|
Nu
puţini sunt aceia, care dintr-o mândrie lesne de înţeles,
socot că începuturile relaţiilor româno-chineze coincid cu
vizita la curtea imperială din Beijing a solului tarului Rusiei spătarul
Nicolae Milescu, de origine moldovean. Călătoria în China,
1675-1678, o misiune semnificativă pentru relaţiile
ruso-chineze, îi oferă moldoveanului prilejul de a scrie două
texte, "Jurnalul" şi "Descrierea Chinei", apreciate de cei
ce doreau să se informeze despre Imperiul Cerului. Mai puţini
sunt aceia, dispuşi spre ipoteze plauzibile, care nu exclud contacte
dintre locuitorii de atunci ai ţării noastre şi chinezii,
cuprinşi - ca luptători sau sfetnici - în cetele xiongnu (numiţi
la noi huni) sau hoardele mongole, ce au străbătut Europa în
secolele IV şi XIII venind din stepele nordice ale Imperiului Chinei.
Se
cuvine însă a credita începuturile relaţiilor româno-chineze,
iniţiativei principelui Carol al României, care la 8/20 aprilie 1880
trimitea unui număr apreciabil de şefi de stat din Asia, Africa
şi America Latină, inclusiv împăratului Chinei, un mesaj
prin care le aducea la cunoştinţă proclamarea independenţei
României ca stat liber şi independent, act confirmat de tratatul de
la Berlin din 13 iulie 1878 şi recunoscut de toate puterile europene,
şi îşi exprima speranţa de a vedea stabilite relaţii
"de bună şi cordială prietenie" între România
şi statele respective. Mesajul adresat împăratului Chinei prin
ministrul de atunci al României la Paris, Mihail Kogălniceanu, este
transmis la Beijing de ministrul Chinei în capitala Franţei, Zeng
Jize. Peste o jumătate de an, diplomatul chinez care se afla într-o
misiune specială la Sankt Petersburg, transmite ministrului român răspunsul
Casei Imperiale a Chinei, răspuns pe care Mihail Kogălniceanu îl
aduce la cunoştinţa ministrului român al Afacerilor Străine,
Vasile Boerescu la 26 ianuarie 1881. In scrisoarea de la Paris Mihail Kogălniceanu
arată: "La data de 13 curent, marchizul Zeng, actualmente în
misiune pe lângă guvernul Rusiei, mi-a transmis din Sankt Petersburg
o depeşă în care, «din cauza minoratului Suveranului, Alteţa
Sa Imperială Prinţul de Gong, unchiul împăratului Chinei,
şi alţi înalţi funcţionari ai Imperiului, m-au rugat
să am bunăvoinţa de a prezenta Alteţei Sale Regale,
Prinţul Carol I, felicitările M.S. împăratul şi urările
Sale călduroase de prosperitate şi bunăstare ţării
şi poporului României»". Luând cunoştinţă de
această împrejurare nu poţi să nu remarci anvergura gândirii
politice a Bucureştilor din acea vreme şi să nu apreciezi
disponibilitatea guvernanţilor români de a întreţine relaţii
bune, prieteneşti cu mai toate statele lumii. Atunci se înregistrează
ceea ce în limbajul diplomatic se numeşte recunoaşterea oficială
reciprocă a celor două state: România şi China.
Problema
stabilirii de relaţii diplomatice se pune mult mai târziu, spre sfârşitul
anilor '20 şi începutul anilor '30 ai secolului trecut, din iniţiativa
Ministerului Român al Afacerilor Străine, la sugestia
reprezentantului guvernului român în Extremul Orient (URSS). Ministerul
este descurajat însă în a formula părţii chineze o
asemenea propunere de către Legaţia României la Tokyo, care
insista că o asemenea iniţiativă ar fi privită cu
suspiciune de Moscova şi ar fi primită cu ostilitate de Tokyo.
De altfel, de îndată ce puterea naţionalistă instalată
la Nanjing realizează unitatea ţării sub guvernarea sa
şi iniţiază în 1928 abolirea tuturor servituţilor
coloniale impuse Chinei de puterile occidentale prin aşa zisele
tratate inegale, statele europene şi SUA demonstrează o evidentă
reticenţă în a se solidariza cu China în rezistenţa ei faţă
de agresiunea japoneză ce se declanşează la 18 septembrie
1931. România, a cărei
diplomaţie era îndrumată de Nicolae Titulescu şi se călăuzea
după principiul "ce ţie nu-ţi place altuia nu-i
face" se afla într-o situaţie dilemică. Conştient de
împrejurările date şi de puterea limitată a României de a
înrâuri evoluţia evenimentelor prin intermediul Societăţii
Naţiunilor, Nicolae Titulescu - care refuzase, spre a nu se
compromite, includerea în comisia de reglementare a disputei şi
chiar preşedinţia sesiunii extraordinare a Adunării
Generale consacrată dezbaterii "conflictului sino-japonez"
rosteşte la 7 martie 1932 un discurs pe care Nicolae Iorga 1-a
apreciat drept magistral. Printr-o logică impecabilă Nicolae
Titulescu pledează în favoarea Republicii China şi împotriva
agresiunii japoneze. "În situaţia în care ne aflăm, s-o
spunem deschis, întrebarea pe care şi-o pune opinia publică
internaţională, fără al cărei sprijin instituţia
noastră nu şi-ar putea îndeplini misiunea, întrebarea care
pentru ea trece înaintea tuturor celorlalte este aceea de a şti dacă
Liga Naţiunilor există sau nu există… Dacă,
dimpotrivă, Liga Naţiunilor şovăie, dacă nu
proclamă cu tărie marile principii care stau la baza pactului său
şi a vieţii internaţionale moderne, ea va înceta să
existe şi întreaga sa activitate laborioasă din trecut va apărea
drept o amăgire în ochii celor ce au crezut în ea." În
continuare el evidenţiază necesitatea de a aplica articolul 10
din pact. "Acest articol - clarifică el - care constituie cheia
de boltă a întregii noastre instituţii, cuprinde două
obligaţii: aceea de a asista pe orice membru al Ligii împotriva unei
agresiuni externe, dar mai ales şi înainte de orice aceea de a
respecta actuala integritate teritorială a membrilor Ligii… Orice
slăbiciune în legătură cu articolul 10, orice şovăire
în ceea ce priveşte aplicarea sa integrală, ar da lovitura de
graţie instituţiei noastre." După cum se ştie,
Liga Naţiunilor s-a dovedit incapabilă să se ridice la înălţimea
misiunii sale, dar România s-a afirmat şi atunci ca o sinceră
adeptă a moralităţii internaţionale.
Victimă
a agresiunii japoneze, China a abordat de repetate ori guvernul României
cu propunerea de a stabili relaţii diplomatice, solicitând ca în
acea împrejurare să fie semnat şi un tratat de prietenie. În
cele din urmă, renunţându-se la semnarea tratatului de
prietenie, în situaţia în care Germania se pregătea să
transforme legaţiile străine din Praga, inclusiv cea chineză,
în consulate generale iar guvernul chinez intenţiona să mute
sediul legaţiei sale la Bucureşti, la 24 mai 1939 guvernul român
"acceptă propunerea de principiu de a se stabili relaţii
diplomatice între România şi Republica China", iar la Bucureşti
se instalează o legaţie chineză în frunte cu ministrul
Liang Long. Aceste relaţii au însă o viaţă scurtă.
La 21 iulie 1941, ca urmare a recunoaşterii de către guvernul
României a guvernului projaponez de la Nanjing, guvernul Republicii China
rupe relaţiile diplomatice cu România, într-o rezoluţie prin
care indica să se comunice ministrului chinez recunoaşterea
guvernului projaponez de la Nanjing, mareşal Ion Antonescu recomanda
ca să se exprime interlocutorului
chinez regretul pentru acest act, dictat de alianţele vremii. Sunt
stabilite relaţii diplomatice cu guvernul projaponez de la Nanjing
şi cu guvernul aşa zisului stat Manzhouguo, stat marionetă
declarat de trupele japoneze de ocupaţie pe teritoriul Manciuriei, al
Chinei de Nord-Est. Nici prin durată şi nici prin substanţă
aceste relaţii nu se imprimă consistent în memoria istoriei, în
august 1945 guvernul Uniunii Sovietice este rugat să transmită
guvernului Chinei propunerea guvernului român de a se face schimb de miniştri
plenipotenţiari. La această rugăminte nu se primeşte
nici un răspuns. De altfel corespondenţa diplomatică a
vremii face abstracţie de faptul că relaţiile dintre România
şi Republica China fuseseră rupte şi că relaţiile
cu guvernele instalate de trupele japoneze de ocupaţie nu mai aveau
nici o relevanţă. Atunci se acreditează impresia că între
România şi China nu ar fi existat niciodată relaţii
diplomatice.
Republica
Populară Română este al treilea stat din lume care, la 3
octombrie 1949, recunoaşte Republica Populară Chineză. Prin
schimb de telegrame între miniştrii Afacerilor Externe, părţile
convin peste două zile să stabilească relaţii
diplomatice şi să procedeze la deschiderea de ambasade la
Beijing, respectiv, la Bucureşti. Stabilirea relaţiilor
diplomatice între Republica Populară Română şi Republica
Populară Chineză reprezenta în fapt un început care va
nesocoti distanţa dintre cele doua ţări, absenţa
vreunor contacte, schimburi, conlucrări etc. de anvergură şi
semnificative din punct de vedere economic, politic, cultural, etc., ca
şi lipsa mijloacelor adecvate - instituţionale, materiale şi
umane de comunicare între cele două naţiuni. Un început care
se prevala totuşi cu succes, în acele împrejurări internaţionale,
de faptul că între România şi China nu existau litigii şi
diferende, că ambele naţiuni avuseseră de suferit de pe
urma dominaţiei puterilor străine şi că ambele
regimuri îşi propuneau să construiască o lume mai bună,
în cooperare şi întrajutorare. Un început însufleţit de o
concepţie sistemică cuprinzătoare despre relaţiile
dintre state.
Relaţiile
româno-chineze evoluează de-a lungul următorilor zece ani în
sistemul de relaţii practicat de U.R.S.S. şi consacrat prin
tratatele de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală
româno-sovietic, respectiv sino-sovietic, tratate ale căror
prevederi sunt consolidate în Tratatul de la Varşovia, încheiat în
1955, la ale cărui lucrări participă până în 1961
şi Republica Populară Chineză în calitate de observator.
De-a lungul acestor zece ani se înregistrează realizări de seamă
în planul creării instituţiilor chemate să gestioneze relaţiile
româno-chineze şi formării personalului de specialitate, în
planul cunoaşterii reciproce a celor două naţiuni, în
planul identificării şi fructificării oportunităţilor
şi posibilităţilor de colaborare, ca şi în planul
solidarităţii, inclusiv pe arena internaţională.
Din
1960 relaţiile româno-chineze vor căpăta o însemnătate
aparte în ansamblul relaţiilor României cu lumea exterioară,
ca şi în ansamblul relaţiilor externe ale Chinei. Această
însemnătate va fî cultivată şi pusă în valoare cu măiestrie
de conducerea de atunci a României, care, de altfel preîntâmpinase cu
pricepere şi evenimente tragice de genul celor ce se consumaseră
în Ungaria şi Polonia. Deja în septembrie 1956, Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi Mao Zedong constată că se înţeleg
foarte bine asupra faptului că experienţa sovietică nu
trebuie aplicată mecanic şi că se impune adaptarea ei la
condiţiile specifice ale ţării, precum şi a faptului că
relaţiile cu U.R.S.S. păcătuiesc prin favorizarea
inechitabilă a partenerului sovietic. Punctele de vedere ale conducătorilor
români şi chinezi se găsesc din ce în ce mai frecvent în
rezonanţă atunci când se afirmă că partidele de
guvernământ sunt responsabile în faţa propriilor popoare
şi că relaţiile dintre partidele comuniste şi
muncitoreşti, ca şi dintre statele socialiste se cer a fi aşzate
pe principiile egalităţii şi independenţei, ale
neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc. Pe acest
fond, mai ales în condiţiile disputei publice dintre comuniştii
chinezi şi comuniştii sovietici, relaţiile româno-chineze
capătă o substanţă solidă care va favoriza
schimburile şi colaborarea în toate domeniile. Această împrejurare
nu poate fi neglijată nici atunci când se evaluează împrejurările
în care Partidul Muncitoresc Român afirmă independenţa României
în aprilie 1964.
Principiile
pe care au fost clădite relaţiile româno-chineze explică
de ce în decembrie 1989, printre primii diplomaţi care au fost primiţi
de preşedintele Frontului Salvării Naţionale a fost
ambasadorul Chinei, care a declarat că guvernul de la Beijing a luat
notă de schimbarea din România, respectă opţiunea
poporului român şi este gata să dezvolte în continuare relaţiile
de prietenie şi colaborare cu România. Evenimentele nu au fracturat
evoluţia relaţiilor româno-chineze. Ele continuă să
se dezvolte, prilejuind vizite politice la nivelul cel mai înalt,
schimburi comerciale ce se ridică la valori de peste un miliard
şi jumătate de dolari, contacte culturale semnificative, ca
şi o fructuoasă conlucrare în organismele internaţionale.
În
perspectiva secolului ce a început, se amplifică argumentele în
favoarea cultivării tradiţiilor de prietenie şi colaborare
dintre cele două naţiuni, dintre România şi China, tradiţii
ce printr-o uimitoare inspiraţie au fost inaugurate acum peste 125 de
ani.
prof.
dr. Romulus Budura
|
|
