România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

"UNIATISMUL" - RANA  SÂNGERÂNDĂ A BISERICII Şl A POPORULUI ROMÂN DIN  TRANSILVANIA

Uniatismul, oriunde şi oricum ar fi el, la nivel de individ, de comunitate parohială, sau ridicat la grad universitar, rămâne rana sângerândă a românilor din Transilvania.

Când cineva se desprinde din familia lui, renunţă la ai săi şi caută să se unească şi să găzdăluiască cu străinii, ba mai mult, denigrează şi subminează prin toate mijloacele posibile casa şi familia de unde a plecat, spuneţi-mi ce dramă mai cumplită poate exista pentru acea casă mamă decât aceasta. Biserica Ortodoxă este mama poporului român. Daţi-vă seama cu câtă durere în suflet, cu câtă compătimire şi dezamăgire, totodată, priveşte ea pe această fiică îndărătnică care este Biserica unită cu străinii şi nu cu Biserica mamă. Oricâtă înţelegere, bunăvoinţă şi deschidere ar avea cineva, nu poţi trece nepăsător peste drama separării, a dezmembrării şi învrăjbirii care este mai dureroasă decât toate. Dumnezeu uneşte, nu separă, nu dezbină, ci înfrăţeşte şi uneşte pe oameni, iar Biserica este realizarea acestei unităţi încă de aici de pe pământ.

Biserica greco-catolică este o fiică furată, momită şi apoi derutată a Bisericii şi a poporului român. Sub stăpânirile străine, sub haina catolicismului, poate şi-a avut un rost, acela de a cere mai uşor, mai cu îndrăzneală, drepturi pentru poporul român, într-o ţară şi Biserică unitară, greco-catolicismul este un nonsens, este o îndărătnicie alimentată de elemente destabilizatoare şi vrăjmaşe pentru poporul şi Biserica românească.

Starea de compromis în care se găseşte Biserica unită este evidentă. Tânjeşte după Roma şi integrarea în catolicismul universal, dar totuşi n-are curajul să renunţe la haina cultului bizantin şi să preia cu totul practicile şi riturile apusene. Denigrează ortodoxia în ultimul hal, dar îi poartă încă straiele şi-i ţine în mare parte tradiţiile. Se integrează mai degrabă cu Răsăritul ortodox, atât de mult hulit, chiar în privinţa calendarului şi-a ţinerii Paştilor după stilul vechi, cu toate că face atâta caz de universalismul catolic apusean, lată în ce situaţie de compromis este Biserica unită din Ardeal!

Tot ceea ce este catolicism în România s-a realizat prin momeală, răpire şi siluire.

Pilonii pe care se sprijină adepţii catolicismului la noi sunt trei:

- ignoranţa şi naivitatea,

- ura şi dispreţul faţă de valorile autohtone,

- sfidarea şi ostentaţia faţă de tot ce este românesc.

Tot ce este catolicism în România îşi are ca bază fie ura contra fraţilor ortodocşi, fie grandomania de a se socoti occidental şi o parte cu occidentul în defavoarea Orientului, atât de bântuit de inconsecvenţe spirituale ca urmare a situaţiilor fortuite create de dominaţia otomană, de regimuri totalitare şi de ideologii extremiste.

"Unirea cu Biserica Romei nu a fost un act de convertire religioasă, ci un act politic şi un contract economic, împăratul de la Viena urmărea prin atragerea românilor la uniaţie, pe de o parte, întărirea catolicismului din Ardeal, iar pe de altă parte, despărţirea românilor din Ardeal de fraţii lor din Moldova şi Ţara Românească".1

"Unirea cu Biserica Apuseană nu s-a făcut din convingere religioasă, ci din oportunism; din dorinţa de parvenire şi din calcule meschine, de a profita de unele privilegii pentru cei ce şi-au lepădat credinţa strămoşească, din calcule politice, la curtea din Viena, care avea deviza "divide et impera" şi care voia să opună o forţă nouă, catolică, reformaţilor, luteranilor şi calvinilor ardeleni din ce în ce mai puternici.

Unirea cu Roma a fost, de fapt, o unire cu Viena".2 

O parte din românii ardeleni, la sfârşitul veacului al XVII-lea, au crezut că prin unirea cu Roma scapă de greutăţi, dar s-au trezit traşi pe sfoară şi siluiţi în conştiinţa lor. Protestele lui Petru Maior, de pildă, cum toţi uniţii mai de seamă din trecut, au cunoscut că promisiunile papale în legătură cu uniaţia au fost o simplă momeală sau o cursă pusă în calea celor ce, copleşiţi de urgia asupririi şi a lipsurilor, au fost găsiţi buni de exploatat pentru satisfacerea ambiţiilor papale de dominaţie universală".3

"Astfel, Biserica Greco-Catolică din Transilvania îşi datoreşte constituirea şi existenţa pe trădarea neamului şi călcarea jurământului de către Atanasie Anghel. Marii istorici s-au cutremurat de aceste fapte. Eudoxiu Hurmuzachi constată cu durere că "cel care a prefăcut cu intenţiune templul unităţii române în cenuşă se numeşte Atanasie Anghel". Nicolae Şerbănescu spune în reflecţiile sale că de numele lui Atanasie Anghel "este legată sfâşierea sufletească a românilor ardeleni. Cu profundă întristare N. Iorga scrie despre actul dezbinării, a lui Atanasie Anghel, că în el "se oglindeşte sufletul josnic al unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui român fără simţ de neamul său... Declaraţia lui din aprilie 1701 e sigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc".4 

"Biserica greco-catolică, înfiinţată prin presiuni, şantaj şi baionetă, pentru românii din Transilvania, la 19 martie 1701, prin aşa numita A doua diplomă leopoldină, constituie o nouă confesiune, născută dintr-un compromis între Ortodoxie şi Catolicism, având un caracter hibrid şi absolut nepotrivit structurii noastre spirituale".5

"Regii Ungariei fiind catolici, au primit ordine de la papi să convertească, cu orice mijloace, pe schismaticii valahi. La 1299, papa Bonifaciu al VIII-lea cerea să se introducă chiar inchiziţia împotriva valahilor ortodocşi! Voievozilor, cnezilor şi notabililor valahi, în general, li se punea alternativa: sau trec la catolicism sau îşi pierd titlurile şi cu ele toate drepturile. De aceea, aproape toţi nobilii români şi-au pierdut legea, trecând la catolicism, pierzându-se în mijlocul maghiarilor".6

"Greco-catolicismul a înlesnit puternic procesul de maghiarizare a românilor din Ungaria şi Transilvania, dus de guvernele din Budapesta. Chiar astăzi, pe teritoriul Ungariei şi în statisticile maghiare mai apare un număr de 500.000 de maghiari de "confesiune greco-catolică" demonstrând fără tăgadă că aceşti 500.000 de credincioşi greco-catolici erau numai cu o sută de ani în urmă încă români, căci maghiarii de confesiune greco-catolică nu existau în acele timpuri.

În Ungaria de astăzi, din cei 1.262.206 de români existenţi în statisticile din 1870, nu au mai rezistat presiunilor de maghiarizare decât vreo 20.000, dintre care 5.000 greco-catolici, restul de 15.000 fiind ortodocşi. Acesta a fost marele sprijin pe care Biserica greco-catolică l-a adus operei de maghiarizare a românilor din Transilvania!

Un român devenit catolic nu si-a pierdut numai identitatea gândirii româneşti, ci şi identitatea sentimentelor româneşti, Românul devenit catolic va ajunge în final să-şi urască însuşi neamul său ortodox".7 Această realitate crudă am trăit-o pe viu când, la 1 noiembrie 1990, mă aflam delegat din partea Episcopiei în dialog cu greco-catolicii din Şişeşti. Câtă ură, câtă agresiune verbală şi fizică, cât fanatism confesional am observat atunci este de neimaginat. Amintesc, printre altele, slogane de genul: "mai bine ar veni ungurii căci sub ei am avut mai mari drepturi!", "împuţiţii de ortodocşi"!; "comuniştilor!"; "să vină ungurii"! Toate acestea s-au petrecut în primăria din Şişeşti.

Catolicizaţi, ei simţeau înainte de război (primul război mondial), atâtea afinităţi sufleteşti cu catolicii unguri, încât în casele celor mai mulţi preoţi uniţi din regiunile nordice ale Ardealului se vorbea ungureşte. Chiar şi azi, în locul în care nu au biserică românească, uniţii nu se duc la biserica ortodoxă unde slujba se făcea după acelaşi rit şi în aceeaşi limbă ca la ei, ci la cea catolică ungurească, imitând pe vlădicii lor, care au refuzat să ia"parte la sfinţirea Catedralei ortodoxe din Cluj, precum refuzaseră să intre în catedrala din Alba lulia, în care se celebra actul solemn al încoronării întâiului rege al tuturor românilor".8

"Invaziile turanice dinspre răsărit n-au făcut toate la un loc atâta pagubă poporului românesc, cât a făcut ofensiva catolicismului, care a decapitat neamul românesc, ademenindu-i fruntaşii".9

Cele două confesiuni româneşti, greco-catolicismul şi ortodoxia, aşa cum s-au dezvoltat în cursul istoriei şi, mai ales, cum se prezintă ele astăzi, constituie un prilej de permanentă neînţelegere, zânzanie şi ură care este "izvorul celor mai mari nenorociri naţionale".10

Revendicarea de către uniaţi a Şcolii Ardelene cu sloganul mereu repetat "că abia unirea unei părţi dintre români cu Biserica papală ne-a făcut să ne amintim de originea noastră romană" este de-a dreptul o "iluzie copilărească".11

Uniatismul, pe departe de a ajuta la apropierea catolicismului de ortodoxie, cum susţin unii greco-catolici, "mai degrabă înveninează raporturile dintre cele două Biserici. Uniatismul nu poate fi disociat de prozelitism şi nu poate fi conceput fără rolul de înveninare a raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică". De aceea, renunţarea definitivă şi totală la uniatism constituie "condiţia sine qua non pentru restabilirea unor raporturi ecumenice de iubire între cele două Biserici".12

"Existenţa uniatismului implică lipsă de iubire" e o înşelăciune, un  şantaj, o meschinărie, "iar decizia pentru el este o decizie împotriva iubirii şi a Duhului Sfânt, pentru că uniatismul constituie ipostasul viu al contestării unei Biserici de către altă Biserică soră şi pentru că uniatismul devine contestarea acţiunii evidente a Duhului Sfânt manifestate în viaţa celeilalte biserici surori".13

Creind, promovând şi conservând uniatismul, Biserica Greco-Catolică "contestă Bisericii Ortodoxe calitatea de a fi un organ adevărat al Sfântului Duh pentru mântuirea fiilor săi".14 De aceea, firesc ar fi ca şi în această problemă Biserica Catolică să-şi revizuiască atitudinile, cum a făcut în altele, să-si ceară iertare şi să renunţe la această modalitate meschină de imixtiune în sânul unei Biserici surori. Se cade ca Biserica apuseană "să retrocedeze Bisericii mame sufletele credincioşilor care trăiesc pe pământ ca uniţi, dar care au rămas în credinţa lor ortodoxă".15 Numai aşa se poate realiza o reparaţie morală indispensabilă detensionării relaţiilor dintre cele două Biserici şi creării premiselor unui dialog sincer atât de necesar şi de dorit astăzi, încercări firave s-au iniţiat la Balamand în iunie 1993, în cadrul Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică16, dar din păcate lucrurile se extrapolează şi s-au cam împotmolit.17 Actul de recunoaştere a Bisericii Romane că uniatismul a fost şi este o metodă şi o stare inadecvată a misiunii Bisericii ar fi un gest de mărinimie şi atitudine sinceră ce ar crea premise reale dialogului pentru înlăturarea marelui impas apărut între Biserica Apuseană şi Răsăriteană prin schisma de la 1054.

Sunt unele boli nu numai trupeşti, ci şi morale şi spirituale ce nu pot fi vindecate integral decât dacă mai întâi se înlătură cauzele lor. Numai atunci tratamentul devine eficient. Aşa este şi uniatismul în viaţa Bisericii şi a poporului român.

                                          pr. prof. Vasile BORCA

 

1 Când fraţii sunt împreună, Sibiu, 1956, p. 273

2 Sextil  Puşcariu, Ortodoxia şi cultura   românească,  din "Graiul  Bisericii Noastre", nr. 1/1997, p. 16

3 Pr. Dumitru Balaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva  poporului daco-român, Liga Română de Uniune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 131

4 Cf. prof. dr. Nuţu Roşea, Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Baia Mare, 2000,

5 Grigore Nedei, Imperialismul catolic, o nouă ofensivă antiromânească, Ed. Clio, Bucureşti, 1993, p. 32

6 Petre Gârboviceanu, Maghiarii şi maghiarizarea în Transilvania până la Unire, în "Lumina", nr. 5-6/1991, p. 5

7 Grigore Nedei, op. cit., p. 97

8 Sextil Puşcariu, op. cit., p. 16

9 S. Mehedinţi, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, voi. l, B, 1929, p. 598

10 Onisifor Ghibu, Dictatură şi anarhie, Sibiu, 1944, p. 124

11 Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Fundaţia Anastasia, 1995, p. 115; A se vedea în acest sens şi studiul Pr.lect.univ. Vasile Borca, "Procanonul lui Petru Maior - un veritabil proces de dezavuare a papalităţii în special şi a catolicismului, în general, în "Orotdoxia maramureşeană", nr. 6/2001, p. 230-237

12 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Uniaîismu! din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 207

13 lbid.,p. 206

14 Ibid.

15 Ibidem

16 Vezi Uniatismul -metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, Documentul de la Balamand, Sibiu, 1993

17 Vezi Pr. lect. dr. Vasile Pop, Dialogul B.O.R. cu celelalte Biserici creştine, în rev. "B.O.R." nr. 7-2/2001, p. 196-211