|
Desigur,
mulţi au auzit sau au văzut acest monument de artă
caroligiană, intrat de mult în patrimoniul artei mondiale, CODEX
AUREUS, adus şi păstrat de aproape 200 de ani în renumita
Bibliotecă documentară Batthyaneum. Considerăm că nu
au fost suficiente câteva minute de contemplare a acestei cărţi
strălucitoare pentru a înţelege sensul ei, conţinutul,
vechimea şi valoarea sa adevărată din punct de vedere
istoric şi artistic.
Codex
Aureus este o denumire modernă prin care se desemnează la noi în
ţară această carte, dar în străinătate mai există
codice scrise cu aur (Aureus) şi cu argint (Argenteus) încât e
posibilă o confuzie oricând. Codice (codex) înseamnă un
manuscris care conţine o culegere de texte vechi, în studiile de
specialitate el este cunoscut sub numele de manuscrisul de la Lorsch.
Întradevăr,
istoria acestui minunat codice de aur începe de la mănăstirea
de la Lorsch, aşezată pe Rin în apropierea oraşului Worms.
În catalogul bibliotecii, întocmit în anul 830, figurează şi
manuscrisul nostru cu numele său adevărat: Evanghelium scriptum
cum auro pictum habens tabulas eburneas ( Evanghelia scrisă cu aur având
table de fildeş).
Cercetătorii
sunt unanim de acord că manuscrisul a fost donat de împăratul
Carol cel Mare mănăstirii din Lorsch, una din cele mai bogate mănăstiri
caroligiene, condusă în acea perioadă de abatele Adelung
(803-837), care se număra printre apropiaţii împăratului.
Codexul rămâne la Lorsch până la 1563, când datorită
reformei mănăstirea se desfiinţează, iar biblioteca ei
este transferată la Heidelberg şi încorporată în celebra
bibliotecă Palatina, a ducelui de Phaltz. Nu rămâne prea mult
aici, deoarece ducele Maximillian de Bavaria o donează papei Urban al
VIII-lea care o duce la Roma şi o încadrează în biblioteca
Vaticanului.
În
acest timp are loc fragmentarea cărţii în două părţi,
formând astăzi două volume distincte păstrate separat:
partea I la Alba lulia, partea a doua în Biblioteca Vaticanului la Roma,
iar coperţile de fildeş, una la Roma şi alta la Londra. S-a
crezut multă vreme că în timpul războiului de 30 de ani,
prin 1620, armatele generalului Tilly care au devastat Heidelbergul, au
furat manuscrisul, rupt în două cu această ocazie. Cercetările
au dovedit că lucrurile stau altfel şi că divizarea
Codexului a avut loc mult mai devreme, pe la 1472, cu bună ştiinţă,
legâdu-se separat încă de atunci două volume, iar cele două
coperţi au devenit prima copertă pentru fiecare volum.
Se
ştie sigur că la începutul sec.al XVIl-lea ambele părţi
se aflau la Roma, dar numai una în Biblioteca Vaticanului. Cealaltă
parte a ajuns, nu se ştie prin ce împrejurări, în posesia lui
Migazzi, cardinalul Vienei, care a vândut-o în 1785 episcopului de Alba
lulia, Ignaţiu Battyani. Acesta a integrat rarul manuscris, împreună
cu altele de mare valoare, în biblioteca sa din Alba lulia. De atunci,
manuscrisul a rămas pe meleagurile noastre, constituind o adevărată
perlă de valoare inestimabilă, exemplar unic şi rarisim între
foarte puţinele de acest gen.
Codex
Aureus este de fapt o culegere de texte biblice, conţinând cele
patru evanghelii după Marcu, Matei, Luca şi Ioan, texte traduse
în limba latină de învăţatul Hieronimus, pe la anul 383
e.n. În partea de la Alba Iulia se află textele primilor doi
evanghelisti, la care au mai fost adăugate câte un prolog despre
fiecare evanghelist.
Specialiştii
consideră că manuscrisul s-a executat la curtea împăratului
Carol cel Mare la Aachen, prin anul 810 şi donat apoi mănăstirii
din Lorsch, pe la 820.
Valoarea
lui adevărată constă nu atât în textele biblice, care se
mai găsesc şi în alte manuscrise, ci în bogata decorare a
manuscrisului cu miniaturi, iniţiale şi chenare de o execuţie
remarcabilă. Acest manuscris este considerat pe drept cuvânt o operă
de artă caroligiană ajunsă la maturitate. Autorul sau
autorii anonimi au lucrat la acest manuscris vreme îndelungată dacă
socotim că cele peste 250 de pagini de pergament gros, au fost scrise
cu litere aurite (o cerneală de aur) şi câteva începuturi de
capitole cu iniţiale capitate în roşu. Textul se desfăşoară
pe două coloane a câte 91 de rânduri pe fiecare, cuprinse în
chenare ornamentale care nu se repetă. Asistăm la o varietate
aproape infinită de motive florale, vegetale, geometrice şi
figuri stilizate, colorate în tonuri calde încât să se asorteze întotdeauna
cu aurul din text.
În
acest Codex se împletesc tradiţiile artei irlandeze şi
franco-germane, cu cele bizantine. Se face trecerea de la arta
abstract-ornamentală tradiţională popoarelor nordice, spre
arta cu exprimare mai limpede, mai umanizată a artei bizantine şi
mediteraniene. Paginile ce redau figurile celor doi evanghelişti,
precum şi "Majestas Domini", reprezintă forme noi de
redactare a reprezentării umane cu feţe luminate puternic în
contrast cu umbre uşoare.
Cu
toate că manuscrisul are în ansamblu o unitate, totuşi prima
parte, care se află la Alba Iulia, este mai bogat ornamentată,
are compoziţii originale de o mare prospeţime. Aceasta a
determinat pe unii cercetători să considere această parte
mai veche, de pe la 790, pe când cea de-a doua, care reproduce numai
unele modele bizantine, ceva mai târziu, pe la 810. Aceste probleme nu-i
diminuează nimic din valoarea manuscrisului, ci dimpotrivă,
prezenţa acestei înmănuncheri de influenţe îl situează
pe treapta cea mai înaltă a artei caroligiene. El reprezintă un
monument unic de artă europeană din sec. VIII-IX care se situează
în frunte puţinelor monumente de artă ce le-a dat această
epocă.
Prof. dr. Gheorghe Anghel
|
|
