România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Educaţia ecologică – imperativ al  lumii contemporane

În condiţiile crizei ecologice mondiale, cu care se confruntă omenirea, la fel ca celelalte forme ale conştiinţei sociale, un rol important revine şi conştiinţei ecologice, care trebuie să contribuie la formarea unei culturi ecologice a personalităţii umane. Cultura ecologică, presupune cunoaşterea profundă a legităţilor dezvoltării naturii şi societăţii, a interdependenţei omului cu mediul înconjurător, conştientizarea necesităţii de a ocroti natura, a prognoza fenomenele ce au loc în natură, a folosi cât mai raţional şi eficient resursele naturale.

Într-un mod sintetic, conştiinţa ecologică poate fi definită ca o formă a conştiinţei sociale, care constă în reflectarea corelaţiei dintre societate şi natură, a acţiunilor omului asupra Naturii şi consecinţele acestor acţiuni, precum şi în fundamentarea căilor şi mijloacelor de protecţie a Naturii, a mediului.

Conştiinţa ecologică cuprinde două componente distincte, şi anume: una cu caracter practic şi cealaltă cu caracter ştiinţifico - teoretic. Conştiinţa ecologică cu caracter practic se formează spontan, ca rezultat al activităţii practice a oamenilor. Ea reprezintă forma primară de percepere de către om a locului şi rolului său în raport cu mediul înconjurător.

"Conştiinţa ecologică ştiinţifico - teoretică, reprezintă un sistem de idei, concepţii şi teorii cu privire Ia formele de interacţiune dintre societate şi natură, care au fost supuse elaborării creatoare şi sistematizării raţionale. Aceste idei si teorii lărgesc si aprofundează baza spirituală a concepţiei ecologice, care reflectă caracterul şi scopul activităţii ecologice" (Apud Ecologia umană şi conştiinţa ecologică).

Între conştiinţa ecologică şi cultura ecologică există o relaţie intimă, indisolubilă, de interdependenţă. Cultura ecologică reprezintă fundamentul conştiinţei ecologice a individului. Este incontestabil faptul că, într-o societate modernă, unde valorile culturii sunt larg răspândite, difuzate şi însuşite de către demos, vom întâlni şi o conştiinţă ecologică elevată.

Regretatul Prof. univ. dr. doc., Alexandru Tănase cel mai prolific şi competent filozof al Culturii naţionale din perioada postbelică, sublinia argumentat faptul că, cultura constituie "un mod de viaţă în care valorile îşi realizează funcţia lor moral-formativă, devenind reguli şi imperative ale existenţei si activităţii".

La rândul său, R. Linton afirma că, membrilor oricărei societăţi, cultura le oferă un ghid indisolubil în toate împrejurările vieţii, pe baza unor modele culturale, ce au obţinut aprobarea socială şi permit influenţarea membrilor societăţii, care aderă la ele.

De aceea, considerăm că, modelele cultural-ecologice sunt, în fapt, normele ecologice capabile, susceptibile a apăra şi conserva Natura, Mediul înconjurător, respectiv atitudinea faţă de agresiunile împotriva Naturii, modul de protecţie a acesteia, de promovare a unor masuri, de prevenire, profilactice si, totodată, terapeutice, curative atunci când degradarea mediului, respectiv a aerului, pădurilor, solului, subsolului, deja s-a produs.

Formarea şi dezvoltarea culturii ecologice, se poate realiza cu succes numai într-o societate ecologică, care are ca obiectiv sau scop final optimizarea şi armonizarea interacţiunilor dintre Societate, Om şi Natură.

"Cultura ecologica trebuie să se bazeze atât pe tabloul obiectiv al lumii, pe cel natural, biosferic, cosmic, cât si pe cel subiectiv al lumii, pe tabloul lumii lăuntrice, spirituale a omului". (Ibidcm).

Deci, în condiţiile societăţii contemporane, când asistăm la dizarmonia dintre societate şi natură, se impune, cu imperiozitate formarea unei conştiinţe ecologice, a unei atitudini înţelepte şi raţionale fată de condiţiile naturale ale vieţii şi faţă de activitatea de producţie a oamenilor, în vederea sporirii bogăţiilor naturale, de valoare inestimabilă, fără a produce poluare.

În consens cu eco-sociologii din Republica Moldova, considerăm că, prin Cultura ecologică trebuie să înţelegem gradul conceperii conştiente de către om a convieţuirii cu natura.

Cultura ecologică presupune spiritualitate şi activitate creatoare, responsabilă atât faţă de destinele societăţii cât şi ale naturii, ale mediului ambiant.

Stabilirea unor relaţii optime între societate şi natură este o cerinţă primordială, de soluţionarea căreia depinde nu numai prezentul, ci şi viitorul tării, al naţiunii.

Formarea culturii ecologice se bazează, în viziunea talentatei cercetătoare Eugenia Fonari, tot de la Chişinău, pe următoarele elemente: (Cf. Eugenia Fonari, Cultura ecologică a tineretului studios, în vol. Ecologia, Etica, Morala, Chişinău, 2002, p. 60-61).

1. pe cunoaşterea legilor naturii şi societăţii, pe acţiunea ştiinţific-fundamentată a omului asupra mediului înconjurător;

2. pe respectarea Constituţiei, a dreptului fiecărui om la mediul înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive;

3. pe protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice; aceasta reprezintă, în concepţia autoarei, o obligaţie sacră şi fundamentală a fiecărui cetăţean;

4. pe asigurarea materială a ocrotirii naturii, pe baza unui Program naţional judicios, susţinut, în primul rând, din fondurile bugetului public naţional şi diverse donaţii private;

5. pe desfăşurarea unei informări sistematice şi operative a populaţiei, întreprinderilor, organizaţiilor nonguvernarnentale, umanitare, privind starea mediului, prognozarea eventualelor crize, accidente şi catastrofe ecologice (aici, autoarea pune accent pe necesitatea activităţilor preventive şi protecţioniste, care trebuie să prevaleze, în raport cu strategiile aşa-zise curative ale mediului).

6. pe realizarea obiectivelor educaţionale: implantarea responsabilităţii şi respectului fată de mediul ambiant, formarea conştiinţei ecologice la tânăra generaţie, în toate instituţiile de învăţământ, inclusiv cel universitar;

7. pe crearea unui sistem judicios de instruire şi educaţie ecologică a populaţiei, conştientizarea problemelor majore ecologice şi antrenarea demosului, în acţiuni concrete de ocrotire a naturii.

8. autoarea consideră, pe bună dreptate, că, formarea culturii ecologice a omului contemporan ar fi imposibilă fără o reflecţie filosofică şi o înţelegere a esenţei şi importanţei Ştiinţelor ecologice.

Nicolai Berdeaev, în lucrarea "Destinul omului în lumea actuală", face următoarele consideraţiuni, demne de reflectat asupra lor: "La început, maşina fusese chemată să elibereze omul de natură şi să-i uşureze truda, dar ea n-a făcut, la urma urmei, decât să-1 supună la o nouă sclavie şi să-1 despoaie de ultimele sale bunuri, transformându-l în şomer".

Aceste aserţiuni au o anumită tentă pesimistă, defetistă, în realitate, maşinismul ca şi automatizarea şi cibernetizarea au fost în mod predominant benefice pentru om. Viaţa a demonstrat că omul este capabil să se protejeze şi să-şi creeze destinul său, chiar în condiţiile R.S.T. În această privinţă, Ficher consemna: "Omul va continua să se dezvolte. El va dori, totdeauna, să fie mai mult decât ceea ce poate să fie, se va revolta totdeauna împotriva limitelor naturii sale, se va strădui, totdeauna, să se depăşească, şi va aspira tot timpul la nemurire". Pe marginea acestor aserţiuni, putem adăuga că, destinul atât al naturii, cât şi al umanităţii depinde de societatea propriu-zisă, de conştiinţa şi raţiunea ei.

Societatea, pentru a evita cataclismele, dezastrele ecologice, este obligată să-şi modifice spiritul, intelectul, conştiinţa. Altfel spus, ea are nevoie de o purificare spirituală, de o nouă conştiinţă nonegocentristă, individualistă.

Spiritualitatea fiind un produs, o reflectare a relaţiilor sociale, a modului de viaţa a oamenilor, îşi schimbă profilul, conţinutul său numai în urma acelor transformări care au loc în mediul social-economic. De aceea, ameliorarea stării in sine, a precarităţii spiritualităţii naţionale şi universale, aflate astăzi într-o criză profundă, respectiv, într-o criză a valorilor, prin tendinţele de promovare a non-valorilor, a pragmatismului şi utilitarismului de conjunctură, (propulsate în parte si de către Revoluţia Ştiinţifică şi Tehnică, precum şi de cea Informaţională), poate fi efectuată, numai dacă vor fi redresate relaţiile sociale actuale. (Apud Viorica Barnacine, Op.cit.).

Sintetizând ideile mai sus enunţate, subliniem faptul că, nu vom dobândi mutaţii substanţiale, cantitative, în domeniul protecţiei mediului atât pe plan naţional, cât şi internaţional până când societatea nu va investi mult mai mult decât până acum, atât material, financiar, cât şi moral în educaţia permanentă a membrilor societăţii, punând un accent major, în cadrul acesteia pe educaţia ecologică.

Considerând că, omul cult trebuie să atingă un nivel cultural de ansamblu, bine dozat, echilibrat şi integrat, Tr. Herseni arată că, orice ruptură între educaţia generală şi cea profesională, între educaţia ştiinţifică şi cea umanistică, între educaţia spirituală şi cea fizică, igienico-sanitară şi ecologică apare ca artificială şi neadecvată, inoperantă, ineficace în condiţiile Revoluţiei Tehnico-Ştiinţifice şi a exploziei informaţionale.

Educaţia ecologică are o serie de funcţii informative şi formative, cum ar fi cele privind transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice în scopul asigurării unor atitudini individuale şi colective bazate pe motivaţii, pe concepţii şi teorii, opinii menite să modifice comportamentul ecologic precar, deficitar şi chiar reprobabil, favorizând, în acelaşi timp, hotărâri şi acţiuni, care, să determine în perspectivă, o conduită ecologică optimă, responsabilă cel puţin a majorităţii membrilor societăţii.

În cadrul educaţiei ecologice, ca şi a celei generale, clementele formative, comportamentele ocupă o pondere prevalentă, deoarece, după cum se subliniază şi-n Concluziile Simpozionului de la Montreal, consacrat educaţiei adulţilor, ''educaţia nu constă în a învăţa pe cineva ce anume trebuie să gândească, ci a-i forma modul în care trebuie să înveţe a gândi".

În viziunea noastră, după cum se relevă şi-n lucrarea "Dimensiuni şi valenţe ale Sociologiei Medicinei" scrisă împreună cu regretatul prof.univ.dr. Rene Duda, "în educaţia ecologică permanentă, accentul trebuie pus pe metodele pedagogiei modeme, care urmăresc mai puţin însuşirea de cunoştinţe, ci interpretarea şi utilizarea lor, în situaţii concrete, pentru ca omul să fie pregătit a face faţă. oricăror evenimente, cu care poate fi confruntat" (p. 217).

Deci, educaţia ecologică are, prin excelenţă, un scop formativ de pregătire a individului pentru a lua hotărâri comportamentale corecte, privind protecţia mediului, pentru a decide în cunoştinţă de cauză şi din proprie iniţiativă, în multitudinea problemelor ecologice cu care se poate întâlni zilnic.

Uneori pot apărea conflicte între modelul comportamental ecologic, teoretic, pe de o parte, şi cel real, concret, practicat de oameni. Cel mai elocvent exemplu este obiceiul fumatului, care constituie în faţa unor oameni, un model eronat ca specific al vieţii moderne, dar, pe care mulţi îl imită şi-1 adoptă în comportamentul lor, cu toate eforturile depuse de organizaţiile ecologiste, prin sensibilizarea fumătorilor privind nocivitatea tutunului.

Adoptarea, în cursul anului 2002, a unei Ordonanţe de urgentă de către Guvernul României, prin care se interzice fumatul în locurile, spaţiile publice şi introducerea unor măsuri punitive, graduale pentru încălcarea dispoziţiunilor legii, o considerăm o măsură de bun augur, care ne demonstrează necesitatea inexorabilă a îmbinării, în domeniul educaţiei ecologice, a convingerii cu constrângerea, a persuasiunii ecologice cu sancţiuni juridice adecvate, pentru încălcarea normelor ecologice.

Putem conchide, parafrazându-1 pe Juan Bosch-Marin, fostul preşedinte al Uniunii Internaţionale Pentru Educaţie Sanitară, si anume, că, dacă poluarea ucide oamenii, lipsa de cultură ecologică este aceea care face să crească pericolul morţii, iar educaţia ecologică este aceea care-i poate salva.

Prin educaţie, în concepţia reputatului viitorolog şi om de cultură Mircea Maliţa, trebuie să înţelegem, în sens restrâns, într-o formă sintetică, dobândirea caracterului şi însuşirilor intelectuale, morale si fizice, necesare unui comportament civilizat, iar învăţământul este procesul de bază în transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor şi educaţia individului.

Scopul educaţiei ecologice, ca parte componentă a educaţiei morale, trebuie să fie acela de a pregăti tineretul pentru viaţa de mâine în spiritul respectului absolut, pentru valorile Naturii, ale Culturii naţionale şi universale şi nu numai de a transmite cunoştinţe (R. Dottrens).

Pedagogia prospectivă are rolul de a pregăti copiii să trăiască într-o lume nouă, ecologizată, în care normele ecologice să se bucure de aceeaşi preţuire, recunoaştere şi respectare ca şi normele juridice şi morale.

Între factorii de educaţie permanentă, pe primul plan se situează şcoala - ca principal factor de cultură şi civilizaţie şi ca atare de educaţie ecologică.

Educaţia ecologică în şcoală, ar trebui să înceapă chiar din primele clase, cu scurte excursii pentru cunoaşterea împrejurimilor, asimilarea unor noţiuni elementare ale geografiei, istoriei şi ale mediului natural local, cu precizarea unor reguli de conduită şi comportament în natură şi societate, în familie. Considerăm, de asemenea, că educaţia ecologică trebuie să înceapă cu însuşirea unor reguli de igienă corporala, la domiciliu, în orice loc s-ar afla persoana respectivă şi de aici se ajunge apoi, la problematica păstrării curăţeniei într-un mediu mai larg, pe zone, regiuni şi pe ansamblul localităţilor şi al ţării.

Toate disciplinele şcolare ar trebui să realizeze o activitate sistematică, concentrică, conjugată şi precis direcţionată de informare, orientare şi educaţie ecologică, organizând acţiuni practice de implicare a elevilor în menţinerea purităţii mediului ambiant, pe anumite zone, prin antrenarea lor la plantarea de copaci, sădirea de flori în grădini publice etc.

Desigur, în primul rând, lecţiile de geografie, de ştiinţe naturale, de istorie pot contribui în modul cel mai propice la educaţia ecologică a elevilor.

Pe lângă ecologia mediului ambiant, din punct de vedere material, există o ecologic şi a spiritului, despre care deja am relevat şi emis câteva consideraţiuni. Avem în vedere necesitatea stringentă de păstrare a tradiţiilor, a obiceiurilor si datinilor, deci, conservarea filonului, care, asigură identitatea naţională distinctă, inconfundabilă, păstrarea personalităţii unei naţiuni, într-o lume a interdependenţelor şi a unui marş galopant, spre o globalizare imprevizibilă, în ceea ce priveşte structurile, ierarhia sa şi mai ales destinul naţiunilor,

O cerinţă ecologică majoră este şi aceea de a apăra spiritualitatea generaţiilor, care se succed, de influenţele nocive ale unor programe mass-media, care otrăvesc sufletul şi le inoculează deprinderi, atitudini, modalităţi de comportare reprobabile, străine unui comportament civilizat. Avem în vedere, filmele pornografice sau care propagă violenţa, crima, destabilizarea socială, consumul de stupefiante, de alcool sau fumatul, ca factori poluanţi, ce fac ravagii încă din adolescenţă şi îşi accentuează efectul poluant odată cu înaintarea în vârstă a tânărului.

În concluzie, Şcoala, Biserica, structurile organizaţiei civile, în general toţi factorii educaţiei permanente, în colaborare cu organismele aparatului de stat, local şi central, ar trebui să acţioneze programatic, permanent pentru apărarea mediului natural curat, apelând Ia toate mijloacele, pentru păstrarea purităţii mediului ambiant social şi cultural

Reputatul filosof Ion Petrovici releva faptul că "Biserica şi Şcoala sunt două coloane pe care se reazămă bolta statului nostru. Evident nu sunt singurele... Dar ele sunt două coloane fundamentale.

Poate veni cutremurul, care să năruiască bolta, dacă rămân coloanele în picioare, bolta creşte la loc. Au existat fâşii de Românie autentică care, secole întregi n-au fost acoperite pe bolta unui Stat naţional.

Cu toate acestea au avut cele două coloane (Principatele Moldova şi Muntenia apoi România mică, n.ns.) şi bolta a crescut".

În ceea ce priveşte pe slujitorii acestor instituţii educaţionale fundamentale, marele cărturar patriot arăta că: "Vocaţiunea preotului şi a profesorului este de a se dărui pe sine, altora. Ceea ce adună flecare în patrimoniul său spiritual, nu adună ca să se sustragă avuţiei colective,ci, dimpotrivă, adună ca să împrăştie iarăşi".

Marele sociolog român Dimitrie Guşti, menţiona, în anul 1938 că, educaţia civică, am adăuga noi, inclusiv educaţia ecologică începe, încă din anii copilăriei, în familie, cu îngrijirea mediului natural în care îşi petrec anii copilăriei, cu protecţia florilor, arborilor, a locului de joaca, cu dragostea pentru plantele şi fiinţele vii, care alcătuiesc universul în care trăim.

Profesorul univ.dr. Gh. Coman defineşte sugestiv familia ca fiind, "izvorul tuturor sentimentelor morale". El consideră că "nu poţi avea nici un fel de sentiment de iubire şi interes atractiv pentru persoane pe care nu le cunoşti, cu care nu ai avut niciodată vreo legătură socială, dacă nu ai simţit, în prealabil iubirea membrilor familiei"(Ecologic spirituală, laşi, 1998, p. 25).

Familia, în viziunea sa este, de asemenea, "prima şcoală a viitorului cetăţean " la care noi, am adăuga şi prima şcoală a viitorului ecolog.

Altfel spus, familia, cultivând copiilor principiile morale de comportament, inoculează şi sentimentul de respect pentru mediul înconjurător, pentru frumuseţile Naturii, pentru protecţia acesteia, ceea ce va avea rezonanţe, repercusiuni benefice pentru întreaga viaţă a viitorului adult.

În lucrarea "Dimensiuni şi Valenţe sociologice ale medicinei" am prezentat, împreună cu prof.univ.dr.René Duda, numeroase consideraţiuni, particularităţi ale familiei, în general şi a celei româneşti, în particular, în care am pus accentul pe rolul educaţional al acesteia.

Depăşind viziunea limitată, stereotipică, din perioada socialismului etatist, care definea familia ca fiind, doar, "celula de bază a societăţii", am demonstrat că aceasta trebuie să fie considerată, totodată, cea dintâi şcoală în care copiii să înveţe, atât regulile de comportare în viaţă şi societate, precum şi preţuirea Naturii, a Mediului, a muncii creatoare, devotamentul pentru patrie şi naţiune, pentru valorile şi tradiţiile poporului nostru ".

Într-o viziune, sociologică mai amplă, putem defini familia ca fiind "o unitate bio-psiho-socială, care are următoarele caracteristici:

l. este unicul grup social reproducător;

2. este principalul grup sau mediu social în care se realizează socializarea şi educaţia tinerei generaţii, prin coeziunea puternic afectivă, care, uneşte pe copii si părinţi, influenţând decisiv dezvoltarea personalităţii copilului şi adolescentului;

3. în cadrul şi prin relaţiile dintre membrii familiei (în special soţ - soţie si părinţi - copii) se realizează o interacţiune specifică a individului cu socialul.

Între multiplele funcţii ale familiei, cele mai importante pot fi considerate;

1.   Funcţia biologică - prin care se asigură continuitatea biologică a societăţii, şi care presupune procrearea şi îngrijirea igienico - sanitară a copiilor;

2.   Funcţia educaţională - având drept conţinut iniţierea procesului de integrare socială a tineretului;

3.   Funcţia psihologică - vizând securitatea afectivă si dezvoltarea sentimentului de identificare, întrajutorare, solidaritate între membrii familiei.

Desigur, femeia mamă a avut şi are un rol proeminent în educaţia copiilor şi adolescenţilor, inclusiv în educaţia ecologică.

Ne putem mândri cu rolul excepţional, pe care 1-a exercitat în sfera educaţională empirică, a copiilor, în decursul istoriei poporului român, femeia mamă.

Trăsăturile de bază ale personalităţii omului încep să se formeze din anii copilăriei, cei şapte ani de acasă fiind hotărâtori pentru comportamentul şi pentru respectul unor principii de viaţă. De aceea, respectul pentru păstrarea nealterată a mediului natural şi pentru menţinerea unor condiţii de habitat civilizate, în orice împrejurare, trebuie să fie o datorie educaţională primordială a familiei. Copilul, până ce intră sub auspiciile unor instituţii de învăţământ, trebuie să deprindă anumite maniere de comportament, care, apoi, devin obişnuinţe pentru tot decursul vieţii. Familia, îndeosebi mama, ar trebui să cultive copiilor o atitudine de protecţie pentru animale şi plante, menţinerea unui mediu curat, civilizat, practica depozitării în locuri special amenajate a resturilor menajere, a gunoiului, a obiectelor, care nu mai folosesc etc.

Şcoala este a doua instituţie fundamentală în educaţia morală, civică şi ecologică a tinerilor.

Grădiniţa şi apoi şcoala preiau un proces incipient educaţional pe care-1 duc mai departe, îl structurează şi-1 stilizează, transmiţând şi inoculând cunoştinţele, noţiunile şi principiile necesare cetăţeanului de mai târziu, care trăieşte într-un mediu ecologizat, pe care, trebuie să - I păstreze şi să-1 apere împotriva factorilor distructivi, poluanţi.

Desigur, efectele educaţiei şcolare depind de valoarea, calitatea şi caracterul educatorului.

Nu întâmplător, în Pedagogie, un postulat important este acesta: "Discipolul nerealizat (în viată, în profesie) este prototipul, rezultatul profesorului ratat"

Deci, educaţia ecologică dobândită în şcoală reflectă, volens nolens, personalitatea educatorului, concepţia sa despre viaţă, respectul sau dispreţul său faţă de Natură, de mediul înconjurător, conduita sa morală etc.

Excursiile şcolare pot fi un bun prilej de educaţie ecologică şi morală, dacă ele sunt bine concepute şi organizate, propunându-şi, în primul rând, obiective educaţional-formative pozitive, privind relaţia Om-Natură şi în subsidiar agrementul în sine.

Regulamentele şcolare ar trebui ca să prevadă obligaţii concrete ale şcolilor, liceelor, universităţilor, de îngrijire a parcurilor, grădinilor publice, pajiştilor, pădurilor de agrement, a unor rezervaţii şi arbori, reprezentând monumente ale naturii, a mormintelor eroilor etc. De asemenea, disciplina de Ecologie şi Educaţie ecologică ar trebui să dispună de ore practice, pe care, să le desfăşoare în mijlocul Naturii, în locurile susmenţionate.

Concluzia noastră este aceea că, trebuie să ne întoarcem la clasici, să-i recitim şi să-i reactualizăm, să învăţăm din preceptele lor morale şi educaţionale. În primul rând, îl avem în vedere pe Jean Jacque Rousseau, care, în celebra lucrare de pedagogic "Emil", referindu-se la căile educării copilului, propunea reîntoarcerea la aşa-zisa "stare de natura", bazată pe orientarea instinctivă şi activitatea practică. Rousseau a adoptat o atitudine fermă, de respingere a civilizaţiei excesiv industriale, caracterizată prin degradarea morală, pledând pentru educarea copilului în spiritul principiului respectării naturii. In acest context Rousseau a emis aserţiunea: "Omul se naşte bun de la Natură, dar societatea îl corupe". La rândul său Lev Tolstoi, adept al concepţiilor lui J.J. Rousseau, propunea desfăşurarea învăţământului în aer liber, ca la vechii greci.

Toate aceste consideraţiuni şi precepte morale şi ecologice ar trebui să constituie osatura, esenţa programelor analitice şi a manualelor de Ecologie, disciplină deja introdusă în planurile de învăţământ din România, dar care, din nefericire, este încadrată la "dexterităţi", fiind predată, uneori, de cadre didactice necalificate.

Întrucât, atât pe plan naţional cât şi internaţional se impune tot mai mult strategia "ecodezvoltării", a dezvoltării durabile, a "agroecologiei" respectiv a unei agriculturi orientate pe fundamentul ecologiei, este necesar ca, formarea intelectuală a tinerii generaţii, cultura sa ecologică, să dobândească un rol prioritar în procesul instrucţiei şi educaţiei.

Altfel spus, în opinia noastră, ecologia trebuie să se circumscrie ca o problemă stringentă în programele educaţionale şi de cercetare ştiinţifică, pentru cunoaşterea rolului factorilor de mediu în dezvoltarea societăţii umane.

Astăzi, mai mult ca oricând, este necesar ca fiecare tânăr cetăţean al ţării, indiferent de specialitate, să cunoască realităţile ecologice şi să ţină seama de acestea în activitatea sa, "întrucât natura ţării este o mare bogăţie a întregului nostru popor, nu numai a generaţiei actuale, ci şi a celor viitoare". (Victor Tufescu, Mircea Tufescu, Ecologia şi activitatea umană, Editura "Albatros", Bucureşti, 1981, p. 14).

Conştientizarea ecologică a tineretului reprezintă o speranţă a faptului că, Secolul al XXI-lea ar putea deveni un secol ecologic, ceea ce ar determina lichidarea Crizei ecologice mondiale şi promovarea unei dezvoltări armonioase, durabile a societăţii umane, pe baza unui echilibru constant al relaţiei dintre Om şi Natură.

Academician ZAIRA MURGU

Academician CONSTANTIN GH. MARINESCU