat Alba Inferioară, Comitetul a fost fără îndoială consultat de către Comanda Generală. Ne bazăm pe faptul că într-o notă a sa, care trebuie să fi fost întocmită înainte de înfiinţarea districtului Blaj, deci înainte de 7 noiembrie 1848, el propunea următoarele:

    - comitatul Alba Inferioară să fie împărţit în doua, dincoace şi  dincolo  de Mureş, sub denumirile de Alba Superioară şi Inferioară.

    - la comitatul Alba Inferioară să aparţină partea de peste Mureş, cu scaunul Arieş pînă la Turda şi cu reşedinţa la Alba Iulia.

    - la  comitatul  Alba  Superioară  să  aparţină  partea  de   dincoace de Mureş, împreună cu Cetatea de Baltă,  până la Nyarad şi cu reşedinţa la Blaj26.  În linii mari aceste propuneri au fost însuşite de .către Comanda Generală, care, evident, le-a  mai  retuşat.  Astfel,  după   17  noiembrie  1848,  când  se  dispune repunerea în funcţie a  comitatului  Târnava,  cu  sediul la  început în  Târnăveni  şi  mai  apoi  în Cetatea de Baltă27, presupunem că districtul Blaj  a rămas doar cu  teritoriul  din stânga Mureşului  aparţinând vechiului  comitat Alba Inferioară.  Şi  districtului  din dreapta   Mureşului   i  se   vor   aduce   modificări   pe   parcurs,   după   ce   iniţial   el   a cuprins o zonă vastă între Mureş şi zona centrală a Munţilor Apuseni, până dincolo de Câmpeni, având ca limite spre S.V. satul Sărăcsău, iar spre N.E. satul Cacova din depresiunea Iară, aflată în apropierea Turzii28.

    Între timp, pe teritoriul comitatului Alba Inferioară, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei, începând cu 21 octombrie, se desfăşuraseră acţiuni energice de dezarmare a gărzilor naţionale, a nobilimii şi a diferiţilor slujbaşi maghiari. În mai puţin de o săptămână, românii conduşi de prefecţii Iancu, Axente Sever şi Petre Dobra, de tribunii şi centurionii acestora erau, în linii mari, stăpâni pe situaţie. În satele dezarmate se instituie organe administrative provizorii româneşti.

    Acolo unde organizarea gărzilor naţionale româneşti a rămas în urmă sau nu au existat motive de acţiuni violente, vechii slujbaşi au fost lăsaţi temporar în funcţie29.

    Şi în oraşele comitatului acţiunile de dezarmare au dus la înlocuirea vechii administraţii. Astfel, la Alba Iulia, după dezarmarea prin forţă a gărzii maghiare la 21 octombrie, în timpul căreia au căzut morţi şi răniţi de ambele părţi, românii impun un nou consiliu orăşenesc, format din 6 români şi 6 maghiari, sub preşedenţia judecătorului Ioan Erdeli, precum şi dreptul la organizarea militară a cetăţenilor români pe cartiere. La 20 noiembrie, intervenind şi comanda cetăţii în baza unor indicaţii superioare, consiliul oraşului este din nou remaniat. Sunt aleşi 50 de membri, dintre care 30 de români, reprezentând atât pe orăşeni cit si pe ţăranii din jur care au participat la dezarmare şi 20 de alte naţionalităţi (maghiari, germani, armeni, evrei)30. Noua structură a consiliului reflecta proporţia naţionalităţilor din oraş.

    La Abrud, după afirmaţiile lui Ioan Maiorescu, care a întocmit raportul lui Avram Iancu, consiliul orăşenesc a fost lăsat să funcţioneze nestingherit până la intrarea lui Hatvany în oraş31.

    Dintr-un memoriu pe care consiliul oraşului îl înaintează la 25 septembrie 1849 guvernatorului civil şi militar al Transilvaniei Wohlgernuth, aflăm încă că, dimpotrivă, intrând în luna octombrie 1848 gloatele române în oraş, precum şi în satele anexate Roşia şi Corna, după efectuarea dezarmării s-au format un magistrat şi o sedrie montană noi. Aceste organe au mai fost odată reinstituite după eliberarea Abrudului de sub invadatorii conduşi de Hatvany şi Kemeny Farkaş32.

    La Zlatna, opoziţia nesocotită a gărzii conduse de Nemegyei a dus la dezastrul din 23 octombrie, când oraşul arde iar populaţia se împrăştie33. Ea rămâne o vreme pustie, până când, spre sfârşitul lunii noiembrie 1848, Petru Dobra este numit de către General Comando comisar pentru reinstituirea magistratului local34. Cum Câmpeniul era demult dominat de Avram Iancu, care a aşezat acolo un nou magistrat şi sediul Legiunii Auraria Gemina, mai rămâne să amintim doar faptul că în Aiud, fosta reşedinţă a comitatului şi principalul loc de concentrare a forţelor înarmate maghiare, după dezarmarea din 8 noiembrie, prin comanda cetăţii Alba Iulia se instituie un nou consiliu, format din români, maghiari şi germani, având ca jude prim, mai întâi pe Petre Ioanette probabil, şi mai apoi pe Joseph Hank35.

    Astfel, în momentul în care s-a dispus instituirea Admistraturii Alba Inferioară se poate spune că exista o administraţie provizorie impusă pe cale revoluţionară, în care românii jucau rolul principal şi care era dirijată de către prefecţii Avram Iancu şi Axente Sever împreună cu subalternii lor,

    În aceeaşi perioadă se desfăşoară în paralel şi organizarea prefecturilor din zonă, în mod deosebit ale lui Iancu şi Axente. Se formau viceprefecturile şi tribunatele, erau numiţi viceprefecţii şi tribunii. Atunci când acest proces de organizare s-a încheiat, putem spune că Administratura Alba Inferioară se suprapunea zonei prefecturii Auraria Gemina, cuprinzând şi o mică porţiune din prefectura lui Simion Balint.

    Prin aceasta ea devine cea mai importantă dintre Administraturile româneşti instituite în toamna anului 1848, întrucât pe teritoriul ei se vor desfăşura evenimentele cele mai de seamă ale revoluţiei, până la înăbuşirea ei.

    După cum am amintit deja, pentru punerea în funcţie a Administraturii Alba Inferioară, Comanda Generală a numit un ofiţer activ, în persoana căp. Hild, pe Joseph Fink, probabil fost funcţionar la Tezaurariat sau la vreo altă instituţie din Sibiu, ambii de naţionalitate germană, şi pe Samuil Poruţiu, recomandat din partea românilor.

    Exceptând districtul Făgăraşului, unde, de asemenea, s-au numit trei coadministratori, dintre care însă 2 români, în celelalte districte au fost numiţi numai câte doi, în 2 cazuri ambii fiind români (Blaj şi Zarand)36.

    Motivele trebuie căutate în suspiciunile Comandei Generale faţă de intenţiile şi buna credinţă a românilor, mai ales în zona în care ei se dovediseră extrem de combativi, conduşi fiind direct de către Iancu, în intenţiile iniţiale ale imperialilor de a dejuca planurile prea îndrăzneţe ale românilor şi, în sfârşit, credem noi, în importanţa deosebită ce o avea cetatea Alba Iulia ca punct strategic şi ca cel mai mare depozit de muniţie, armament şi echipament militar din Principatul Transilvaniei.

    Dar nici românii nu se lasă mai prejos. În a doua jumătate a lunii noiembrie 1848 este semnalată prezenţa la Alba Iulia a preşedintelui Comitetului Naţional Român, Simion Bărnuţiu, care, presupunem, se informează cum stau lucrurile, mai ales în legătură cu organizarea militară şi administrativă a românilor din zonă. Consecinţa a fost că din partea Comitetului este recomandat pentru Alba Iulia, Samuel Poruţiu, un tânăr energic şi bine pregătit, participant la mişcările revoluţionare încă din primele faze. Originar de prin părţile Turzii, Samuel Poruţiu, jurist şi filozof, fusese prezent la adunarea din martie a tinerilor cancelişti de la Tîrgu Mureş şi la adunările de la Blaj, în luna mai fiind ales în deputaţiunea care a prezentat programul social-politic al românilor Dietei din Cluj. După ce îşi petrece o bună parte din timp la Sibiu, stând la dispoziţia Comitetului Naţional, spre sfârşitul lunii noiembrie el primeşte misiunea de a organiza o nouă prefectură românească în zona Turzii37.

    Faima sa a făcut ca, încă din luna iunie 1848, autorităţile maghiare să-1 califice ca fiind printre cei mai primejdioşi agitatori, alături de Bărnuţiu şi Buteanu, pentru formarea unui stat românesc independent în Transilvania38.

    Dintre cei 3 coadministratori, primul care a sosit la Alba Iulia, se pare că a fost Ioseph Fink Poruţiu este căutat la l decembrie de către Comitet prin preajma Turzii, cu ajutorul prefectului Axente Sever. În ordinul Comitetului se arată că în comitate se fac alegeri, iar românii trebuie să-şi apere cu această ocazie interesele naţionale39. Se cere căutarea lui Poruţiu şi trimiterea lui urgentă la Sibiu, întrucât a fost numit coadministrator în comitatul Alba Inferioară de către Comanda Generală, în urma propunerii Comitetului40.

    La 16 decembrie Poruţiu şi căp. Hild încă nu erau la Administratură, întrucât în aceiaşi zi Comitetul înregistrează o înştiinţare a Comandei Generale ca s-a scris lui Hild să se ducă la Alba Iulia, primindu-se ordinul ca şi Poruţiu să fie trimis cât mai de grabă acolo41.

    În urma unor măsuri mai energice se pare că cei trei au fost reuniţi, în sfârşit, la Alba Iulia, spre începutul decadei a treia a lunii decembrie.

    La 24 decembrie Simion Bărnuţiu îi poate astfel expedia o scrisoare amicului său Poruţiu în localitate, dându-i sfaturi cum să procedeze Administratura cu românii, care sunt asupriţi şi pârâţi mereu din toate părţile42.

    Din raportul cu nr. 729 din 9 septembrie 1849 al Administraturii către General Comando aflăm că aceasta şi-a început efectiv activitatea la 25 decembrie 184843.

    Deşi mai rămăseseră puţine zile până la sfârşitul anului, a fost organizată registratura, astfel că, până în prezent, se cunosc două documente emise de către Administratură în anul 1848 şi anume: cele înregistrate sub nr. 13 din 30 decembrie şi 17 din 31 decembrie. Primul este adresat viceprefectului Bălaş Ioan de la Cricău, căruia i se cere ca, împreună cu juzii şi juraţii satelor aflate în subordinea sa, să strângă până la sfârşitul lunii aprilie 1849 restanţele de dare împărătească din anul 1848, precum şi 3 părţi din obligaţiile pe anul 1849. Al doilea este o circulară adresată protopopilor români de pe teritoriul de competenţă al Administraturii, exemplar trimis preotului Petru Truţa din Cricău, prin care s-au difuzat instrucţiunile de inventariere a bunurilor proprietarilor fugiţi de pe moşii emise de către General Comando la 3 decembrie 1848, care, desigur, aşteptaseră de mult timp să fie aplicate.44

    Registrul de corespondenţă şi celelalte acte intrate sau ieşite în anul 1848 de la Administratură nu se păstrează sau încă nu au ieşit la iveală.

    Nu ştim cu precizie cu ce s-a ocupat administratorul Ioseph Fink în Alba Iulia de pe la începutul lunii decembrie. Presupunem că el a început organizarea administraţiei româneşti în sate, întrucât, dacă la 12 decembrie în Cricău treburile satului erau rezolvate prin sfatul celor mai bătrîni conduşi de preot, Ia 18 decembrie în satele ce se înşiruiau la poalele munţilor, de la Bucerdea Vinoasă până la Gârbova de Jos, se aflau juzi (birăi) si juraţi, precum şi comandanţi de gloată45.

    Acţiunea este însă temeinic organizată după intrarea în funcţiune a Administraturii, astfel că pe la mijlocul lunii ianuarie 1849 în toate satele şi oraşele comitatului erau instituite organe administrative şi judecătoreşti româneşti.  În puţinele documente ce s-au păstrat de la Administratură se amintesc peste 50 de localităţi cu organe administrative şi peste 21 cu instanţe de judecată46. Desigur că astfel de organe au funcţionat şi în celelalte localităţi cu care Administratură nu a purtat corespondenţă sau care nu sunt amintite în documentele ei.

    Alegerea noilor organe a avut un caracter profund democratic. Ea s-a făcut întotdeauna în prezenţa întregii comunităţi, exceptându-i pe cei plecaţi la „lagăr”, fiind aleşi prin aclamaţii, de obicei, judele, notarul şi juraţii satelor. În oraşe, în general, au rămas organele instituite după dezarmare, schimbându-se doar denumirile unor funcţii, printre care şi cea de polgŕrmester în jude prim sau jude primar.

    Caracterul democratic al alegerilor a constat şi în aceea că nu a fost contestat nici un moment dreptul celorlalte naţionalităţi din oraşe şi sate de a-şi alege reprezentanţi în noile organe, desigur, respectându-se proporţiile numerice47. Documentele Administraturii vorbesc, spre exemplu, de judecii unguri din Ighiu şi de judele maghiar din Cricău48. Unde nu a fost posibilă organizarea alegerilor s-a procedat la numirea noilor organe, cu aprobarea comunităţilor.

    Având în vedere că pe teritoriul Administraturii Alba Inferioară 95% din populaţie o formau românii49 era firesc ca administraţia sa să devină, pe calea eligibilităţii, românească. Erau vremurile când, pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii, ca populaţie majoritară, au impus, pe cale democratică, o administraţie a lor, transpunând în realitate unele deziderate cuprinse în programul politic adoptat pe Câmpul Libertăţii50.

    Administraţia românească a readus în realitatea social-politică a Transilvaniei anilor 1848—1849 vechea organizare a obştilor, desigur pe un plan superior, element evident şi foarte important de continuitate. Satul era, prin urmare, condus din nou de bătrânii cei mai venerabili şi mai competenţi ai comunităţii, numiţi juraţi sau judeci, în frunte cu un jude sau primar51. Pentru înregistrarea şi redactarea actelor era ales şi un notar, de obicei preotul satului52.

    Numărul de juraţi nu a fost acelaşi peste tot, probabil pentru că şi tradiţia era diferită de la zonă la zonă. Astfel, la Vurpăr erau 4- juraţi, la Ighiu, Stremţ şi Coşlar erau 5, la Ormeniş, Ţelna, Bucerdea şi multe altele erau 6, iar la Aiudul de Sus, Poiana (Aiudului n.n.) şi Benic erau 753. Într-un singur caz, în structura antistiei comunale şi anume a celei din Benic, s-a întâlnit şi termenul de „jurat mare”, pentru primul dintre cei 7 juraţi54.

    Uneori, din cauza nemulţumirii comunităţilor faţă de competenţa sau comportarea juzilor şi a juraţilor aleşi, s-au făcut noi alegeri, în prezenţa întregii populaţii a localităţilor respective şi a unei comisii conduse de către unul dintre reprezentanţii Administraturii. Aşa s-a întâmplat la Ighiu în 7 martie 1849, când s-au ales „prin voia poporului” un nou jude şi 5 juraţi, care apoi au depus jurământ de credinţă „diregătoriei” şi la Cricău, spre sfârşitul primei decade a aceleaşi luni, când o comisie constituită din administratorul Ioseph Fink, vice-prefectul Ioan Bălaş şi preotul Petru Truţa, notarul satului, a condus alegerea unui nou jude şi a unor noi juraţi, „prin popor fără influienţe străine”. Şi comunitatea din Mesentea a cerut urgenta înlocuire a conducerii satului, dar acţiunea a fost amânată până la efectuarea anchetei şi constituirea comisiei55.

    Judele si juraţii constituiau si scaunul de judecată sătesc. Acesta avea numai competenţă locală şi rol de primă instanţă. Când se constituia scaunul de judecată, juraţii mai erau numiţi şi judeci sau bătrâni.

    În oraşe, magistratele constituiau şi scaune de judecată „magistratuale” care dispuneau de închisori pentru detenţia celor arestaţi56.

    Din documente rezulta că a existat pe teritoriul Administraturii Alba Inferioară şi o „comisiune cercetătoare a cauzelor silvice”, iar la Baia de Arieş se pare că funcţiona un scaun de judecată pentru cauzele miniere, întrucât acesta primeşte spre rezolvare o cauză a localităţii Zlatna, aflată la destul de mare distanţă pentru a se explica altfel57.

    În limbajul folosit de către noile organe alese şi instituite în localităţile comitatului apar foarte des termenii de comunitate şi obşte, reflectând, de asemenea, vechi tradiţii şi elemente de continuitate ale populaţiei româneşti autohtone.

    În lunile noiembrie şi decembrie 1848, când perioada de relativă acalmie şi de înşelătoare aparenţe că „ţara este pacificată” a permis organizarea mai temeinică a prefecturilor, viceprefecturilor, tribunatelor, centuriilor şi decuriilor româneşti, ca formaţiuni de gardă naţională cu misiuni de forţă armată si de ordine publică, în fiecare localitate au apărut şi comandanţi militari români cu mare autoritate. Ne referim la prefecţi, viceprefecţi, tribuni, centurioni sau căpitani şi la decurioni. Comandanţii militari de la nivelul localităţilor se mai numeau şi ductori, conform nomenclaturii stabilite de către Comitetul Naţional58.

    Este interesant pentru zona Administraturii Alba Inferioară raportul din. 21 noiembrie 1848 al căpitanului din Vurpăr, Itu Petru, care arată că bărbaţii din sat s-au organizat în decurii de către 9 feciori, plus un căprar (decurion), care se poartă bine „întru toate”59.

    Căpitanii satelor intrau în componenţa autorităţilor administrative ca reprezentanţi ai forţei publice, astfel că ei apar în documente împreună cu juzii, juraţii şi notarii. La ei se apela atunci când era nevoie de executări silite60.Este necesar să se sublinieze că organele administrative şi militare din comune au purtat corespondenţa exclusiv în limba română, scrisă cu litere latine, rar cu litere chirilice.

    După instituirea noii administraţii în toate localităţile comitatului Alba Inferioară, pe care Comanda Generală nu uita nici un moment să o eticheteze ca fiind „provizorie”61, conform uzanţei folosite de către Comitetul Naţional, urma să se desfăşoare alegerea funcţionarilor districtuali ai Administraturii Alba Inferioară, prin delegaţii tuturor acestor localităţi. Am mai arătat însă că fiecare Administratură nou creată a avut un specific al ei, determinat de condiţiile concrete locale şi de mersul evenimentelor revoluţionare. În ce priveşte Administratura comitatului Alba Inferioară, aceasta fiind instituită târziu, spre sfârşitul lunii decembrie 1848, în timpul începerii ostilităţilor prilejuite de intrarea în Transilvania a trupelor maghiare conduse de Bem, nu a mai avut răgazul necesar pentru a urma calea utilizată de Administraturile puse în funcţiune până atunci62. De aceea ea nu a mai ajuns să organizeze şi cercuri sau inspectorate şi nici să numească sau să aleagă inspectori, aşa cum au făcut districtele Hunedoara şi Blaj63, decât târziu, după ridicarea asediului cetăţii Alba Iulia.

    În schimb, în timp ce toate celelalte districte au fost pe rând desfiinţate până la 21 martie 1849, prin ocuparea celei mai mari părţi din Transilvania de către insurgenţii maghiari, eveniment în cursul căruia probabil s-au distrus şi documentele create de ele, Administratură Albei Inferioare a rămas în funcţiune pentru că era suprapusă peste teritoriul Legiunii Auraria Gemina, rămas, după cum se ştie, liber în cea mai mare parte a sa.

    Prin ordinul de instituire nr. 4825 de la sfârşitul lunii noiembrie 1848, Comanda Generală, ţinând să sublinieze faptul că este vorba de o unitate administrativă civilă provizorie, a precizat că ea va avea sediul în oraşul Alba Iulia si nu în cetatea oraşului64.

    Din lipsă de local, Administratură a funcţionat în cele câteva zile de la sfârşitul lunii decembrie 1848 probabil în clădirea magistratului orăşenesc. În această perioadă se pare că Samuel Poruţiu a preluat iniţiativa conducerii, întrucât are prima semnătură, iar Fink semnează numai ca „adlătus”65.

    Poruţiu a fost în acele zile unicul redactor al corespondenţei, precum şi registrator, utilizând, evident, numai limba română, întrucât nici Hild şi nici Fink nu cunoşteau această limbă. Din actele create mai târziu rezultă că Fink cunoştea doar germana şi, într-o oarecare măsură, latina, ceea ce îi permitea să pună unele rezoluţii în latină.

    După ce însă, la începutul lunii ianuarie 1849, generalul Pfersmann, reprezentantul Comandei Generale din Sibiu, petrece câteva zile la Alba lulia66, timp în care probabil îl impune pe Fink pentru a putea realiza conlucrarea administraturii cu comanda cetăţii în condiţiile de război, situaţia se schimbă. Fink va semna actele ca administrator, iar Poruţiu ca adlatus sau coadministrator.

    Campania militară determină Comanda Generală să-1 recheme pe căpitanul Hild Franz la unitatea sa, încă din primele zile ale lunii ianuarie 1849, scop în care îi şi expediază 60 de florini, probabil ca salariu pentru zilele servite la Administratură67. Din momentul plecării sale, la Administratură rămân în funcţie doar Fink şi Poruţiu ca administrator şi, respectiv, coadministrator.

    Tot în primele zile ale lunii ianuarie se primeşte ordinul de a se pune în funcţie, prin numire „până la alte vremuri”, slujbaşii necesari Administraturii6S. Administratura se conformează şi sunt angajaţi retroactiv de la l ianuarie 1849 doi diurnişti: Ioan Tiriac şi Franz Haveletz, primul pentru scriptele în limba română şi maghiară, cel de al doilea pentru cele scrise în limba germană69. Totodată şi tot de la 1 ianuarie 1849, se închiriază camerele necesare funcţionării oficiului în casa farmacistului Samuel Gallik70.

    Condiţiile de război fac ca ordinele să vină direct de la Comanda Generală sau prin comanda cetăţii Alba Iulia şi mai puţin prin Comitetul Naţional. Astfel, în perioada cât a funcţionat Administratura s-au înregistrat 50 de ordine ale Comandei Generale şi 3 rapoarte către aceasta, 51 de ordine de la comanda cetăţii şi 3 rapoarte către aceasta şi doar 4 ordine de la Comitetul Naţional şi doua rapoarte către acesta.71

    Administratura era lipsită de fonduri pentru salarii, rechizite şi întreţinere. Aprobările la diferitele ei rapoarte nu au sosit până la desfiinţarea ei, cu atât mai puţin banii solicitaţi72. Încercările celor doi coadministratori de a obţine măcar salariile de la Sibiu, de la comanda cetăţii Alba Iulia, de la Oficiul de sare din Partoş sau din colecte în contul contribuţiei de război, se vor dovedi si ele infructuoase73, astfel că toţi cei aflaţi în slujba Administraturii îşi vor desfăşura activitatea fără remuneraţie.

    Probabil că scaunul Administraturii era format tot din personalul redus al acesteia, întrucât în acte nu apar numele altor funcţionari, în afară de Fink, Poruţiu, Tiriac şi Haveletz. Erau departe de realitate schemele şi salariile preconizate de Comitetul Naţional încă în luna noiembrie 1848 sau schema aprobată de Comanda Generală pentru districtul Hunedoara77.

    Pentru trimiterea şi primirea corespondenţei, în lipsa unor curieri proprii, presupunem că Administratura a folosit serviciul de poştă, atît cît şi acolo unde a funcţionat acesta, curierii militari, precum şi pe cei ai satelor şi oraşelor.

    Pentru unele acţiuni deosebite, cum au fost alegerile, anchetele, rechiziţiile şi altele erau instituite comisii speciale78.

    Administratura îşi organizează de la începutul anului 1849 şi registratura, pe bază de registre de intrare-ieşire şi index alfabetic. Prin comparaţie, putem deduce cum a arătat şi registratura folosită la sfîrşitul anului 1848 care nu s-a păstrat. În registre se scria aproape exclusiv în limba română, atît la intrare cît si la ieşire, unde se puneau rezoluţiile şi regestele răspunsurilor.

    Ordinele venite de la Comanda Generală, comanda cetăţii şi de la alte câteva organe imperiale, precum şi rezoluţiile sau răspunsurile la acestea, se scriau fie în limba germană, fie în limba română. Câteva documente intrate, scrise în limba maghiară, au fost înregistrate, de asemenea, fie în această limbă, fie în limba română. Răspunsurile la acestea s-au dat însă întotdeauna în limba maghiară.

    Pentru fiecare act intrat sau ieşit Administratura întocmea o „foaie de referinţă”, pe care se treceau semnele de arhivare, rezumatul documentului, rezoluţiile, precum şi conceptele răspunsurilor sau ale ordinelor sale. Şi aceste documente se scriau în limba română cu litere latine şi cu un limbaj destul de evoluat sub aspect literar şi de structură gramaticală. Excepţii au făcut unele documente scrise în limbă maghiară sau germană, la care răspunsurile s-au conceptat în limbile respective.

    Documentele intrate de la organele subordonate erau scrise aproape exclusiv în limba română, astfel că avem de-a face cu o instituţie cu adevărat românească. Pînă si administratorul Fink, ajungînd să cunoască „cauza românească”, începe să o apere cu multă autoritate79. Aceasta face pe locuitorii satului Vurpăr să-si adreseze una dintre cererile lor, cu multă încredere şi mândrie, „Mult onoratei Administraturi a Românilor”80.

    Este interesant şi sigiliul acestei Administraturi. Pajura bicefală ţinând coroana imperială, aflată în câmpul său, demonstra ataşamentul românilor faţă de suveran, iar legenda din exergă: „Sigil Unter Alb — Alba din deos — Also Fejer Var”, reflecta recunoaşterea existenţei celor trei naţiuni principale din Transilvania şi a dreptului lor la o viaţă naţională independentă, chiar dacă, din curtoazie, ordinea nu era cea firească. Peste pieptul pajurei bicefale a fost gravat, în mod discret, un scut având pe suprafaţa sa unele elemente ale emblemei comitatului Alba. Se disting mai ales spicul de grâu în stânga şi barza într-un picior în dreapta81.

    În perioada de până la asediul cetăţii, Administratura conlucra direct cu satele şi oraşele, prin juzi şi juraţi. Pentru probleme de difuzare a unor înalte porunci în rândurile poporului sau pentru întocmirea unor scripte se apela şi la protopopii şi preoţii români de ambele confesiuni. De asemenea, pentru probleme care necesitau forţă armată, ea apela la căpitanii satelor, la tribuni, viceprefecţi şi chiar la prefecţii din raza sa de activitate.

    Până la 11 martie 1849, când Comitetul Naţional se dizolvă şi părăseşte Sibiul ocupat de trupele lui Bem, Administratura Alba Inferioară stătea în sub-ordinea acestuia, deşi primea o seamă de ordine direct sau indirect de la Comanda Generală. După această dată ea rămâne încă câteva zile în subordinea Comandei Generale, iar după ce aceasta împreună cu armata austriacă au părăsit Transilvania, trecând în Ţara Românească (ultimele unităţi la 21 martie)82, trece sub comanda cetăţii Alba Iulia.

    La 25 martie, când sosesc în jurul Albei Iulia primele unităţi de asediu ale insurgenţilor maghiari, sub comanda lui Kemeny Farkas83, Administratura părăseşte oraşul şi intră în cetate. Cu toate condiţiile de asediu, dintr-un raport al său aflăm că ea a activat până la sfârşitul lunii aprilie 1849, rezolvând probabil unele acte. Într-adevăr, în registrele de corespondenţă ultima dată de rezolvare a actelor intrate până la asediu este 5 mai 184984.

    Intr-o scrisoare de răspuns către Avram Iancu, care acuza Administratura că s-a închis în fortăreaţă „cu totală nepăsare de partea administrativă”, aceasta arată că este adevărat că s-a retras în cetate, dar în mod cinstit şi fără să se mişte cineva de la post. Arătând că în timpul asediului Administratura a avut multe de pătimit, probabil din cauza suspiciunilor colonelului August, comandantul cetăţii, care îi ura pe români85, sau a faptului că funcţionarii ei au trebuit să fie adăpostiţi şi hrăniţi, în scrisoare se menţionează: „...noi ne-am apărat cu peana, domnia-ta cu oastea”. Se exprimă, de asemenea, regretul că Administratura nu s-a retras în munţi unde „ar fi fost mai apărată”86.

    Este evident că asediul nu a mai permis Administraturii să acţioneze în mod eficient, chiar dacă în interiorul cetăţii ea se străduia să apere în continuare ‘cauza românilor. Administrarea teritoriului ei, rămas liber cu excepţia zonei din lunca Mureşului, a dealurilor şi a unor depresiuni de la liziera sud-estică a Apusenilor, intră în competenţa Prefecturii Auraria Gemina, conduse de Iancu87. În scrisoarea sa către Administratură, Avram lancu arată că în timpul în care rebelii au ocupat Transilvania, prefectura sa „a rămas singura purtătoare de grijă a acestui ţintit” şi că nici generalii ruşi, nici comisarii sau generalii austrieci, învestiţi cu cele mai înalte plenipotenţe, nu au putut da nici un fel de ordine în privinţa zonei din munţi, fără să se fi înţeles cu această prefectură. Pe scrisoare este aplicat în ceară roşie şi foarte clar sigiliul Prefecturii Auraria Gemina88.

    De fapt, prefectura lui Iancu va cuprinde, în perioada încercuirii Munţilor Apuseni din martie—iulie 1849, întregul teritoriu rămas liber, prin urmare, pe lingă partea cea mai mare din districtul Alba Inferioară şi părţi din prefecturile lui Buteanu, Balint şi Solomon. De asemenea, se cunoaşte faptul că în perioada la care ne-am referit pe teritoriul prefecturii lancului se retrag cu lăncierii şi vânătorii lor şi prefecţii Axente, Moldovan şi Vlăduţ.

    Din momentul retragerii în cetate Administratura Alba Inferioară îşi încetează activitatea de registratură, cu nr. 489, probabil din 25 martie, întrucât din 24 martie sunt scăderi de acte la rubrica ieşire. După acest număr Fink notează pe registru momentul în care s-a reluat activitatea de înregistrare a actelor: „După ridicarea încercuirii cetăţii Alba Carolina la 26 iulie 1849"89.

    Se ştie că spre sfârşitul lunii iulie 1849 campania trupelor de intervenţie ruseşti şi austriece cunoaşte succese tot mai mari. La 22 iulie armatele conduse de generalul Lüders reocupă Sibiul şi apoi îşi continuă acţiunile spre zona Târnavelor90.

    Abia revenite în Sibiu, autorităţile imperiale emit, la 24 iulie 1849, prin Franz Dörsner, comisar superior cezaro-regesc, un ordin către unităţile de administraţie şi jurisdicţiune din principat, prin care le pune în vedere să confişte proclamaţiile şi bancnotele lansate de către insurgenţi, să procedeze la dezarmarea generală, să introducă limba maternă a populaţiei de diferite naţionalităţi în administraţie, şcoală şi biserică, să recunoască dreptul tuturor locuitorilor la dezvoltarea lor naţională, inclusiv a limbii lor naţionale.

    În legătură cu problemele sociale, în ordin se fac doar promisiuni vagi privind uşurarea îndatoririlor urbariale ale populaţiei. De asemenea, prin precizarea că bancnotele revoluţionarilor maghiari se vor distruge prin comandanţii districtelor militare, sunt trădate intenţiile camarilei de a institui în Transilvania regimul neoabsolutist91. Prin promisiunile de rezolvare a problemelor naţionale şi sociale din principat, imperialii urmăreau în mod evident pacificarea acestuia pentru a se putea impune. Administratura Alba Inferioară se grăbeşte să-şi reia activitatea imediat după ridicarea asediului cetăţii Alba Iulia, pe de o parte pentru a aduce la îndeplinire dispoziţiunile din ordin, pe de altă parte pentru a nu fi considerată desfiinţată. Oricum, ea intenţiona să pună în aplicare dezideratele de ordin naţional şi social cuprinse în ordin.

    Pentru a putea acţiona liber. Administratura părăseşte cetatea şi se reinstalează în oraş, în localul lui Gállik. Se reia activitatea registraturii cu nr. 490, fără a se preciza data., dar nu mai târziu de începutul lunii august 1849, pentru a se demonstra continuitatea existenţei sale.

    La început activitatea este greoaie. În satele şi oraşele ocupate de insurgenţi vreme de peste 4 luni, precum si în altele care au fost numai vremelnic ocupate sau atacate, administraţia a fost desfiinţată sau înlăturată. Din aceste motive o bună parte din luna august 1849 Administratura a distribuit ordine spre executare fie juzilor şi juraţilor care mai erau în funcţie, fie preoţilor. Încet, încet, organele administrative din sate şi oraşe îşi reiau apoi activitatea92.

    Pentru a putea acţiona mai eficient şi pentru a completa organizarea preconizată de către fostul Comitet Naţional Român, la 5 august, cu raportul nr. 53193. Administratura intervine la Comanda Generală din Sibiu, atât pentru completarea posturilor de funcţionari proprii, cât şi pentru instituirea a 5 cercuri sau inspectorate, conduse de câte un .inspector, ca organe subordonate.

    Încă înainte de a se primi aprobarea la raport sunt aleşi inspectorii dintre fruntaşii români care s-au distins în mod deosebit în revoluţie şi care se bucurau de un mare prestigiu în faţa poporului. Este vorba de Ioan Boer, judecător montanistic, fost viceprefect al lui Avram Iancu pentru zona Abrudului. Dionisie Tobias, jurist comitatens şi Dionisie Şuluţiu, jurist şi cancelist tabular (la Tabla Regească n.n.), toţi trei din Abrud, de Amos Tordoşian, avocat din Baia de Arieş, tribun al lui Iancu şi mai apoi jude prim al localităţii şi de Ioan Pop sau Pap, jurist, originar din Sebeş, Cluj sau Făgăraş94.

    Încă înainte de numirea oficială cei 5 inspectori şi-au început atribuţiunile Astfel, Dionisie Şuluţiu primeşte spre rezolvare plângeri încă de la 12 august, iar Amos Tordoşian şi Ioan Boar erau în funcţie şi ei înainte de 22 august95.

    Numirea lor oficială s-a făcut cu acelaşi număr, 531, din 24 august 184996, probabil după sosirea aprobării de la Comanda Generală, astfel că la 27 august Administratura poate adresa circulara sa cu nr. 606 tuturor celor 5 inspectori, fiecăruia în cercul său de activitate97.

    Informaţii precise despre teritoriul de competenţă al inspectoratelor avem numai de la cel condus de Dionisie Şuluţiu şi anume: Ighiul Inferior cu reşedinţa în Ighiu, care cuprindea satele: Ighiu, Ţelna, Bucerdea Vinoasă, Craiva, Cricău,   Tibru,   Benic,   Cetea,   Mesentea,    Galda   de   Jos,   Coşlar,   Galtiu   şi    Oiejdea98.

    Teritoriile celorlalte 4 inspectorate se pot stabili după comunele în care inspectorii şi-au exercitat atribuţiunile. Astfel, inspectoratul Alba Iulia, condus de Ioan Pop şi cu reşedinţa în oraş, avea ca limită de SE râul Mureş, spre SV se întindea până la satul Sărăcsău, iar spre NE până la Sântimbru. Înspre NV inspectoratul cuprindea satele Bărăbanţ, Miceşti, Şard, Pâclişa, Inuri, Vurpăr, Acmar şi Dealul Fierului.

    Inspectoratul Aiud, condus de Amos Tordoşian şi cu reşedinţa în Teiuş, se limita spre E cu Mureşul, la N mergea pînă în depresiunea Iara, la Cacova, spre S până la Teiuş, iar spre munţi cuprindea satele Stremţ, Geomal, Geoagiul de Sus, Aiudul de Sus şi Poiana Aiudului. Din această zonă, după înăbuşirea revoluţiei, Administratura pierde cîteva localităţi şi anume: Vereşmort (Unirea), Bedeleu, Trascău, St. György şi Vale, care trec în jurisdicţiunea Turziî99.

    Inspectoratul Câmpeni, condus de Ioan Boer şi cu reşedinţa în Abrud, cuprindea întreaga zonă din jurul Câmpeniului, a Abrudului şi Zlatnei, până în dreptul satelor Presaca Ampoiului, Bucium şi Lupşa spre est.

    În sfîrşit, inspectoratul Ighiul Superior, condus de Dionisie Tobiaş şi cu reşedinţa tot în Ighiu, cuprindea zona din munţi jalonată de localităţile Poiana Ampoiului spre sud, Ighiel, Galda de Sus şi Râmeţ spre SE şi mergând spre nord până la Baia de Arieş. Este interesant faptul că Tobiaş şi-a încrustat în sigiliul personal, pe lângă iniţialele D.T. şi ciocanele miniere încrucişate, probabil pentru a demonstra că este din Abrud100.

    Metoda numirii în funcţie a inspectorilor prin ordin nemulţumeşte profund mai ales pe Avram Iancu, care, făcându-se exponentul „muntenilor”, cere la 28 august 1849 administraturii să îi revoce şi să organizeze alegeri cu participarea poporului. Administratura răspunde prefectului că a fost silită de mulţimea lucrărilor nerezolvate să-şi numească inspectori şi că aceasta a făcut-o în mod provizoriu, cu aprobarea Comandei Generale, ceea ce nu exclude posibilitatea ca în viitor să fie organizate alegeri democratice101.

    Tot prin ordinul nr. 531 din 24 august 1849 Administratura a dispus inspectorilor să realeagă, cu voia poporului, noi juzi, juraţi şi notari, în satele din subordine. Se pare că de data aceasta „antistiile comunale” noi alese s-au uniformizat ca număr, toate fiind formate dintr-un jude, un econom, 6 juraţi şi un notar. Din organele colective de conducere ale satelor dispar căpitanii, ca efect al dezarmării şi desfiinţării treptate a „landsturmului” românesc102. Juzii şi juraţii continuă să formeze şi scaunele de judecată săteşti.

    După 5 septembrie 1849 Amos Tordoşian se îmbolnăveşte şi Administratura este nevoită să numească, cu ordinul nr. 714, ca inspector substitut pe Petre Ioanette, până atunci prim jude al Aiudului sau al Băii de Arieş103. Originar din Câmpeni, profesorul gimnazial Ioanette fusese tribun al lui Iancu la Trâmpoiele, înainte de a fi intrat în administraţie104. Datorită hărniciei sale şi, probabil, greutăţilor mai mari de administraţie din cercul Aiudului, el va fi menţinut în postul de inspector substitut şi după întoarcerea lui Amos  Tordoşian105.

    Încă o substituire o înregistrăm la Abrud. La 8 septembrie, Mihail Telechi din Câmpeni, funcţionar al Tezaurariatului106 este numit de Administratură, cu asentimentul lui Iancu, ca inspector al cercului Câmpeni, în locul lui Ioan Boer, care urma să primească însărcinări mai înalte din partea guvernatorului principatului107.

    Se pare că promovarea lui Boer nu a avut însă Ioc, pentru că după câteva zile el îşi reocupă postul, iar Telechi nu mai apare în documentele Administra-turii108.

    Trebuie să menţionăm că inspectoratele şi-au organizat registraturi proprii şi că au constituit arhive, în schimb, ele nu au avut atribuţiuni judecătoreşti.

    Administratura Alba Inferioară a avut, în general, o activitate birocratică, în sensul că, neavând organe de execuţie şi de control proprii, s-a mulţumit să trimită ordine şi să aştepte primirea rapoartelor, ceea ce a încetinit operativitatea. Astfel, multe documente înregistrate până la 25 martie au fost rezolvate târziu, unele chiar în luna septembrie109.

    După instituirea inspectoratelor ordinele se difuzează acestora, precum şi magistratelor orăşeneşti. În unele cazuri se trimiteau circulare şi juzilor din întregul comitat sau corespondenţe speciale adresate organelor administrative din unele sate sau oraşe.

    Este interesant faptul că inspectorii nu putea fi găsiţi la sediul cercului lor decât foarte rar, întrucât îşi desfăşurau activitatea mai mult în teren, efectuând anchete. În ce-l priveşte pe Amos Tordoşian, mai ales, la început corespondenţa îi era adresată la Baia de Arieş, apoi la Teiuş şi în urmă se făcea doar menţiunea „ibi ubi” (acolo unde va fi, n.n.). Multe dintre ordinele ce i-au fost adresate s-au reîntors la Administratură, fără semnele de arhivare ale inspectoratului Aiud, ceea ce înseamnă că Tordoşian nu a fost găsit s-au acesta a restituit ordinele neînregistrate însoţite de rapoarte că nu sunt de competenţa sa110. Difuzarea ordinelor şi expedierea rapoartelor se făcea prin curieri111.

    Între timp, imperialii acţionau intens pentru reinstaurarea liniştei şi a ordinii în principat, precum şi pentru introducerea unei administraţii severe aflate sub controlul lor. Încă în proclamaţia Comandei Generale din 20 august 1849 se arăta că ... „toată ţara are să înainteze către o administraţie regulată”, iar în proclamaţia din 2 septembrie a guvernatorului civil şi militar Wohlgemuth se afirma că în scurt timp se vor pune în funcţiune toate instituţiile necesare pentru „promovarea egalităţii în toată monarhia”112. După ce într-o nouă proclamaţie a guvernatorului, din 18 septembrie, se amintesc districtele Transilvaniei, numindu-se însă numai 5 dintre ele, prin publicaţiunea din 21 septembrie se hotăra instituirea a 6 districte militare, „Spre introducerea unei regulate administraţii provizorii” în condiţiile stării de război. Între acestea era şi districtul Alba Carolina (Bălgradului) cu sediul în Alba luîia, care cuprindea comitatele Alba Inferioară, Hunedoara, Zarand şi Cetatea de Baltă, cu excepţia scaunelor săseşti şi a zonelor alipite acestora, care au rămas autonome şi a câtorva localităţi din comitatul Turda. Comanda districtelor o preiau câte un comandant militar şi câte un comisar civil. Ele urmau să se împartă în cercuri (Bezirk) şi subcercuri –(Unterbezirk.). Se preciza că în scaunul săsesc Sibiu şi în zonele alipite acestuia va râmâne în funcţie, în mod provizoriu, organizarea de până atunci în ţinuturi (districtele create în toamna anului 1848 n.n.) şi inspectorate (subcercuri)113.

    La 21 septembrie 1849 districtul Alba intră în funcţiune sub comanda colonelului Eisler şi a comisarului civil Ioseph Meltzer, fost secretar al. Tezaurariatului114. Şi la Alba Inferioară se impun însă formele de organizare instituite de români, deşi în publicaţiunea guvernatorului se exceptase numai Sibiul cu zonele sale de competenţă. Ele vor rămâne neschimbate ca teritoriu şi conduse de aceiaşi oameni. În schimb se vor modifică denumirile, în loc de districtul sau comitatul Alba Inferioară, de la 21 septembrie 1849, avem de-a face cu Cercul Alba Inferioară (sau de Jos), iar în loc de Administratură, organul administrativ se va numi Ocîrmuire115.

    Inspectoratele s-au transformat şi ele în subcercuri. (Unterbezirk) fără modificări teritoriale, iar scaunele de judecată săteşti s-au numit în continuare judecătorii rurale116.

    Nici funcţionarii nu au putut fi schimbaţi din posturile lor. Fink va deveni, de la 21 septembrie, comisar al cercului, Poruţiu „adlatus”, iar inspectorii rămân cu aceiaşi nomenclatură. Sunt menţinuţi în funcţie şi funcţionarii inferiori.

    Cu atât mai puţin s-a putut renunţa la limba română ca limbă oficială de administraţie şi justiţie. Ea rămâne prezentă în protocoale şi corespondenţă până la sfârşitul anului 1849 şi începutul celui următor, deşi de la 1 noiembrie se luaseră măsuri severe de introducere a limbii germane, ca singura limbă oficială admisă în administraţie. Sub pretextul că inspectorii, notarii, juzii şi alţii slujbaşi din oraşe şi sate nu cunoşteau limba germană, limba română s-a menţinut, cu disperare am putea spune, până în primele luni ale anului 1850. Spre sfârşitul anului 1849 se începe şi procesul de înlocuire treptată a funcţionarilor români cu alţii străini, evident, sub pretextul că nu cunosc limba germană117.

    Astfel, se încheie, oficial la 21 septembrie, 1849, în realitate mult mai târziu, activitatea administraţiei româneşti din comitatul Alba Inferioară, desfăşurată în cea mai fierbinte perioadă a revoluţiei de la 1848—1849. (Va urma)

    Ioan PLEŞA, Liviu PALIHOVICI

     Note

    1 George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, voi. II, Sibiu, 1890, p. 619.

    2 Noi am putut stabili doar trei: Liviu Maior, Aspecte ale organizării administraţiei româneşti din anii 1848—1849 în Transilvania, în ActaMN, IV, Cluj, 1967, pp, 563—569; L. Ursuţiu, Un document privind organizarea administrativă a românilor în revoluţia din 1848 în Transilvania, în ActaMN, IV, Cluj, 1969, pp. 593—611; Liviu Maior, Organizarea administrativă a Munţilor Apuseni ca „Ţară Românească” de către Avram iancu (1848—1849), în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series Historia, Fasciculus II, XVII, 1972, pp. 39—45.

    3 A se vedea în acest sens: Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania in anii 1848—1849, voi. II, Sibiu, 1944, Introducere I, pp. X—XV; Eugen Hulea, în acelaşi volum, Introducere II, pp. XX—XXV. De remarcat că nu apar documente decât de la Administraturile Hunedoara şi Alba de Jos, mai fiind amintite în acte cele de la Blaj, Cetatea de Baltă, Făgăraş, Zarand şi Braşov (pp. 570—578); George Bariţiu, op. cit., pp. 417, 470, 472 şi documentele publicate.

    5          Victor Cheresteşiu, Adunarea Naţională de  la Blaj,  3—5 (15—17)  mai  1848, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, p. 459.

    6          Ştefan   Pascu,   Avram   Iancu,   Ed. Meridiane,   Bucureşti,   1972,   pp.   109—114;

    Constantin  C.   Giurescu si  alţii,   Istoria  României  în date,  Ed.   Enciclopedică    Română, Bucureşti, 1971, p. 192.

    7          Ştefan Pascu, op. cit., pp.  98—119;, Const. C. Giurescu, op.  cit., p.  192; Liviu Maior, Aspecte ale organizării administraţiei româneşti..., p. 564.

    8          În   legătură   cu   aceste   probleme   se   pot   consulta   oricare   din   lucrările   de bază     privind  revoluţia  de la  1848  în  Transilvania,  începând  cu  George  Bariţiu, op. cit.

    9          Silviu Dragomir, op. cit., pp. 334, 410.

    10        Muzeul Unirii Alba lulia, colecţia de documente, doc. nr, 21  (nr. vechi 20).

    11        Silviu Dragomir, op. cit., pp. 569—578.

    12        Al. Papiu-Ilarian, op. cit., p. 92.

    13        Ştefan   Manciulea,   Scrisori   şi   acte   privitoare   la   mişcarea   revoluţionară   a Românilor  din  Ardeal  şi  Ungaria,  în  1848—49,  în   Anuarul Institutului   de   Istorie Naţională,   IV,   Bucureşti,   1929,   pp.   277—278   şi   Silviu   Dragomir,   op.   cit.,   p.   316.

    14        Silviu Dragomir, op. cit., pp. 34-59, 570—572.

    15        Ibidem, pp. 570—575.

    16        Ibidem,  documentele  privind districtele  de la   Hunedoara,   Alba  Iulia,  Blaj, Cetatea   de  Baltă  etc.   şi   documentele  create de  către  Administratura  Alba  Inferioară aflate la Direcţia Arhivelor Naţionale Alba.

    17        Victor Cheresteşiu şi  alţii,  Din istoria Transilvaniei,  II, Ediţia  a II-a,  Ed. Acad.   R.P.R.,  Bucureşti,   1963,  p.   97;  Silviu   Dragomir,   op.  cit.,  pp.   570—575.

    IS Liviu Maior,  op.  cit., p.   566; Silviu Dragomir, op.  cit., pp.  46—47,  unde se relatează cum s-a făcut la Administratura Hunedoara.

    19        Ştefan   Pascu,   op.   cit,   pp.   125—138;   Liviu   Maior,   op.   cit.,   pp.   565—566.

    20        Silviu Dragomir, op. cit., pp. 546, 575—578, referitoare mai ales la scaunele săseşti Braşov şi Mediaş, care erau denumite tot „districte”.

    21 Ibidem, pp. 203, 350; Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit., doc. nr. 171 (nr. vechi 122). Ordinul aflat la muzeu este adresat lui Iancu sau lui Axente; Ştefan Manciulea, op. cit., p. 268.

    22 George Bariţiu, op. cit., p. 314,

    23 D.A.N. Alba, fond Prefectura jud. Alba, actele Administraturii comitatului Alba Inferioară, cu nr. 461, 545, 557, 558, 568, 630/1849 şi altele.

    24 Ibidem, actul nr. 730/1849; la Silviu Dragomir, op, cit., p. 573 ordinul apare cu nr. 4852. Una din surse a inversat probabil ultimele două cifre.

    25        Silviu   Dragomir,   op.   cit.,   pp.   570-578;   George   Bariţiu,   op.   cit.,   p.   373.

    26        Silviu Dragomir, op. cit., p. 546.

    27 Ibidem, pp. 572—573.

    28 Delimitarea s-a făcut cu aproximaţie ţinîndu-se cont de datele furnizate în nota Comitetului Naţional Român (vezi nota 26) şi de localităţile pe care le avea în subordine Administratura Alba.

    29        Ştefan   Pascu,   op.  cit.,  pp.   121,   126—128;   G.   Bariţiu,   op.   cit.,  pp.   346,   352.

    30        Szilagyi  Farkas,  Alsóféhervârmegye  monografiaja,  vol.   III,  Aiud,   1898,  pp. 205—206; D.A.N. Alba, fond Prefectura jud.  Alba, dos.  47/1858—1861,  anexa  G a memoriului din 28 nov. 1858.

    31        Virgil   Popescu-Rîmniceanu,   Istoria  mişcării  româneşti  din  Ardeal  în  anii 1848 şi 1849, Bucureşti, 1919, p. 82.

    32        D.A.N. Alba, fond Districtul militar şi civil Alba lulia, act nr.  308/1849,

    33        George Bariţiu, op. cit., pp. 348—352.

    34        Silviu Dragomir, op. cit., p. 573.

    35 D.A.N. Alba, fond Prefectura Alba,  actele Ad-turii Alba  Inferioară,  reg. nr. 2/1849, nr. de înreg. 714 şi actul nr. 640/1849.

    36 Silviu Dragomir, op. cit, pp. 570—573.

    37        Ibidem,  p.   149,   şi   vol.   V,   1947,   p.   242;   Victor   Cheresteşiu,   Adunarea  naţională de la Blaj, pp.  178; 197, 471;  G. Bariţiu,  op.   cit., pp.  80,   126;  Ştefan  Pascu, op. cit., p, 119.

    38        Victor Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, p. 339.

    39        Problema   este subliniată   şi  în  ordinul   din   18   nov.   1848  trimis   prefectului Const.   Roman;   vezi   Şt.   Manciulea,   op.   cit.,   pp.   277—278   şi   Silviu   Dragomir,   op. cit., vol. II, p. 316.

    40        Muzeul  Unirii  Alba  lulia,  col.  cit.,  doc.  nr.  170   (nr.  vechi   121); publicat şi de Silviu Dragomir, op: cit., voi. II, pp. 201—202.

    41        Silviu Dragomir, op. cit., voi. II, p. 575.

    42        Ibidem, p. 206.

    43        D.A.N. Alba,   fond   Prefectura   Alba,   actele   Administraturii   Alba   Inferioară, act nr. 729/1849.

    44 D.A.N. judeţul Arad, fondul personal Bălaş-Lisa, dosar Nr. 12/1848, fila 1; Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, pp. 392-393.

    45 Silviu Dragomir, op. cit. pp. 355-356, 371-372.

    46 D.A.N. Alba,   fond   Prefectura  Alba, actele   Administraturii   Alba   pe   anul 1849.

    47 Ştefan Pascu,  op.  cit.,  pp.  126—132;  Liviu Maior, op.  cit., p.  565.

    48 D.A.N. Alba,  fond  Prefectura Alba,   actele Administraturii   Alba  Inf.,  registrele nr: 1/1849, nr. de înreg. 276 şi nr. 2/1849, nr. de întreg. 650.

    49  Virgil Popescu-Rîmniceanu, op. cit., p. 191.

    50        Ştefan Pascu, op. cit., pp. 125—127.

    51        Se   mai   folosea   şi   denumirea   maghiarizată   de   „birău”,   de   la   termenul „biró”.

    52        D.A.N. Alba,   fond   Prefect.   Alba,   actele  Administraturii   Alba   Inferioară, reg. nr.  1/1849, nr. de înreg.  362, reg.  nr. 2/1849,  nr.  de înreg.  647 si actele cu nr, 392 şi 547/1849.

    53        Ibidem,  reg.   nr.   1/1849,   nr.   de înreg.  276  şi  475   şi   actele  cu  nr.   389;  393, 547, 639, 645 şi 837/1849.

    54        Ibidem, act nr. 393/1849.

    55        Ibidem, reg. nr, 1/1849, nr. de înreg. 276, 338 şi 362.

    56        Ibidem,  reg.  nr.  l   şi 2/1849,  nr.  de înreg.   198,  314, 344, 345,  413, 467, 475, 489, 773 şi altele, precum şi actele cu. nr. 552, 586, 647, 706, şi altele/1849.

    57        Ibidem,  reg.   nr.   1/1849,  nr.   de   înreg. -223;  reg.   nr.   2/1849,   nr.   de  înreg. 743 şi actul nr. 743/1849.

    58        Silviu Dragomir, op. cit., voi. II, p.. 424.

    59        Ibidem, p. 320

    60        D.N.A.  Alba, fond  Prefectura  Alba,   actele  Ad-turii   Alba   Inferioară,   nr, 389, 392 şi 547/1849 şi reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 248, 275, 279, 289, 331, 338, 411, 421, 446 şi altele.

    61        Ibidem, actul nr. 384/1849.

    62        Ştefan Pascu, op. cit., p. 131; Liviu Maior, op. cit., pp. 565—566.

    63        Silviu Dragomir, op. cit., voi. II, pp. 37, 47, 64, 373 şi 535—538.

    64 D.A.N. Alba,  fond Prefect.  Alba,  actele Ad-turii Alba  Inferioară,  act nr. 730/1849.

    65 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, pp. 206, 241—242, 398.

    66 Szilagyi Farkas, op. cit,, p. 255.

    67 D.A.N. Alba,   fond   Prefect.   Alba,   actele   Ad-turii   Alba   Inferioară,   reg index nr. 6/1849, nr. de înreg. 8 şi 18, literele A, D, G, H, L.

    68 Ibidem, nr. de înreg. 8, literele E, L, R.

    69 Ibidem, act nr. 728/1849.

    70        Ibidem, act nr. 730/1849.

    71        Ibidem, reg. nr. l—6/1849.

    72        Ibidem, actele Cercului Alba, reg. nr.  3/1849, nr. de înreg.  1097 şi actele nr. 728, 729 şi 730/1849 de la administratură.

    73        Ibidem, reg. index nr. 6/1849, nr. de înreg.  7, 58,  140, 479, literele F şi P.

    74        Ibidem, actele nr. 662 şi 704/1849.

    75        Ibidem, reg. nr. 2/1849, nr. de înreg. 773.

    76        Ibidem şi nr. de înreg. 850, reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 489.

    77        Silviu Dragomir, op. cit., vol.- II, pp. 36—37, 53—59.

    78        D.A.N. Alba,  fond   Prefect.   Alba,   actele  Ad-turii   Alba   Inferioară,   reg. 1/1849,  nr.   de înreg.  253,  266,  322,  502,   503,   508; reg.  2/1849,  nr,  de înreg.   726  şi reg. index nr. 6/1849, nr. de înreg. 64 şi 89, lit. B.

    79        Ibidem,  reg.  nr.   2/1849,  nr.  de înreg.   756 şi Silviu Dragomir,  op.   cit., vol. II, pp. 218, 220.

    80        Ibidem, actele Cercului Alba, act. nr. 874/1849.

    81        Ibidem,   actele   cu   nr.   474,   526,   708,   760   şi   altele   de   la   administratură.

    82 George Bariţiu, op. cit., pp. 469—485.

    83 Szilagyi Farkas, op. cit., p. 357.

    84 D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, act nr. 728/1849 şi reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 489.

    85 Ştefan Pascu, Iosif Pervain şi alţii, George Bariţ şi contemporanii săi, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti. 1973, pp. 327—329; Silviu Dragomir op. cit., vol, , I, Introducere, p. XI.

    86 D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, act nr. 669/1849.

    87 Ştefan Pascu, op. cit., pp. 125—138; 228—229.

    88 D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioara, act nr. 669/1849.

    89 Ibidem, reg. nr. 1/1849, filele 45—51.

    90 George Bariţiu, op. cit., p. 604.

    91 D.N.A. Alba,   fond   Prefect.   Alba,   actele   Ad-turii   Alba   Inferioară,   act nr. 565/1849.

    92        Ibidem,  reg.   nr.   l  şi   2/1849,  nr.  de înreg.  de la 490  la   864  şi documentele din perioada august-septembrie 1849.

    93        Ibidem, reg. nr.  1/1849, nr. de înreg. 531  şi actele cu nr. 728; 742; 837/1849.  În   actul   nr.   728,   păstrat   sub   formă   de  concept,   s-a   trecut   greşit   nr.   531   din   5 septembrie, în loc de 5 august.

    94 Ibidem,   reg.   nr.   1—6/1849   şi   actele Administraturii   din   august-septembrie; Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, pp. 144—159, 204, 207, 211—212, 262.

    95        Ibidem,  reg.  nr.   1/1849,   nr.   de  înreg.   434  si   actele  cu   nr.   565   si   568/1849.

    96        Ibidem,   actele   cu   nr.   742   şi   837/1849   şi   actele   Cercului   Alba,   actul   nr. 1367/1849.

    97        Ibidem, act nr. 606/1849.

    98 Ibidem, act nr. 837/1849.

    99 Ibidem, actele nr. 560 şi 625/1849 şi reg. nr. l şi 2/1849.

    100 Ibidem,  reg.   l—6  şi  actele  Administraturii   din  august-septembrie;   actele Cercului Alba, act nr. 1052/1849.

    101 Ibidem, act nr. 669/1849.

    102 Ibidem, act nr. 837/1849.

    103 Ibidem,   reg   nr.   2/1849,   nr.   de   înreg.   714,   Silviu   Dragomir,   op.   cit.,   vol. II, p. 288.

    104  Silviu Dragomir, op. cit., vol. II. pp. 144, 220 şi 240.

    105 D.A.N. Alba, fond  Prefect.  Alba.   actele Ad-turii   Alba Inferioară,  reg.   l, 2 si 6/1849 şi actele din lunile august-septembrie.

    106 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 144.

    107 D.A.N.   Alba,   fond   Prefect.   Alba,   actele   Ad-turii   Alba   Inferioară,   act nr, 742/1849.

    108 Ibidem, act nr. 817/1849 şi următoarele.

    109 Ibidem, reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 294, 303, 308, 330 şi altele.

    110 Ibidem, actele nr. 474, 565, 569, 578, 624/1849 şi altele.

    111 Ibidem,   act   nr.   742/1849,   în   care   se   cere   lui   Mihail Telechi să-şi numească. „cursori”   pentru   purtarea   poruncilor   în   satele cercului   şi   a   rapoartelor către Administratură.

    112 Ibidem, actele nr. 627 şi 738/1849.

    113 Ibidem, actele Cercului Alba, actele nr. 1009 şi 1158/1849.

    114 Ibidem, act nr. 952/1849.

    115 Ibidem, actele Ad-turii Alba Inferioară, act nr. 643/1849 şi actele Cercului Alba de după 21 sept, 1849 (Ex. nr. 987).

    116 Ibidem, actele Cercului Alba,  actele nr. 954, 1333 şi  1352/1849, precum şi altele de după 21 sept. 1849.

    117 Ibidem,   actele   nr.   1020,   1302,   1330,   1617,   2157,   2185,   2194,   2392/1849   şi actele Ad-turii Alba, nr. 638, 745 şi 781/1849.