România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mihai Viteazul - singurătatea unui erou

Indiferenţa îşi târâie brâul de la Parlament la Guvern şi preşedinţie, se plimbă prin faţa catedrelor de istorie, întunecă pagini, zile calendaristice, rotaţia anotimpurilor, funcţionăreala vestustă, mediocritate, înmormântând manuale, eseuri, câmpuri de bătălie... Ea devine o boală incurabilă, dramatică, aproape incurabilă, care dă civilizaţiei cele mai cumplite dureri de cap. O întâlnim şi-n arealul nostru care, din fericire, a pus în circuit Nume şi Prenume de oameni şi fapte intrate ca fluvii, râuri, izvoare într-o albie incontestabilă: valoarea. Din ea se detaşează şi Mihai Viteazul, unul dintre cele mai mari exerciţii de simpatie şi moralitate, cel care nu este o întâmplare a istoriei, a ciocnirii unor falii de spaţiu şi timp, ci freamătul, curajul, puterea unui nufăr purtând în mână strălucirea şi ascuţimea unei săbii, surpriza gândirii, însuşi înscăunarea pe harta primei uniri, ca sevă a limbii române de pretutindeni. Privirea lui de fulger, stăpânea o regulă a jocului, compensaţiile sociale, dimensiunea credinţei, moştenirea unui crez, norocul şi ghinionul, trădarea şi sângele ca sămânţă de neam, lărgirea României Mari de ieri, apărarea unor principii şi judecăţi, vigoarea, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, onoarea şi demnitatea. De tălpile lui s-au lipit zile şi nopţii de bătălii şi speranţă. Însăşi Alba Iulia cu izvoarele sale daco-latine, cu măreţia, chinurile, pârjolirile, doina, dorul, tânguirile aurului Apusenilor, izul de purpură a manuscriselor blăjene, a ciorchinilor de Târnave… Devenise o vedetă europeană tocmai prin felul în care s-a îmbrăţişat cu Alba Iulia, ca vârf de lance a umanismului, culturii, civilizaţiei, măreţia vlăstarelor. Cuvântul lui scris, a fost şi rămâne câmpul de bătălie, lucrul dus până la capăt, luat ca "pohtă ce-am pohtit", devenită marcă universală a înţelepciunii, un diagnostic împotriva asupririi străine, a iubirii de moşie, chiar dacă a trecut prin ratările ce aveau să vină, o lecţie deranjantă pentru unii, cel mai cunoscut român din evul mediu pe plan european, cel mai cunoscut personaj de la sfârşitul secolului.

Mihai Viteazul este contemporanul Albei Iulii la fel ca Horia, Iancu, Marea Unire - A-i uita paşii triumfali pe caldarâmul cetăţii, sub clătinarea steagurilor străine, în clopotele bisericilor, a mitropoliei ortodoxe ridicată de el, înseamnă a ne ciunti propria măreţie, lacrimă şi visele, însăşi limpezirea limbii române. Avea îmbrăcăminte de meteor, privirea de alai de fulgere, parcă-şi depăşise condiţia dincolo de câmpul însângerat al Turzii, de epopeea înmormântării capului său. De fiecare 1 noiembrie Alba Iulia are cumplite emoţii, delăsarea se împleteşte cu funinginea minţii unora, a treburilor zilnice mai importante ca Mihai Viteazul, ca intrarea lui în Cetate. Dezinteresul unora câştigă noi dimensiuni. Dascăli, elevi, studenţi, creatori cad în capcanele lui, în apatia clipei, a politicii jegoase dusă de unii sau alţii împotriva valorilor naţionale. Noi urcăm întru întâmpinarea lui, îi ţinem calul de dârlogi, îi sărutăm potcoavele, galopul prin istorie şi destin, paloşul, ne îmbrăţişăm cu Mihai Viteazul, îi spunem din inimă: Tu eşti mereu cu noi, o parte din frumuseţea, curajul, suferinţa, truda, tragismul respiraţiei noastre. La mulţi ani! El surâde, are chipul de tricolor.  

Pagini din nobletea bronzului

Ioan de Alba Iulia