Tu împărat pe inimi şi zeu peste durere
Coroana ta-i din versuri ca fagurul de miere
S-aduni iubirea sfântă cât veacurile-o poartă
Schimbând sufletu-n oameni, cum ai schimba o soartă.
Şi ca pe-o apă vie o torni peste ţărână,
Suflarea ta ca ploaie în glie să rămână
Şi orice fir de iarbă şi orice ram sau floare
Căldura ta s-o poarte ca raza cea de soare.
Noi ne închinăm la tine, cum ne-nchinăm la Tată,
Pe-altarul de durere ai ars a câta oară?
Şi câte ceruri, Doamne, de lacrima ta-s pline
Ca să purtăm noi astăzi lumina cea din Tine?
În tronul de durere, săpat de veşnicie,
În clipa de repaus visezi la bucurie,
Ai vrea s-o ştii şi Tu, s-o simţi măcar odată,
Dar ea, Mărite Doamne, doar nouă ne e dată.
Să n-o ajungi în moarte, precum şi noi pe Tine,
Căci braţele-amândouă sunt de luceferi pline,
Şi glasul Tău şi ochii prin dor trec ca prin iarbă,
Cât va trăi pământul - iubirea să Te soarbă…
Şi muntele că-i munte din inima Ta creşte,
Izvoarele şi codrul în limba Ta vorbeşte,
Din Tine graiul nostru ca lacrima coboară
Şi fără Eminescu nici Ţara n-ar fi Ţară!
Şi fără Eminescu nici râul n-ar fi râu,
Şi fără Eminescu nici grâul n-ar fi grâu,
Cum credem în lumină, în versul Tău noi credem
De te-am pierdut pe tine noi sufletul ni-l pierdem!
Viorica IONESCU - R. Moldova
|
|
