|
În
condiţiile crizei ecologice mondiale, cu care se confruntă
omenirea, la fel ca celelalte forme ale conştiinţei sociale, un
rol important revine şi conştiinţei ecologice, care trebuie
să contribuie la formarea unei culturi ecologice a personalităţii
umane. Cultura ecologică, presupune cunoaşterea profundă a
legităţilor dezvoltării naturii şi societăţii,
a interdependenţei omului cu mediul înconjurător, conştientizarea
necesităţii de a ocroti natura, a prognoza fenomenele ce au loc
în natură, a folosi cât mai raţional şi eficient
resursele naturale.
Într-un
mod sintetic, conştiinţa ecologică poate fi definită
ca o formă a conştiinţei sociale, care constă în
reflectarea corelaţiei dintre societate şi natură, a acţiunilor
omului asupra Naturii şi consecinţele acestor acţiuni,
precum şi în fundamentarea căilor şi mijloacelor de protecţie
a Naturii, a mediului.
Conştiinţa
ecologică cuprinde două componente distincte, şi anume: una
cu caracter practic şi cealaltă cu caracter ştiinţifico
- teoretic. Conştiinţa ecologică cu caracter practic se
formează spontan, ca rezultat al activităţii practice a
oamenilor. Ea reprezintă forma primară de percepere de către
om a locului şi rolului său în raport cu mediul înconjurător.
"Conştiinţa
ecologică ştiinţifico - teoretică, reprezintă un
sistem de idei, concepţii şi teorii cu privire Ia formele de
interacţiune dintre societate şi natură, care au fost
supuse elaborării creatoare şi sistematizării raţionale.
Aceste idei si teorii lărgesc si aprofundează baza spirituală
a concepţiei ecologice, care reflectă caracterul şi scopul
activităţii ecologice" (Apud Ecologia umană şi
conştiinţa ecologică).
Între
conştiinţa ecologică şi cultura ecologică există
o relaţie intimă, indisolubilă, de interdependenţă.
Cultura ecologică reprezintă fundamentul conştiinţei
ecologice a individului. Este incontestabil faptul că, într-o
societate modernă, unde valorile culturii sunt larg răspândite,
difuzate şi însuşite de către demos, vom întâlni şi
o conştiinţă ecologică elevată.
Regretatul
Prof. univ. dr. doc., Alexandru Tănase cel mai prolific şi
competent filozof al Culturii naţionale din perioada postbelică,
sublinia argumentat faptul că, cultura constituie "un mod de viaţă
în care valorile îşi realizează funcţia lor
moral-formativă, devenind reguli şi imperative ale existenţei
si activităţii".
La
rândul său, R. Linton afirma că, membrilor oricărei societăţi,
cultura le oferă un ghid indisolubil în toate împrejurările
vieţii, pe baza unor modele culturale, ce au obţinut aprobarea
socială şi permit influenţarea membrilor societăţii,
care aderă la ele.
De
aceea, considerăm că, modelele cultural-ecologice sunt, în
fapt, normele ecologice capabile, susceptibile a apăra şi
conserva Natura, Mediul înconjurător, respectiv atitudinea faţă
de agresiunile împotriva Naturii, modul de protecţie a acesteia, de
promovare a unor masuri, de prevenire, profilactice si, totodată,
terapeutice, curative atunci când degradarea mediului, respectiv a
aerului, pădurilor, solului, subsolului, deja s-a produs.
Formarea
şi dezvoltarea culturii ecologice, se poate realiza cu succes numai
într-o societate ecologică, care are ca obiectiv sau scop final
optimizarea şi armonizarea interacţiunilor dintre Societate, Om
şi Natură.
"Cultura
ecologica trebuie să se bazeze atât pe tabloul obiectiv al lumii, pe
cel natural, biosferic, cosmic, cât si pe cel subiectiv al lumii, pe
tabloul lumii lăuntrice, spirituale a omului". (Ibidcm).
Deci,
în condiţiile societăţii contemporane, când asistăm
la dizarmonia dintre societate şi natură, se impune, cu
imperiozitate formarea unei conştiinţe ecologice, a unei
atitudini înţelepte şi raţionale fată de condiţiile
naturale ale vieţii şi faţă de activitatea de producţie
a oamenilor, în vederea sporirii bogăţiilor naturale, de
valoare inestimabilă, fără a produce poluare.
În
consens cu eco-sociologii din Republica Moldova, considerăm că,
prin Cultura ecologică trebuie să înţelegem gradul
conceperii conştiente de către om a convieţuirii cu natura.
Cultura
ecologică presupune spiritualitate şi activitate creatoare,
responsabilă atât faţă de destinele societăţii cât
şi ale naturii, ale mediului ambiant.
Stabilirea
unor relaţii optime între societate şi natură este o cerinţă
primordială, de soluţionarea căreia depinde nu numai
prezentul, ci şi viitorul tării, al naţiunii.
Formarea
culturii ecologice se bazează, în viziunea talentatei cercetătoare
Eugenia Fonari, tot de la Chişinău, pe următoarele
elemente: (Cf. Eugenia Fonari, Cultura ecologică a tineretului
studios, în vol. Ecologia, Etica, Morala, Chişinău, 2002, p.
60-61).
1.
pe cunoaşterea legilor naturii şi societăţii, pe acţiunea
ştiinţific-fundamentată a omului asupra mediului înconjurător;
2.
pe respectarea Constituţiei, a dreptului fiecărui om la mediul
înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă
şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi
obiecte de uz casnic inofensive;
3.
pe protecţia mediului înconjurător, conservarea şi
ocrotirea monumentelor istorice; aceasta reprezintă, în concepţia
autoarei, o obligaţie sacră şi fundamentală a fiecărui
cetăţean;
4.
pe asigurarea materială a ocrotirii naturii, pe baza unui Program naţional
judicios, susţinut, în primul rând, din fondurile bugetului public
naţional şi diverse donaţii private;
5.
pe desfăşurarea unei informări sistematice şi
operative a populaţiei, întreprinderilor, organizaţiilor
nonguvernarnentale, umanitare, privind starea mediului, prognozarea
eventualelor crize, accidente şi catastrofe ecologice (aici, autoarea
pune accent pe necesitatea activităţilor preventive şi
protecţioniste, care trebuie să prevaleze, în raport cu
strategiile aşa-zise curative ale mediului).
6.
pe realizarea obiectivelor educaţionale: implantarea responsabilităţii
şi respectului fată de mediul ambiant, formarea conştiinţei
ecologice la tânăra generaţie, în toate instituţiile de
învăţământ, inclusiv cel universitar;
7.
pe crearea unui sistem judicios de instruire şi educaţie
ecologică a populaţiei, conştientizarea problemelor majore
ecologice şi antrenarea demosului, în acţiuni concrete de
ocrotire a naturii.
8.
autoarea consideră, pe bună dreptate, că, formarea culturii
ecologice a omului contemporan ar fi imposibilă fără o
reflecţie filosofică şi o înţelegere a esenţei
şi importanţei Ştiinţelor ecologice.
Nicolai
Berdeaev, în lucrarea "Destinul omului în lumea actuală",
face următoarele consideraţiuni, demne de reflectat asupra lor:
"La început, maşina fusese chemată să elibereze omul
de natură şi să-i uşureze truda, dar ea n-a făcut,
la urma urmei, decât să-1 supună la o nouă sclavie şi
să-1 despoaie de ultimele sale bunuri, transformându-l în şomer".
Aceste
aserţiuni au o anumită tentă pesimistă, defetistă,
în realitate, maşinismul ca şi automatizarea şi
cibernetizarea au fost în mod predominant benefice pentru om. Viaţa
a demonstrat că omul este capabil să se protejeze şi să-şi
creeze destinul său, chiar în condiţiile R.S.T. În această
privinţă, Ficher consemna: "Omul va continua să se
dezvolte. El va dori, totdeauna, să fie mai mult decât ceea ce poate
să fie, se va revolta totdeauna împotriva limitelor naturii sale, se
va strădui, totdeauna, să se depăşească, şi
va aspira tot timpul la nemurire". Pe marginea acestor aserţiuni,
putem adăuga că, destinul atât al naturii, cât şi al
umanităţii depinde de societatea propriu-zisă, de conştiinţa
şi raţiunea ei.
Societatea,
pentru a evita cataclismele, dezastrele ecologice, este obligată să-şi
modifice spiritul, intelectul, conştiinţa. Altfel spus, ea are
nevoie de o purificare spirituală, de o nouă conştiinţă
nonegocentristă, individualistă.
Spiritualitatea
fiind un produs, o reflectare a relaţiilor sociale, a modului de viaţa
a oamenilor, îşi schimbă profilul, conţinutul său
numai în urma acelor transformări care au loc în mediul
social-economic. De aceea, ameliorarea stării in sine, a precarităţii
spiritualităţii naţionale şi universale, aflate astăzi
într-o criză profundă, respectiv, într-o criză a
valorilor, prin tendinţele de promovare a non-valorilor, a
pragmatismului şi utilitarismului de conjunctură, (propulsate în
parte si de către Revoluţia Ştiinţifică şi
Tehnică, precum şi de cea Informaţională), poate fi
efectuată, numai dacă vor fi redresate relaţiile sociale
actuale. (Apud Viorica Barnacine, Op.cit.).
Sintetizând
ideile mai sus enunţate, subliniem faptul că, nu vom dobândi
mutaţii substanţiale, cantitative, în domeniul protecţiei
mediului atât pe plan naţional, cât şi internaţional până
când societatea nu va investi mult mai mult decât până acum, atât
material, financiar, cât şi moral în educaţia permanentă
a membrilor societăţii, punând un accent major, în cadrul
acesteia pe educaţia ecologică.
Considerând
că, omul cult trebuie să atingă un nivel cultural de
ansamblu, bine dozat, echilibrat şi integrat, Tr. Herseni arată
că, orice ruptură între educaţia generală şi cea
profesională, între educaţia ştiinţifică şi
cea umanistică, între educaţia spirituală şi cea
fizică, igienico-sanitară şi ecologică apare ca
artificială şi neadecvată, inoperantă, ineficace în
condiţiile Revoluţiei Tehnico-Ştiinţifice şi a
exploziei informaţionale.
Educaţia
ecologică are o serie de funcţii informative şi formative,
cum ar fi cele privind transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice
în scopul asigurării unor atitudini individuale şi colective
bazate pe motivaţii, pe concepţii şi teorii, opinii menite
să modifice comportamentul ecologic precar, deficitar şi chiar
reprobabil, favorizând, în acelaşi timp, hotărâri şi acţiuni,
care, să determine în perspectivă, o conduită ecologică
optimă, responsabilă cel puţin a majorităţii
membrilor societăţii.
În
cadrul educaţiei ecologice, ca şi a celei generale, clementele
formative, comportamentele ocupă o pondere prevalentă, deoarece,
după cum se subliniază şi-n Concluziile Simpozionului de la
Montreal, consacrat educaţiei adulţilor, ''educaţia nu
constă în a învăţa pe cineva ce anume trebuie să gândească,
ci a-i forma modul în care trebuie să înveţe a gândi".
În
viziunea noastră, după cum se relevă şi-n lucrarea
"Dimensiuni şi valenţe ale Sociologiei Medicinei"
scrisă împreună cu regretatul prof.univ.dr. Rene Duda, "în
educaţia ecologică permanentă, accentul trebuie pus pe
metodele pedagogiei modeme, care urmăresc mai puţin însuşirea
de cunoştinţe, ci interpretarea şi utilizarea lor, în
situaţii concrete, pentru ca omul să fie pregătit a face faţă.
oricăror evenimente, cu care poate fi confruntat" (p. 217).
Deci,
educaţia ecologică are, prin excelenţă, un scop
formativ de pregătire a individului pentru a lua hotărâri
comportamentale corecte, privind protecţia mediului, pentru a decide
în cunoştinţă de cauză şi din proprie iniţiativă,
în multitudinea problemelor ecologice cu care se poate întâlni zilnic.
Uneori
pot apărea conflicte între modelul comportamental ecologic,
teoretic, pe de o parte, şi cel real, concret, practicat de oameni.
Cel mai elocvent exemplu este obiceiul fumatului, care constituie în faţa
unor oameni, un model eronat ca specific al vieţii moderne, dar, pe
care mulţi îl imită şi-1 adoptă în comportamentul
lor, cu toate eforturile depuse de organizaţiile ecologiste, prin
sensibilizarea fumătorilor privind nocivitatea tutunului.
Adoptarea,
în cursul anului 2002, a unei Ordonanţe de urgentă de către
Guvernul României, prin care se interzice fumatul în locurile, spaţiile
publice şi introducerea unor măsuri punitive, graduale pentru încălcarea
dispoziţiunilor legii, o considerăm o măsură de bun
augur, care ne demonstrează necesitatea inexorabilă a îmbinării,
în domeniul educaţiei ecologice, a convingerii cu constrângerea, a
persuasiunii ecologice cu sancţiuni juridice adecvate, pentru încălcarea
normelor ecologice.
Putem
conchide, parafrazându-1 pe Juan Bosch-Marin, fostul preşedinte al
Uniunii Internaţionale Pentru Educaţie Sanitară, si anume,
că, dacă poluarea ucide oamenii, lipsa de cultură ecologică
este aceea care face să crească pericolul morţii, iar educaţia
ecologică este aceea care-i poate salva.
Prin
educaţie, în concepţia reputatului viitorolog şi om de
cultură Mircea Maliţa, trebuie să înţelegem, în sens
restrâns, într-o formă sintetică, dobândirea caracterului
şi însuşirilor intelectuale, morale si fizice, necesare unui
comportament civilizat, iar învăţământul este procesul de
bază în transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor
şi educaţia individului.
Scopul
educaţiei ecologice, ca parte componentă a educaţiei
morale, trebuie să fie acela de a pregăti tineretul pentru viaţa
de mâine în spiritul respectului absolut, pentru valorile Naturii, ale
Culturii naţionale şi universale şi nu numai de a transmite
cunoştinţe (R. Dottrens).
Pedagogia
prospectivă are rolul de a pregăti copiii să trăiască
într-o lume nouă, ecologizată, în care normele ecologice să
se bucure de aceeaşi preţuire, recunoaştere şi
respectare ca şi normele juridice şi morale.
Între
factorii de educaţie permanentă, pe primul plan se situează
şcoala - ca principal factor de cultură şi civilizaţie
şi ca atare de educaţie ecologică.
Educaţia
ecologică în şcoală, ar trebui să înceapă chiar
din primele clase, cu scurte excursii pentru cunoaşterea împrejurimilor,
asimilarea unor noţiuni elementare ale geografiei, istoriei şi
ale mediului natural local, cu precizarea unor reguli de conduită
şi comportament în natură şi societate, în familie.
Considerăm, de asemenea, că educaţia ecologică trebuie
să înceapă cu însuşirea unor reguli de igienă
corporala, la domiciliu, în orice loc s-ar afla persoana respectivă
şi de aici se ajunge apoi, la problematica păstrării curăţeniei
într-un mediu mai larg, pe zone, regiuni şi pe ansamblul localităţilor
şi al ţării.
Toate
disciplinele şcolare ar trebui să realizeze o activitate
sistematică, concentrică, conjugată şi precis direcţionată
de informare, orientare şi educaţie ecologică, organizând
acţiuni practice de implicare a elevilor în menţinerea purităţii
mediului ambiant, pe anumite zone, prin antrenarea lor la plantarea de
copaci, sădirea de flori în grădini publice etc.
Desigur,
în primul rând, lecţiile de geografie, de ştiinţe
naturale, de istorie pot contribui în modul cel mai propice la educaţia
ecologică a elevilor.
Pe
lângă ecologia mediului ambiant, din punct de vedere material, există
o ecologic şi a spiritului, despre care deja am relevat şi emis
câteva consideraţiuni. Avem în vedere necesitatea stringentă
de păstrare a tradiţiilor, a obiceiurilor si datinilor, deci,
conservarea filonului, care, asigură identitatea naţională
distinctă, inconfundabilă, păstrarea personalităţii
unei naţiuni, într-o lume a interdependenţelor şi a unui
marş galopant, spre o globalizare imprevizibilă, în ceea ce
priveşte structurile, ierarhia sa şi mai ales destinul naţiunilor,
O
cerinţă ecologică majoră este şi aceea de a apăra
spiritualitatea generaţiilor, care se succed, de influenţele
nocive ale unor programe mass-media, care otrăvesc sufletul şi
le inoculează deprinderi, atitudini, modalităţi de
comportare reprobabile, străine unui comportament civilizat. Avem în
vedere, filmele pornografice sau care propagă violenţa, crima,
destabilizarea socială, consumul de stupefiante, de alcool sau
fumatul, ca factori poluanţi, ce fac ravagii încă din adolescenţă
şi îşi accentuează efectul poluant odată cu înaintarea
în vârstă a tânărului.
În
concluzie, Şcoala, Biserica, structurile organizaţiei civile, în
general toţi factorii educaţiei permanente, în colaborare cu
organismele aparatului de stat, local şi central, ar trebui să
acţioneze programatic, permanent pentru apărarea mediului
natural curat, apelând Ia toate mijloacele, pentru păstrarea purităţii
mediului ambiant social şi cultural
Reputatul
filosof Ion Petrovici releva faptul că "Biserica şi Şcoala
sunt două coloane pe care se reazămă bolta statului nostru.
Evident nu sunt singurele... Dar ele sunt două coloane fundamentale.
Poate
veni cutremurul, care să năruiască bolta, dacă rămân
coloanele în picioare, bolta creşte la loc. Au existat fâşii
de Românie autentică care, secole întregi n-au fost acoperite pe
bolta unui Stat naţional.
Cu
toate acestea au avut cele două coloane (Principatele Moldova şi
Muntenia apoi România mică, n.ns.) şi bolta a crescut".
În
ceea ce priveşte pe slujitorii acestor instituţii educaţionale
fundamentale, marele cărturar patriot arăta că: "Vocaţiunea
preotului şi a profesorului este de a se dărui pe sine, altora.
Ceea ce adună flecare în patrimoniul său spiritual, nu adună
ca să se sustragă avuţiei colective,ci, dimpotrivă,
adună ca să împrăştie iarăşi".
Marele
sociolog român Dimitrie Guşti, menţiona, în anul 1938 că,
educaţia civică, am adăuga noi, inclusiv educaţia
ecologică începe, încă din anii copilăriei, în familie,
cu îngrijirea mediului natural în care îşi petrec anii copilăriei,
cu protecţia florilor, arborilor, a locului de joaca, cu dragostea
pentru plantele şi fiinţele vii, care alcătuiesc universul
în care trăim.
Profesorul
univ.dr. Gh. Coman defineşte sugestiv familia ca fiind, "izvorul
tuturor sentimentelor morale". El consideră că "nu poţi
avea nici un fel de sentiment de iubire şi interes atractiv pentru
persoane pe care nu le cunoşti, cu care nu ai avut niciodată
vreo legătură socială, dacă nu ai simţit, în
prealabil iubirea membrilor familiei"(Ecologic spirituală, laşi,
1998, p. 25).
Familia,
în viziunea sa este, de asemenea, "prima şcoală a
viitorului cetăţean " la care noi, am adăuga şi
prima şcoală a viitorului ecolog.
Altfel
spus, familia, cultivând copiilor principiile morale de comportament,
inoculează şi sentimentul de respect pentru mediul înconjurător,
pentru frumuseţile Naturii, pentru protecţia acesteia, ceea ce
va avea rezonanţe, repercusiuni benefice pentru întreaga viaţă
a viitorului adult.
În
lucrarea "Dimensiuni şi Valenţe sociologice ale medicinei"
am prezentat, împreună cu prof.univ.dr.René Duda, numeroase
consideraţiuni, particularităţi ale familiei, în general
şi a celei româneşti, în particular, în care am pus accentul
pe rolul educaţional al acesteia.
Depăşind
viziunea limitată, stereotipică, din perioada socialismului
etatist, care definea familia ca fiind, doar, "celula de bază a
societăţii", am demonstrat că aceasta trebuie să
fie considerată, totodată, cea dintâi şcoală în care
copiii să înveţe, atât regulile de comportare în viaţă
şi societate, precum şi preţuirea Naturii, a Mediului, a
muncii creatoare, devotamentul pentru patrie şi naţiune, pentru
valorile şi tradiţiile poporului nostru ".
Într-o
viziune, sociologică mai amplă, putem defini familia ca fiind
"o unitate bio-psiho-socială, care are următoarele
caracteristici:
l.
este unicul grup social reproducător;
2.
este principalul grup sau mediu social în care se realizează
socializarea şi educaţia tinerei generaţii, prin coeziunea
puternic afectivă, care, uneşte pe copii si părinţi,
influenţând decisiv dezvoltarea personalităţii copilului
şi adolescentului;
3.
în cadrul şi prin relaţiile dintre membrii familiei (în
special soţ - soţie si părinţi - copii) se realizează
o interacţiune specifică a individului cu socialul.
Între
multiplele funcţii ale familiei, cele mai importante pot fi
considerate;
1.
Funcţia biologică - prin care se asigură
continuitatea biologică a societăţii, şi care
presupune procrearea şi îngrijirea igienico - sanitară a
copiilor;
2.
Funcţia educaţională - având drept conţinut
iniţierea procesului de integrare socială a tineretului;
3.
Funcţia psihologică - vizând securitatea afectivă
si dezvoltarea sentimentului de identificare, întrajutorare, solidaritate
între membrii familiei.
Desigur,
femeia mamă a avut şi are un rol proeminent în educaţia
copiilor şi adolescenţilor, inclusiv în educaţia ecologică.
Ne
putem mândri cu rolul excepţional, pe care 1-a exercitat în sfera
educaţională empirică, a copiilor, în decursul istoriei
poporului român, femeia mamă.
Trăsăturile
de bază ale personalităţii omului încep să se formeze
din anii copilăriei, cei şapte ani de acasă fiind hotărâtori
pentru comportamentul şi pentru respectul unor principii de viaţă.
De aceea, respectul pentru păstrarea nealterată a mediului
natural şi pentru menţinerea unor condiţii de habitat
civilizate, în orice împrejurare, trebuie să fie o datorie educaţională
primordială a familiei. Copilul, până ce intră sub
auspiciile unor instituţii de învăţământ, trebuie să
deprindă anumite maniere de comportament, care, apoi, devin obişnuinţe
pentru tot decursul vieţii. Familia, îndeosebi mama, ar trebui să
cultive copiilor o atitudine de protecţie pentru animale şi
plante, menţinerea unui mediu curat, civilizat, practica depozitării
în locuri special amenajate a resturilor menajere, a gunoiului, a
obiectelor, care nu mai folosesc etc.
Şcoala
este a doua instituţie fundamentală în educaţia morală,
civică şi ecologică a tinerilor.
Grădiniţa
şi apoi şcoala preiau un proces incipient educaţional pe
care-1 duc mai departe, îl structurează şi-1 stilizează,
transmiţând şi inoculând cunoştinţele, noţiunile
şi principiile necesare cetăţeanului de mai târziu, care
trăieşte într-un mediu ecologizat, pe care, trebuie să - I
păstreze şi să-1 apere împotriva factorilor distructivi,
poluanţi.
Desigur,
efectele educaţiei şcolare depind de valoarea, calitatea şi
caracterul educatorului.
Nu
întâmplător, în Pedagogie, un postulat important este acesta:
"Discipolul nerealizat (în viată, în profesie) este
prototipul, rezultatul profesorului ratat"
Deci,
educaţia ecologică dobândită în şcoală reflectă,
volens nolens, personalitatea educatorului, concepţia sa despre viaţă,
respectul sau dispreţul său faţă de Natură, de
mediul înconjurător, conduita sa morală etc.
Excursiile
şcolare pot fi un bun prilej de educaţie ecologică şi
morală, dacă ele sunt bine concepute şi organizate, propunându-şi,
în primul rând, obiective educaţional-formative pozitive, privind
relaţia Om-Natură şi în subsidiar agrementul în sine.
Regulamentele
şcolare ar trebui ca să prevadă obligaţii concrete ale
şcolilor, liceelor, universităţilor, de îngrijire a
parcurilor, grădinilor publice, pajiştilor, pădurilor de
agrement, a unor rezervaţii şi arbori, reprezentând monumente
ale naturii, a mormintelor eroilor etc. De asemenea, disciplina de
Ecologie şi Educaţie ecologică ar trebui să dispună
de ore practice, pe care, să le desfăşoare în mijlocul
Naturii, în locurile susmenţionate.
Concluzia
noastră este aceea că, trebuie să ne întoarcem la clasici,
să-i recitim şi să-i reactualizăm, să învăţăm
din preceptele lor morale şi educaţionale. În primul rând, îl
avem în vedere pe Jean Jacque Rousseau, care, în celebra lucrare de
pedagogic "Emil", referindu-se la căile educării
copilului, propunea reîntoarcerea la aşa-zisa "stare de
natura", bazată pe orientarea instinctivă şi
activitatea practică. Rousseau a adoptat o atitudine fermă, de
respingere a civilizaţiei excesiv industriale, caracterizată
prin degradarea morală, pledând pentru educarea copilului în
spiritul principiului respectării naturii. In acest context Rousseau
a emis aserţiunea: "Omul se naşte bun de la Natură,
dar societatea îl corupe". La rândul său Lev Tolstoi, adept al
concepţiilor lui J.J. Rousseau, propunea desfăşurarea învăţământului
în aer liber, ca la vechii greci.
Toate
aceste consideraţiuni şi precepte morale şi ecologice ar
trebui să constituie osatura, esenţa programelor analitice
şi a manualelor de Ecologie, disciplină deja introdusă în
planurile de învăţământ din România, dar care, din
nefericire, este încadrată la "dexterităţi",
fiind predată, uneori, de cadre didactice necalificate.
Întrucât,
atât pe plan naţional cât şi internaţional se impune tot
mai mult strategia "ecodezvoltării", a dezvoltării
durabile, a "agroecologiei" respectiv a unei agriculturi
orientate pe fundamentul ecologiei, este necesar ca, formarea intelectuală
a tinerii generaţii, cultura sa ecologică, să dobândească
un rol prioritar în procesul instrucţiei şi educaţiei.
Altfel
spus, în opinia noastră, ecologia trebuie să se circumscrie ca
o problemă stringentă în programele educaţionale şi
de cercetare ştiinţifică, pentru cunoaşterea rolului
factorilor de mediu în dezvoltarea societăţii umane.
Astăzi,
mai mult ca oricând, este necesar ca fiecare tânăr cetăţean
al ţării, indiferent de specialitate, să cunoască
realităţile ecologice şi să ţină seama de
acestea în activitatea sa, "întrucât natura ţării este o
mare bogăţie a întregului nostru popor, nu numai a generaţiei
actuale, ci şi a celor viitoare". (Victor Tufescu, Mircea
Tufescu, Ecologia şi activitatea umană, Editura
"Albatros", Bucureşti, 1981, p. 14).
Conştientizarea
ecologică a tineretului reprezintă o speranţă a
faptului că, Secolul al XXI-lea ar putea deveni un secol ecologic,
ceea ce ar determina lichidarea Crizei ecologice mondiale şi
promovarea unei dezvoltări armonioase, durabile a societăţii
umane, pe baza unui echilibru constant al relaţiei dintre Om şi
Natură.
Academician ZAIRA MURGU
Academician
CONSTANTIN GH. MARINESCU
|
|
