România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ce vom fi dacă uităm ce suntem, ce am fost

Motto:

O ţară fără cultură şi fără credinţă este un spaţiu fără destin

 Negreşit, azi, mai mult ca oricând poate, trăim sub vremi. Altfel cum se face că adevăruri pentru care până mai ieri „băgam mâna în foc”, azi le azvârlim cât acolo, ne lepădăm de ele, ne este ruşine de ele, nu ne grimasăm şi nu lăcrimăm când sunt călcate în picioare. De parcă credinţa, morala, iubirea de patrie, nu mai au azi revărsarea de frumos, de căutare şi disperare existenţială; de parcă viaţa noastră nu mai luminează azi ochilor noştri sublimul sincerităţii şi al jertfei, ritmuri, doruri şi valori care să ne îndreptăţească să ne depăşim condiţia, uşor mizeră şi ingrată de inşi dubioşi, inapţi a fi măcar martorii şi cronicarii acestui „popas” istoric (ne)demn de a fi păstrat în memorie (...) Să fim într-atât de imuni şi de slabi înaintea „retuşării” şi „rescrierii”, din perspectivă socio-istorico-morală, a „geneticii” şi „configuraţiei cerebrale”, încât nu ne putem păstra măcar echilibrul emoţional, normele morale, memoria sfinţilor şi eroilor neamului(?!) Unde s-a dus, parcă spre a nu se mai întoarce niciodată, frumuseţea sufletului românesc, născut din dor şi credinţă şi rouă dimineţilor şi surâsul soarelui şi pecetea cerului? Oare putem uita atât de repede şi definitiv că, în istorie, neamul nostru, cu o îndârjire şi credinţă îndelung probate, a întâmpinat cu universul propriului spirit tulburările şi crizele „trimise de făcătorii de rele” să rupă punţile dintre noi, dintre noi şi Dumnezeu, dintre noi şi pământul acesta, dintre noi şi Patrie? Să nu mai avem noi nimic din tăria şi libertatea pe care sfinţii şi eroii neamului au avut-o atunci când au ales demnitatea şi onoarea şi credinţa şi, în acest fel, să-şi salveze de la rătăcire şi pieire sufletul? Oare s-a stins într-atât, în mintea noastră, dreapta judecată de care avem atâta nevoie spre a putea ţine rânduiala firii, spre a putea crede şi accepta că, în chip nevăzut, Cineva ne sprijină şi ne ajută în tot ceea ce încercăm să facem; că nu este rău mai mare ca acela de ,,a ne amesteca la obiceiuri cu străinii” şi, mai ales, de a ne lepăda de obiceiurile noastre, că nu mai ştim care ne este datina, şi uităm prea repede că: acasă înseamnă doar locul de unde am plecat, niciodată altceva (...)

Cuvintele de mai sus şi cele ce vor urma ar putea fi luate ad literam sau pot fi   expresia  unui  suflet furat  de  „retorica”,   unui  excurs   istoric  interferent-sacerdotal care nu îşi ascunde „pigmentul” unei dureri aievea; sau poate fi strigătul la „deriva” spre care ne îndreptăm acum, „la muchia dintre epoci”; sau, de ce nu, este perplexitatea dinaintea unor conştiinţe „lipsite de repere”, „aflate în cădere liberă”, într-o Românie care, iată, pare a nu mai răzbi la lumină. Mai mult, azi arareori mai putem vorbi,  altfel  decât amăgindu-ne:  „de  suflete măreţe,  de caractere drepte, de puritatea moravurilor, de acel respect de sine care face sufletul calm, senin, superior, de strălucirea inteligenţei cea de esenţă divină” (...) Sau, poate, într-un timp cvasi-previzibil, gândindu-ne la cum „a fost odată România’”, să ne surprindă faptul că „numărul băncilor este copleşitor mai mare decât al librăriilor şi muzeelor”, că duhovnicii vor fi socotiţi personaje exotico-istorice; că bisericile se vor mai mult închise, de parcă Dumnezeu şi sfinţii ne vor fi cerut să-i baricadăm (?!) Pentru că nu poţi rămâne decât siderat de inepţiile unui oarecare Sorin Ioniţă, aşa-zis director al aşa-zisei societăţi academice române (nici mai mult, nici mai puţin?!); care, cu emfază, cu suficienţă, cu lejeritate şi cu atât de multă iresponsabilitate afirma zilele trecute, la un post TV, că societatea pe care o doresc cei de stirpea lui va să fie una în care Biserica să aibă un rol secundar sau să nu  mai însemneze  nimic;   adică  o   societate,  n.n.:   ludică,   impudică,  neuro-vegetativă, ne-spirituală, cvasi-animală, ne-contemplativă, sordidă, agonică, ne­sensibilă, lipsită de sens şi rosturi, concupiscentă, laxă, falsă, betonată, oţelită, dezaxată, ternă, ne-eternă, ficţională,   secundară,   absurdă,   nudă,   mitomană, dubioasă, periculoasă, ne-lucidă, barbară, gregară, ne-morală, bolnavă, fără nici un Dumnezeu, amăgitoare, subterană, ne-transcendentă, ne-opinentă, suspectă, abisală - pe cale de consecinţă (?!) Şi poate, tot din România de altădată, ne-om aminti de bunătatea şi prieteniile noastre frumoase de odinioară, de frumuseţea şi genuinul copilăriilor, ce nu mai sunt; de neprihana cu care ne încredeam în Dumnezeu, de speranţa care nu ne părăsea nici o clipă şi care: „era şi leac de vindecat sufletul de tristeţe şi amar”. De Crăciunul şi toate celelalte „petreceri cu sfinţi din calendar”, între neamuri şi vecini şi  prieteni, când se încingeau deopotrivă vorbe şi amintiri şi, nu odată, se legau iubiri (...)

Oare uită atât de repede intelectualii anticlericali şi antiecleziali că viaţa ne aşează permanent: „pe un câmp de paradoxuri, că voluptăţi nemijlocite, iată, convieţuiesc cu inima şi sufletul însetat de sublim, cu un rafinament aristocratic, tocmai spre a paradigma şi rândui formule aşezate spaţiului şi veşniciei tradiţiei”?

Că există în viaţă şi „decalogul aşteptării”, antamat tocmai pentru a proba că, în afara credinţei asumate şi a Evangheliei, ca „fiinţă generică”, omul se dovedeşte „rău construit”, incapabil să reziste la încercări; că nu poţi fi un „evazionist al credinţei şi moralei”, fără a eşua în disperare şi nonsens finalmente; că toţi suntem datori cu „o gratitudine fundamentală faţă de cele câteva lucruri elementare”, dar care sunt daturi de sus, cum ar fi viaţa însăşi, existenţa omului, emoţia, disperarea, ca şi încrederea, la care noi trebuie să adăugăm memoria istorică, în toată grandioasa, terifianta, dureroasa, ingrata ori nobila ei desfăşurare (...) Dar să ne oprim aici, să nu uităm că pe pământ ne „risipim” doar o parte de rost şi, dansând cu amintirile, să fim admiratorii Istoriei Mari. Pentru că, indiferent de exhibiţiile şi înspumarea oricui, Biserica a făcut şi face Istoria Mare, în vreme ce indivizi de stirpea unor politicieni scăpătaţi, ignobili, vocali şi ridicoli fac istoria mică, în cel mai fericit caz. (în definitiv, cine este şi acest ministru, care, al culturii fiind, confundă, bunăoară, „megaloman” cu „megalitic” şi este lipsit de discreţie, ireverenţios, atât de anodin şi de temporar, încât cu stupefacţie ne întrebăm, cine-i dă dreptul să lezeze, să jignească Biserica şi pe slujitorii ei? Ce-a făcut domnia sa pentru neamul românesc? Pe lângă faptul că este prea auzibil şi vizibil şi întotdeauna rictusat, nu se ştie mai nimic despre dânsul). Să ne-ntrecem, aşadar, cu toamna în tristeţi şi visări; şi, mai ales, să nu uităm că omul este fiinţa căruia: „îi este dat să aştepte toată viaţa, să-şi scrie şi rescrie, citească şi recitească, cu sufletul la gură, dorul, ca pe o iubire imaginară; fără să o poată face altfel decât prin evocarea şi inventarea de confruntări iluzorii, pe motive dintre cele mai serioase .

Pr. Iosif Zoica

Consilier Cultural, Arhiepiscoia Ortodoxă Alba Iulia